1,490 matches
-
Dar nu aici. Aici de viață n-are parte; Vom merge în lumea unde trăiește mai departe." Basmul neterminat se oprește aici, însă poetul va continua, cu dorința de a fi lîngă iubita moartă. Vom mai găsi această dorință în Strigoii și apoi în basmul versificat de poet cu titlul Miron și frumoasa fără corp. Dar concomitent cu aceste opere de pură fantezie, pentru care poetul s-a "cufundat în stele, în nori și în ceruri nalte", el a mai scris
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
amîndoi se plimbau pe cîmp, poetul îi punea pe cap cunună de flori albastre. Aceasta a fost și a rămas, pentru poet, Floare-albastră, o floare între femei, o femeie între flori, model pentru poet, cînd a zugrăvit portretele fetelor din: Strigoii, Crăiasa din povești, Frumoasa fără corp, Diana, Călin file de poveste, Luceafărul, fără ca vreuna din ele să poată lua numele de Floare-albastră. Facem aici numai două însemnări marginale la articolul scris de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cu titlul Metamorfozele Florii-albastre158. Prima însemnare
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
Perpessicius la subsolul lui Călin: "Un izvor ce trece tainic Suspinînd prin flori molatic Lin coboară-n ropot dulce Pe tăpșanul prăvălatic."197 Încadrarea, în același ciclu "veronian", apare și mai forțată și mai neconvingătoare cînd e vorba de poezia Strigoii, publicată în "Convorbiri literare", la 1 dec. 1876. Despre ce este vorba, în această poezie? Arald, regele avarilor, de trei zile stă, în genunchi, lîngă sicriul logodnicei sale, Maria, regina dunăreană. Stînd în genunchi, el își amintește că era "un
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
fulgere, ea se îndreaptă către Arald. Cînd Arald își simte gîtul cuprins de brațele ei, " Pe pieptul gol el simte un lung sărut de gheață/ Părea un junghi că-i curmă suflare și viață". La sărutarea Mariei, care acum devenise strigoi, Arald moare. Prin somnul de care se simte cuprins, aude vorbele magului: "Harald!, eu în puterea misterului ce port Vă dau amîndurora viața trecătoare A nopților... căci luna, al nopții blîndul soare Învie-al vostru suflet, ce înspre ziuă moare
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
a lui Al. Bogdan, această poezie este "pentru masa mare a publicului, un adevărat sfinx, iar pentru cei culți, ea încă are ascunzișuri care trebuie luminate". Privind aceste ascunzișuri neluminate, N. Iorga a avut o intuiție justă: "Superstiții înfiorătoare a strigoilor formează însuși miezul legendei, și cînd regina vie și moartă "înlănțuie gîtul cu părul ei bălai", cînd "vîntul adună flori de tei", în calea dulcii umbre, Eminescu e în lăcașul, pe care nu-l poate părăsi, al propriei sale iubiri
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
legendei, și cînd regina vie și moartă "înlănțuie gîtul cu părul ei bălai", cînd "vîntul adună flori de tei", în calea dulcii umbre, Eminescu e în lăcașul, pe care nu-l poate părăsi, al propriei sale iubiri"200. Dar în Strigoii locaș al propriei iubiri eminesciene, nu-și are locul Veronica Micle, așa cum a pretins-o Perpessicius: "Alături cu toate elementele folclorice, istorice și comparatiste, cîte intră în joc, trebuie să se țină seama și de iubirea lui din această vreme
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
Micle, așa cum a pretins-o Perpessicius: "Alături cu toate elementele folclorice, istorice și comparatiste, cîte intră în joc, trebuie să se țină seama și de iubirea lui din această vreme, pentru Veronica"201. Nu de Veronica Micle e vorba în Strigoii, ci de Casandra, de la Ipotești, prima lui iubită. Dorința lui fierbinte de a fi împreună cu Casandra am văzut-o, mai întîi, în Ondina; am relevat-o apoi în Povestea magului călător în stele, unde acel călugăr poet alter ego al
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
topesc în forma de lut care s-o poarte/ Și idealul-eteric în lut eu pot să-l prind,/ Dar nu aici. Aicea de viață n-are parte;/ Vom merge în lumea unde trăiește mai departe" (s.n.). Și iată-ne, cu Strigoii, "mai departe", în altă lume, unde Eminescu o putea întîlni pe iubita moartă. După ce s-a travestit în Arald, rege al avarilor, iar pe Casandra a travestit-o în Maria, regina dunăreană, același mag i-a prefăcut în strigoi, ca să
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
cu Strigoii, "mai departe", în altă lume, unde Eminescu o putea întîlni pe iubita moartă. După ce s-a travestit în Arald, rege al avarilor, iar pe Casandra a travestit-o în Maria, regina dunăreană, același mag i-a prefăcut în strigoi, ca să fie morți pentru lumea noastră, dar în lumea umbrelor să fie vii: "Decît în ceruri singur, mai bine în infern./ Dar noi doi împre ună..."202. Cred că este foarte clar: "Noi doi împreună", se referă la Casandra, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
pag. IX. 194. M. EMINESCU, Opere, ediția PERPESSICIUS, vol. IV, pag. 269-272. 195. IDEM, ibid., vol. I, pag. 387, 388. 196. IDEM, ibid., pag. 399. 197. IDEM, ibidem, pag. 401. 198. IDEM, ibidem, pag. 437. 199. AL. BOGDAN, M. Eminescu, "Strigoii", în "Transilvania", 1909, pag. 129-146 și 381-406. Alte multe observații, apropieri și influențe, se află adunate, mai ales, în volumul M. Eminescu, Poezii, II, ediție critică de D. MURĂRAȘU, Editura Minerva, București, 1970, pag. 396-406. 200. N. IORGA, Istoria literaturii
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
funerară, fără nimic mimetic ori antropomorfic la origine, el este destinat să fixeze psyche-ul mortului, adică acea parte insesizabilă a omului care rătăcește între lumea celor vii și lumea celor morți și care își poate face apariția în chip de strigoi. Colossos-ul, subliniază Vernant, asigură, așadar, posibilul contact al celor vii cu morții, căci el reprezintă spațiul unde cel mort poate vedea din nou lumina zilei. Colossos-ul este însă, totodată, semn al absenței celui mort, al apartenenței acestuia la un altundeva
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
noastre. Cimitirul: necropola sau primul nostru oraș - orașul-matrice, ca să spunem așa - în care se înscrie raportul fundamental dintre vii și morți. Epitaful („aici zace...”), ca marcă a unui loc al trecerii, dar și a unui loc al posibilei apariții a strigoilor, morți care s-au întors ca să stea de vorbă cu cei vii. În acest loc, statuia, piatra sculptată, semnalează spațiul fantomei. Analizele lui Michel Serres deschid o serie impresionantă de perspective asupra relațiilor sculpturii cu moartea, asupra legăturilor dintre spectre
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
căci „e de datoria teatrului să reînvie morții culcați sub pământ”, acești morți cufundați într-o înspăimântătoare tăcere și absenți din lumea reală. Un teatru fidel celebrelor cuvinte ale Electrei lui Sofocle: „Sunt vii morții culcați în pământ...”. Spațiu oferit strigoilor, morților întorși pentru a sta de vorbă cu cei vii, spațiu susceptibil să întâmpine fantomele și să înfrunte dificultățile reprezentării lor - acesta este teatrul despre care va fi vorba în cele ce urmează. Nu credem însă că pentru a-l
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dialog, axat în totalitate pe tema groazei, devine treptat limpede că, prin înfățișarea lui de sălbatic, prin aspectul înfricoșător al ochilor săi arși de febră, prin privirile lui rătăcite, chipul lui Oreste îi evocă lui Menelau pe acela al unui strigoi sosit de pe alte tărâmuri. E un chip pe care se citește oroarea nelegiuirii făptuite - asasinarea mamei sale - oroare asociată delirului, nebuniei iscate de vedeniile nopții: trei fecioare semănând cu noaptea, ale căror nume sacre trebuie trecute sub tăcere. La vederea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de moarte, de abandonarea condiției umane. Iar Lear nu se recunoaște oare în Edgar, în zdrențărosul aproape gol care rătăcește fără țintă, în acest „despuiat și oropsit al sorții”, prezent în iconografia Evului Mediu ca una dintre posibilele figurări ale strigoiului 1? Fără îndoială însă, piesa în care „cumplita grozăvie a nopții” se desfășoară în toată amploarea și oroarea ei este Macbeth. Macbeth sau omniprezența nopții. Noaptea întâlnirii cu vrăjitoarele, noaptea gândurilor asasine și a crimei făptuite cu sânge rece, noaptea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
amintim de dialogul dintre Puck și Oberon ce precede momentul când, la ivirea zorilor, spiritele se retrag. Puck se arată îngrijorat: Să ne grăbim! Ai nopții iuți balauri Sfîșie norii-n zbor; chiar adineauri Ai dimineții soli luciră-n zare; Strigoii, biete oști rătăcitoare, Fugiră-n gropi, iar tristele năluci Înmormântate-n valuri, la răscruci, În patul lor cu viermi se-ascund pe rând, Să nu-i găsească ziua pe pământ. În tainițele negre se-ascund iarăși; S-au prins cu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Acoperiți cu mușchi și vâsc hidos. O rază nu răzbate, -un suflet nu-i Afar’ de buha nopții și corbi cobe. Și arătându-mi groapa asta-a groazei Mi-au spus c-aici, în bezna grea a nopții, Puzderii de strigoi și șerpi cu șuier, Broscoi umflați și-arici, tot mii și mii, Înalță-atâtea vaiere-ascuțite, Că orice muritor care le-aude Pe loc își pierde mințile sau moare 1. Locuri unde va fi înjunghiat Bassianus, azvârlit apoi într-o groapă întunecată
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Cât de real îi pare, așadar, acest pumnal închipuit, pe care Macbeth sfârșește prin a-l compara cu un pumnal adevărat, gata oricând să fie tras din teacă! Nu seamănă el întru totul cu crima care se apropie, aidoma unui strigoi, în plină noapte („moves like a ghost”), noaptea viselor rele („wicked dreams”)? „Sângeroasa faptă ce prinde treptat formă” (informs) în ochii lui Macbeth, această fantomă a crimei de care îl mai despart doar câteva clipe, n-ar putea fi asemuită
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a formei nu are cum să nu fie pusă în relație cu demoniacul 1. Ne amintim că tema formei „uzurpate” este introdusă în Hamlet de apariția spectrului. La un prim nivel, termenul ne trimite la dezbaterea din epocă referitoare la strigoi și la una dintre interpretările date fenomenului: mortul care se întoarce este formă uzurpată de diavol pentru a-i înșela și duce la pierzanie pe cei vii. Dar semnificația „uzurpării” depășește cu mult această referință istorică la o anumită concepție
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a fabricării unei aparențe, a unei asemănări diabolice. Forma uzurpată este mimeticul care încearcă să treacă drept adevăr. Utilizarea puterii imaginii ține astfel de domeniul diavolescului. Și nu este întâmplător faptul că, de la Tertulian și de la Sfântul Augustin încoace, demonizarea strigoilor merge mână-n mână cu cea a imaginilor, a acestor asemănări mincinoase folosite ca amăgiri, capcane, iluzii seducătoare și, mai presus de orice, cu demonizarea teatrului. Teatrul, artă a cărei esență constă în a vedea și a fi văzut, artă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Mamillius în prima scenă din actul al doilea și rămasă neterminată: o poveste de iarnă, cu „duhuri și stafii”, cu arătări de speriat, căci, spusese atunci Hermiona, Mamillius excelează în arta de a îngrozi pe toată lumea cu istoriile lui despre strigoi. El fusese întrerupt tocmai atunci când spunea: „A fost odată un om care locuia lângă un cimitir...”. Ar fi urmat probabil o poveste cu fantome. Paulina domină, într-adevăr, ultimul act al piesei, ca o veritabilă maestră a evocării și convocării
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
nou spiritul fantomei sale întors printre oameni. E întoarcerea unei moarte - și puțin contează dacă moartea aceasta a fost reală sau doar iluzorie -, e opera magică a Paulinei, cu care se încheie Poveste de iarnă - fără îndoială, o poveste cu strigoi. Dar oare n-am putea vedea și în „învierea” Thaisei, soția lui Pericle din piesa cu același nume, o „vrăjitorie” asemănătoare, la fel de ambiguă? Și aici avem de-a face cu un magician, Cerimon, nobilul-medic inițiat în folosirea plantelor, a metalelor
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
tineri prinți, Guiderius și Arviragus, o revăd pe Imogena - Fidele -, Guiderius exclamă: „uite că mortul nostru este viu”, iar Belarius se întreabă: „nu cumva a înviat?”, neputându-se hotărî dacă e vorba despre o asemănare perfectă sau despre reîntoarcerea unui strigoi. O asemănare perfectă cu atât mai derutantă, cu cât tânărul crezut mort are acum înfățișarea unei femei ce seamănă ca două picături de apă cu „răposatul Fidele, cel rumen în obrăjori și atât de blând”, după cum și-l amintește Arviragus
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
bocet din care nu lipsesc formulele de exorcizare, menite să alunge toate relele ce ar putea veni fie din partea unor vrăjitori, fie din aceea a spectrelor celor rămași neîngropați: Vrăjitor să nu te-atingă! Nici o vrajă nu te-nvingă! Și strigoii te-ocolească! Nici un rău să nu te pască! Odihnește-n pace și mormântul Fie-ți lăudat de-ntreg pământul!2 Rugăciune, așadar, pentru o moarte într-adevăr „frumoasă”, neatinsă de hidoșenia putreziciunii și nici de spaima fantomelor ce se întorc
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sine trăită de Titania: ca și privirea ațintită asupra unei fantome, privirea înamorată poate declanșa starea de nebunie. Și nu întâmplător, Shakespeare plasează toate aceste scene de violență în mijlocul unei păduri, știut fiind că pădurea e și un spațiu al strigoilor: prin ea trec noaptea fantome rătăcitoare, în drumul lor spre cimitirul unde trebuie să ajungă înainte de răsăritul soarelui. Îndrăgostiții, ca și nebunii - ni se va spune în ultimul act al Visului..., într-o nouă scenă dintre Tezeu și Hipolita -, au
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]