1,495 matches
-
calea cea mai bună de a consolida claritatea conceptuală și de a stimula cunoașterea cumulativă, mai cu seamă atunci când vine vorba de studiul comparat al populismului. Acest aspect conduce la următoarea întrebare: cum poate fi obținută o definiție minimală a populismului. Nu este lipsit de importanță să menționăm aici că majoritatea conceptelor de populism, împărtășesc, fie și implicit, ideea potrivit căruia acesta se referă întotdeauna la confruntare între popor și establishment. Așa cum a arătat Margaret Canovan (1981: 294): "Fără excepție, toate
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
cunoașterea cumulativă, mai cu seamă atunci când vine vorba de studiul comparat al populismului. Acest aspect conduce la următoarea întrebare: cum poate fi obținută o definiție minimală a populismului. Nu este lipsit de importanță să menționăm aici că majoritatea conceptelor de populism, împărtășesc, fie și implicit, ideea potrivit căruia acesta se referă întotdeauna la confruntare între popor și establishment. Așa cum a arătat Margaret Canovan (1981: 294): "Fără excepție, toate formele de populism implică o formă de apel la popor și de preamărire
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
lipsit de importanță să menționăm aici că majoritatea conceptelor de populism, împărtășesc, fie și implicit, ideea potrivit căruia acesta se referă întotdeauna la confruntare între popor și establishment. Așa cum a arătat Margaret Canovan (1981: 294): "Fără excepție, toate formele de populism implică o formă de apel la popor și de preamărire a acestuia, toate formele de populism sunt, într-un fel sau altul antielitiste". Din această perspectivă, se pare că fiecare manifestare a populismului reprezintă o critică a existenței minorităților puternice
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
potrivit căruia acesta se referă întotdeauna la confruntare între popor și establishment. Așa cum a arătat Margaret Canovan (1981: 294): "Fără excepție, toate formele de populism implică o formă de apel la popor și de preamărire a acestuia, toate formele de populism sunt, într-un fel sau altul antielitiste". Din această perspectivă, se pare că fiecare manifestare a populismului reprezintă o critică a existenței minorităților puternice, care într-un fel sau altul obstrucționează voința oamenilor de rând. Urmând această intuiție și racordându
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
1981: 294): "Fără excepție, toate formele de populism implică o formă de apel la popor și de preamărire a acestuia, toate formele de populism sunt, într-un fel sau altul antielitiste". Din această perspectivă, se pare că fiecare manifestare a populismului reprezintă o critică a existenței minorităților puternice, care într-un fel sau altul obstrucționează voința oamenilor de rând. Urmând această intuiție și racordându-ne la mai vechile contribuții ale unuia dintre autorii acestui capitol, vom defini populismul drept o ideologie
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
fiecare manifestare a populismului reprezintă o critică a existenței minorităților puternice, care într-un fel sau altul obstrucționează voința oamenilor de rând. Urmând această intuiție și racordându-ne la mai vechile contribuții ale unuia dintre autorii acestui capitol, vom defini populismul drept o ideologie rarefiată, care consideră că societatea poate fi separată în două grupuri omogene și antagonice: "poporul virtuos" și "elita coruptă" și care argumentează că politica ar trebui să fie expresia voinței generale a poporului (Mudde, 2007: 23, 2004
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
consideră că societatea poate fi separată în două grupuri omogene și antagonice: "poporul virtuos" și "elita coruptă" și care argumentează că politica ar trebui să fie expresia voinței generale a poporului (Mudde, 2007: 23, 2004: 543). Acest lucru înseamnă că populismul este, în esență o formă de politică morală, și asta pentru că distincția dintre "elite" și "popor" este în primul rând precumpănitor morală (pur versus corupt) și nu o distincție situațională (poziție de putere), socio-culturală (etnie, religie) sau socio-economică (clasă). Mai
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
sau socio-economică (clasă). Mai mult, ambele categorii (poporul și elita) sunt, până la un anumit punct, "semnificanți vizi" (Laclau, 1977), din moment ce populiștii sunt cei care construiesc sensul exact al poporului și al elitei (de la Torre, 2000; Stanley, 2008). Mai precis, definim populismul ca o ideologie rarefiată, care are trei concepte fundamentale (poporul, elita, și voința generală) și două noțiuni cărora se opune direct (elitismul și pluralismul) (Mudde & Rovira Kaltwasser, în curs de apariție). Fiind o "ideologie rarefiată" și manifestând un nucleu limitat
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
și voința generală) și două noțiuni cărora se opune direct (elitismul și pluralismul) (Mudde & Rovira Kaltwasser, în curs de apariție). Fiind o "ideologie rarefiată" și manifestând un nucleu limitat atașat unui spectru mai larg de concepte politice (Freeden, 1998: 750), populismul poate fi atașat altor ideologii, fie ele dense (liberalism, socialism) sau rarefiate (ecologism sau naționalism). Această flexibilitate ideologică este ceea ce Paul Taggart (2000) numește "natura cameleonică a populismului". Însă, acest aspect nu trebuie să ne distragă atenția de la caracteristicile de
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
limitat atașat unui spectru mai larg de concepte politice (Freeden, 1998: 750), populismul poate fi atașat altor ideologii, fie ele dense (liberalism, socialism) sau rarefiate (ecologism sau naționalism). Această flexibilitate ideologică este ceea ce Paul Taggart (2000) numește "natura cameleonică a populismului". Însă, acest aspect nu trebuie să ne distragă atenția de la caracteristicile de bază clare și distincte ale populismului. Și pentru a o mai spune încă o dată, suntem interesați, în primul și în primul rând, de contribuțiile populiștilor la agenda politică
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
fie ele dense (liberalism, socialism) sau rarefiate (ecologism sau naționalism). Această flexibilitate ideologică este ceea ce Paul Taggart (2000) numește "natura cameleonică a populismului". Însă, acest aspect nu trebuie să ne distragă atenția de la caracteristicile de bază clare și distincte ale populismului. Și pentru a o mai spune încă o dată, suntem interesați, în primul și în primul rând, de contribuțiile populiștilor la agenda politică și nu de aspectele naționaliste sau socialiste. Este important să notăm că acest concept minimal de populism este
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
ale populismului. Și pentru a o mai spune încă o dată, suntem interesați, în primul și în primul rând, de contribuțiile populiștilor la agenda politică și nu de aspectele naționaliste sau socialiste. Este important să notăm că acest concept minimal de populism este apropiat de cele mai multe definiții, utilizate pentru a studia acest fenomen, atât în perimetrul celor două Americi (de la Torre, 2000; Hawkins, 2009, 2010; Kazin, 1995), dar și în Europa (Art, 2011; Pankowski, 2010; Stanley, 2008). În plus, acest concept poate
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
Art, 2011; Pankowski, 2010; Stanley, 2008). În plus, acest concept poate și a fost aplicat în cercetările empirice de pe tot globul (Filc, 2010; Jagers, 2006; Mudde, 2007). Mai mult, Kirk Hawkins (2009- 2010), a propus o abordare similară pentru analizarea populismului din America Latină și a oferit o metodologie pentru a măsura populismul plecând de la discursurile șefilor de executiv. Rămâne să vedem ce relații întreține această definiție cu altenativele teoretice existente deja în literatura consacrată populismului. În primul rând, ea se apropie
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
și a fost aplicat în cercetările empirice de pe tot globul (Filc, 2010; Jagers, 2006; Mudde, 2007). Mai mult, Kirk Hawkins (2009- 2010), a propus o abordare similară pentru analizarea populismului din America Latină și a oferit o metodologie pentru a măsura populismul plecând de la discursurile șefilor de executiv. Rămâne să vedem ce relații întreține această definiție cu altenativele teoretice existente deja în literatura consacrată populismului. În primul rând, ea se apropie destul de mult de acele definiții care privesc populismul ca discurs și
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
propus o abordare similară pentru analizarea populismului din America Latină și a oferit o metodologie pentru a măsura populismul plecând de la discursurile șefilor de executiv. Rămâne să vedem ce relații întreține această definiție cu altenativele teoretice existente deja în literatura consacrată populismului. În primul rând, ea se apropie destul de mult de acele definiții care privesc populismul ca discurs și ca stil/strategie politică. Cu toate acestea, perspectiva noastră nu ia în calcul sinceritatea sau nonsinceritatea populistului. Faptul că populistul chiar crede în
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
pentru a măsura populismul plecând de la discursurile șefilor de executiv. Rămâne să vedem ce relații întreține această definiție cu altenativele teoretice existente deja în literatura consacrată populismului. În primul rând, ea se apropie destul de mult de acele definiții care privesc populismul ca discurs și ca stil/strategie politică. Cu toate acestea, perspectiva noastră nu ia în calcul sinceritatea sau nonsinceritatea populistului. Faptul că populistul chiar crede în mesajul pe care îl transmite sau faptul că acest mesaj este doar o unealtă
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
greu de dat un răspuns convingător fără a te strecura în prealabil în mintea populistului. În al doilea rând, definiția noastră nu spune nimic despre tipul de mobilizare al actorilor populiști, aspect care este central în mai multe dintre definițiile populismului în studiile consacrate Americii Latine (Roberts, 2006; Weyland, 2001). În timp ce recunoaștem unele legături logice cu anumite tipuri de mobilizare (conducerea carismatică, comunicarea directă între lider și mase, suspiciuni față de o organizare partizană puternică), încă nu suntem convinși cu privire la statutul exact
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
acestei relații. I-am încurajat pe autorii acestui volum să investigheze această relație în analizele lor empirice. Așa cum am afirmat și în altă parte (Mudde & Rovira, Kaltwasser, 2011), criticând definiția lui Kurt Weiland (1996, 2001), nu ignorăm rolul leadershipului în cadrul populismului. Liderii populiști sunt într-adevăr foarte relevanți. Aceștia, nu numai că încearcă să mobilizeze electoratul, dar sunt și actorii principali care definesc morfologia ideologiei populiste. Cu toate acestea, o concentrare excesivă asupra lidershipului este unilaterală, generând un fel de versiune
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
lidershipului este unilaterală, generând un fel de versiune modernă a așa-numitei teorii a Marilor Oameni, a lui Carlyle, care presupune faptul că liderul este principalul și aproape singurul factor care explică dezvoltarea politică. Prin contrast, o definiție ideologică a populismului ia în calcul toate fațetele fenomenului populist, atât latura de cerere, cât și cea de efort, din moment ce această abordare asumă faptul că formarea, propagarea și transformarea ideologiei populiste depinde de existența unor antreprenori politici dibaci și a unor grupuri sociale
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
asumă faptul că formarea, propagarea și transformarea ideologiei populiste depinde de existența unor antreprenori politici dibaci și a unor grupuri sociale care au motive emoționale și raționale pentru a adera la ideologia populistă. 1.2 Definiția democrației La fel ca populismul, democrația este un concept intens dezbătut în științele sociale (e.g. Keane, 2009; Tilly, 2007). Dezbaterile nu se referă numai la definiția corectă a "democrației", ci și la diversele "modele ale democrației" (Held, 1996) sau la dezbaterea privitoare la așa-numita
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
locul să intrăm în profunzimile acestei dezbateri, credem că pentru a ne clarifica poziția, este relevant să spunem câteva cuvinte cu privire la modul particular în care a fost conceptualizată democrația, mai cu seamă când vine vorba de a o studia în raport cu populismul. Cu alte cuvinte, nu intenționăm să propunem un nou concept de democrație, sau să rezumăm definițiile sau teoriile democrației existente, ci mai degrabă vom trasa o schiță a trei concepte-cheie care apar în dezbaterile privind populismul: democrație, democrație liberală și
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
a o studia în raport cu populismul. Cu alte cuvinte, nu intenționăm să propunem un nou concept de democrație, sau să rezumăm definițiile sau teoriile democrației existente, ci mai degrabă vom trasa o schiță a trei concepte-cheie care apar în dezbaterile privind populismul: democrație, democrație liberală și democrație radicală. 1.2.1 Democrația Democrație fără atribute este un termen întrebuințat des, dar foarte rar definit. Mai mult, în întrebuințarea sa obișnuită, acesta se referă la democrația liberală sau, cel puțin, la democrația reprezentativă
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
radicală Democrația radicală se referă mai degrabă la un ideal decât la o organizare politică care să existe în realitate. Aceasta s-a dezvoltat în teoria politică (normativă) și a căpătat o importanță deosebită în dezbaterea privitoare la relația între populism și democrație. Cei doi autori principali pentru această direcție sunt Ernesto Laclau și Chantal Mouffe (1985), autori care totuși nu prezintă o definiție clară a democrației radicale. Mai degrabă ei prezintă democrația radicală ca pe un demers care se sprijină
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
opresive și în lupta pentru a le transforma. Laclau și Mouffe opun acest model al conflictului permanent modelului democrației liberale bazat pe impunerea consensului. Chiar dacă recunoaștem importanța contribuției lui Laclau și Mouffe și a numeroșilor lor continuatori la dezbaterea despre populism, nu considerăm totuși că democrația radicală este un concept viabil pentru tipul de cercetare pe care îl avem în vedere în această carte. În primul rând, teoriei democrației radicale îi lipsește o definiție clară. Astfel, această abordare ar putea să
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
vedere în această carte. În primul rând, teoriei democrației radicale îi lipsește o definiție clară. Astfel, această abordare ar putea să fie utilă pentru problematizarea canonului democrației, însă ea se dovedește problematică atunci când vine vorba de cercetarea raportului ambivalent între populism și democrație, dintr-o perspectivă empirică și mai puțin dintr-un unghi normativ sau teoretic. Mai mult, nu suntem convinși de faptul că democrația liberală exclude, prin definiție, un model conflictual al politicii. În esență, Laclau și Mouffe par să
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]