2,303 matches
-
băncile de stat, iar în forma mijloacelor de producție în întreprinderile de stat. Confruntarea dintre acestea două se desfășura în paralel (Pasti, 1995) și fără să fie influențată cumva de „noul sector privat” al economiei. La sfârșitul lui 1995, România postcomunistă era cam tot atât de capitalistă ca și Humuleștii lui Creangă, în care gospodarii locali își exploatau terenurile agricole în regim de proprietate privată, iarna le vindeau negustorilor țesături, oale și lemnărie, iar Ionică a lu’ Ștefan a Petrii avea suficient ethos
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
sume mai mari decât cele accesibile oricărui mic investitor occidental. Acest nou tip de sector privat era ceva „mai capitalist” decât sectorul micilor investitori autohtoni, dar se menținea la periferia sistemului, a economiei și a societății. Pentru a înțelege construcția postcomunistă a capitalismului, trebuie să pornim de la această restricție extrem de importantă, pe care teoria economică și socială occidentală a refuzat să o ia în considerare - lipsa de capitaliști, adică de agenți sociali și economici capabili să transforme deopotrivă economia și societatea
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
diminuat în țări precum Ungaria sau Cehia. Dintre factorii tehnici, contează disponibilitatea capitalului occidental de a se implica în diferite țări și piețe, precum și resursele pe care o societate le poate aduce în sprijinul capitalului autohton. De-a lungul tranziției postcomuniste, factorii politici și tehnici au interferat. Disponibilitatea capitalului occidental de a investi în țări ale Europei Centrale sau în țările baltice a depins de strategia geopolitică a Occidentului de a integra aceste țări în sistemul instituțional al Vestului dezvoltat. Motivația
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
care urmau să fie obținute (Kissinger, 2002). A existat însă și o zonă „gri”, în care a fost cuprinsă și România și care a fost lăsată să se descurce „prin sine însăși”, cu condiția să rămână în cadrul general al tranziției postcomuniste. A fost zona în care capitalismul postcomunist a trebuit să se dezvolte prin forțe proprii nu atât din cauza unui naționalism excesiv, cât din lipsa de interes a capitalului occidental pentru noile economii postcomuniste. Merită menționat faptul că a existat și
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
A existat însă și o zonă „gri”, în care a fost cuprinsă și România și care a fost lăsată să se descurce „prin sine însăși”, cu condiția să rămână în cadrul general al tranziției postcomuniste. A fost zona în care capitalismul postcomunist a trebuit să se dezvolte prin forțe proprii nu atât din cauza unui naționalism excesiv, cât din lipsa de interes a capitalului occidental pentru noile economii postcomuniste. Merită menționat faptul că a existat și o „zonă interzisă”, al cărei reprezentant de
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
condiția să rămână în cadrul general al tranziției postcomuniste. A fost zona în care capitalismul postcomunist a trebuit să se dezvolte prin forțe proprii nu atât din cauza unui naționalism excesiv, cât din lipsa de interes a capitalului occidental pentru noile economii postcomuniste. Merită menționat faptul că a existat și o „zonă interzisă”, al cărei reprezentant de „tip ideal” este Rusia, unde societatea postcomunistă dispunea de suficiente resurse financiare și de altă natură (energetice sau forță de muncă, de exemplu) pentru a finanța
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
forțe proprii nu atât din cauza unui naționalism excesiv, cât din lipsa de interes a capitalului occidental pentru noile economii postcomuniste. Merită menționat faptul că a existat și o „zonă interzisă”, al cărei reprezentant de „tip ideal” este Rusia, unde societatea postcomunistă dispunea de suficiente resurse financiare și de altă natură (energetice sau forță de muncă, de exemplu) pentru a finanța formarea unei clase naționale de capitaliști de talie globală. Foarte târziu, abia după un deceniu, a înțeles Occidentul această miză specială
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
de piață, de la acționariatul societăților comerciale și instituția falimentului până la Bursa de valori, băncile private și fondurile de investiții. Dinamica socială și economică a României în primii patru-cinci ani de după prăbușirea comunismului a fost cea mai ridicată din toată tranziția postcomunistă. Dar privatizare nu se face. La sfârșitul lui 1996, la șapte ani după prăbușirea comunismului, FPS privatizase doar 7,5% din totalul capitalului social aflat în administrarea sa (Guvernul României, 2004). Iar dacă ținem cont de faptul că acest 7
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
strâns legați de elitele politice și administrative ale noii Românii. La sfârșitul deceniului, această nouă clasă de capitaliști avea un rol hotărâtor în economie și în politică și făcea eforturi serioase pentru a-și ridica prestigiul social. Publicarea în România postcomunistă a listei „celor mai bogați români” a fost vârful unei campanii de imagine și de afirmare a noului statut social al capitaliștilor români. Pentru prima dată, măcar o parte a acestora ieșea, în public, își afirmau averile și puterea și
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
mai târziu, premierul Radu Vasile este silit să demisioneze, iar conducerea guvernului îi este încredințată unui tehnician neangajat politic și agreat de cercurile politice și financiare europene, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României. Este un moment de cotitură nu numai în politica postcomunistă a României, ci și în istoria țării. Schimbarea de guvern din decembrie 1999 a echivalat cu sfârșitul unei perioade istorice - perioada afirmării capitalismului autohton. Din acel moment a început o perioadă nouă, cea a capitalismului românesc european. Unul dintre efectele
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
al tranziției permitea o dominație aproape absolută a tranziției spontane. Nefiind o prioritate a globalizării (Malița, 1999), România evoluează, acordând prioritate caracteristicilor interne în raport cu cele ale modelului extern, între limitele destul de largi ale toleranței occidentale, răspunzând comandamentelor generale ale tranziției postcomuniste, dar modelându-le în funcție de interesele afirmării clasei capitaliștilor autohtoni. Confruntarea politică românească este dominată de o problematică internă, referitoare la care anume dintre grupurile de potențiali capitaliști autohtoni vor deține rolul conducător în economie și în societate (prin intermediul politicii, al
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
politică românească se divide între susținătorii a două elite, fiecare din ele reunind, deopotrivă, politicieni, funcționari administrativi și proaspeți capitaliști, unii concentrați într-o grupare considerată „neocomunistă”, iar ceilalți în una considerată „istorică”, în realitate ambele bine ancorate în prezentul postcomunist și protocapitalist al societății românești. Această confruntare politică se prelungește mult după 1997 și mai continuă și azi. Populația, pentru care această confruntare este lipsită de miză, a respins de fiecare dată guvernarea în funcțiune. După 1997, tranziția politică românească
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
le permitea canalizarea resurselor statului și ale societății în folosul lor, printr-o largă varietate de mecanisme și mijloace. În societatea modernă, capitalistul, politicianul și funcționarul public îndeplinesc funcții complementare și sunt net separați social și instituțional. În societatea românească postcomunistă, ei se unesc. Inițial, unitatea acțiunii lor este asigurată prin unitatea persoanei care îndeplinește cele trei funcții. Până în 2000-2001, acestă legătură se consolidase într-atât încât capitalistul-politician care deținea funcții de conducere în administrație era considerat a fi tipul ideal
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
de la diferite niveluri un aspect esențial pentru reușita proiectelor de dezvoltare. În fine, contactul direct cu comunitatea-țintă poate oferi un feedback rapid asupra desfășurării și impactului proiectului. „Așa nuă, așa daă”: suprainovație, reforma drepturilor de proprietate asupra pământului și schimbarea postcomunistă Am menționat mai sus că una dintre căile regale spre eșecul proiectelor de dezvoltare este suprainovația, adică schimbarea sociala direcționată spre creștere economică ce nu ia în considerare punctul de plecare deja existent. Voi prezenta pe scurt un asemenea exemplu
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
și care primesc beneficii (Edlund, 1999, p. 6). Într-un astfel de regim, suportul acordat politicilor pentru bunăstare este redus deoarece majoritatea populației nu are interesul să susțină niște programe de care nu beneficiază. Furnizarea bunăstării în perioada comunistă și postcomunistă Scopul sistemului de furnizare a bunăstării în societățile comuniste era să asigure un anumit nivel de omogenitate socială, pe fondul unei societăți prospere, în care sărăcia și excluziunea socială erau inexistente (Zamfir, Zamfir, 1999, p. 21). Astfel, politicile sociale încercau
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
tranziția a scos la iveală o problemă care exista și în timpul comunismului fără să fie recunoscută și care s-a acutizat pe fondul transformărilor produse în perioada de tranziție. Este vorba despre sărăcie. Unul dintre principalele trenduri în politicile sociale postcomuniste este reprezentat de retragerea statului și încercarea de a implica tot mai mult alți actori în furnizarea bunăstării (Ferge, 1995; Mihuț, 1999). Politicile adoptate în zonă caută să implice tot mai mult societatea civilă și piața în calitate de furnizori de servicii
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
unui copil. Inițial gratuite, sistemul educațional și cel de îngrijire a sănătății se reformează și încep să apară și o serie de alternative private. Pe baza celor expuse în această secțiune, se poate concluziona că regimul bunăstării promovat de România postcomunistă nu poate fi subsumat unui tip de regim al bunăstării „clasic”. Din punctul de vedere al finanțării, regimul românesc este apropiat de cel liberal, oferind suport minim pentru o serie de programe. Privit din punctul de vedere al acoperirii unor
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
pentru sărăcie, excepție făcând varianta de răspuns „Din cauza statului”, care ar putea fi subsumată celui de-al patrulea tip de explicație, neșansa socială, dar pe care am preferat să o analizăm separat deoarece relația individ-stat este una specială în România postcomunistă, în multe cazuri indivizii având niște expectații aparte de la stat datorită reminiscențelor paternalismului comunist. Datele prezentate în figura 3 indică faptul că în România explicația cel mai larg acceptată pentru existența sărăciei este cea legată de structura socială, 38% dintre
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
personală, deoarece majoritatea beneficiilor sociale erau condiționate de muncă. Altfel spus, statul era principalul responsabil pentru felul în care trăiau oamenii, însă aceștia trebuiau să muncească pentru a avea o viață bună. Această mentalitate continuă să supraviețuiască și în perioada postcomunistă, dovadă fiind procentele destul de crescute pe care le obțin explicarea sărăciei prin insuficientul ajutor din partea statului și prin lipsa de efort individual. Un alt obiectiv al prezentei analize a fost explorarea dinamicii explicațiilor populare date sărăciei. Datele avute la dispoziție
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
pe care le împărtășesc și capitalurile de care dispun indivizii), conduce către menținerea, crearea sau deteriorarea unei culturi a încrederii. Aceasta se manifestă ca fundal contextual în reconstrucția culturii încrederii în perioadele istorice imediat următoare. Construindu-și discursul pe exemplul postcomunist, Sztompka notează două tipuri de acțiuni prin care încrederea și capitalul social relațional pot fi menținute, revigorate sau încurajate să fie create. Prima modalitate este acțiunea asupra celor cinci variabile macrosociale: legislația simplă, transparentă, persistentă în timp și necontradictorie asigură
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
este impactul apartenenței la organizațiile comuniste care gestionau resursele de activism ale societății. Howard (2003) arată că persoanele care s-au abținut să participe în uniuni de comuniști sau de tineri comuniști au rate de participare scăzute și în perioada postcomunistă. Aceasta poate fi urmarea înzestrării diferențiate cu competențe civice sau a unor identități participative neomogen distribuite. În fine, momentul din ciclul vieții poate determina participarea prin faptul că prioritățile și resursele pentru participare sunt diferite între tineri și vârstnici, între
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
prin faptul că prioritățile și resursele pentru participare sunt diferite între tineri și vârstnici, între necăsătoriți și căsătoriți. Datele și metoda cercetării Modelele la care am făcut referire în rândurile de mai sus au fost rareori testate în condițiile societăților postcomuniste. Acestea implică anumite circumstanțe speciale care incită la interogații specifice. În această perioadă se poate presupune apariția unei noi culturi politice, obiectiv formal, de altfel, al regimurilor comuniste. Impactul participării la obligatoriile organizații „voluntare”, asupra competențelor și identităților civice a
O nouă provocare: dezvoltarea socială by Cătălin Zamfir [Corola-publishinghouse/Science/2099_a_3424]
-
din perioadele modernă și postmodernă au atins o nouă anvergură începând cu postcolonialismul și continuând cu perioada postindustrială și tehnotronică. Încheierea intempestivă și bizară a experimentului politic bolșevic inițiat de Lenin a antrenat dezmembrarea Uniunii Sovietice și intrarea în era postcomunistă. Postcomunismul, postindustrialismul și postmodernismul întrețin relații izomorfe care antrenează toate resorturile culturii și civilizației mondiale. Gândirea și practica educaționale nu fac excepție. Cercetările comparative nu mai vizează strict identificarea deosebirilor curriculare dintre diferite țări, ci convergențele internaționale și tendințele de
Teoria generală a curriculumului educațional by Ion Negreț-Dobridor () [Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
cu ajutorul educației în condițiile poluării planetei; globalizarea strategiilor de reformă educațională; standardizarea, la nivel mondial, a capacităților și performanțelor celor care învață pentru a se adapta la exigențele vieții în global village; formarea educatorilor globali, libertățile pedagogice în satul global postcomunist și postindustrial; virtuțile internetului în comunicarea globală și educația globală; hidden curricula desfășurate la nivel local și la nivel global prin televiziune; formarea „omului total” ca model sociouman dezirabil pentru o lume integrată economic, informațional și (poate!) politic și religios
Teoria generală a curriculumului educațional by Ion Negreț-Dobridor () [Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
gândim că biografiile individuale nu oferă interes decât în măsura în care ilustrează comportamente și aparențe atașate condițiilor sociale statistic cele mai frecvente. Pe acea suprafață socială pe care acționează individual, apare iluzia biografică de care amintește Pierre Bourdieu. Tonul martirologic propriu țărilor postcomuniste în confruntarea cu trecutul comunist- ce a dat naștere unei literaturi victimologice bogate, cu excepția germanilor estici, care au preferat studiul „călăilor”, al aparatului de represiune - apare aproape total calmat de o viziune mai largă în timp (nu ne-am născut
Viața cotidiană în comunism by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]