8,685 matches
-
mai elocvent. Principiul „cadrului” ca prealabil dramatic a fost adesea utilizat, de la Îmblânzirea scorpiei la Iluzia comică; de altfel, el stă la baza câtorva dintre variantele atât de frecvente ale „teatrului în teatru”. În schema acestui dispozitiv, în ficțiunea textului, supraveghetorilor li se acordă statutul de spectatori în fața cărora se desfășoară acțiunea, în timp ce noi, cei din sală, suntem asimilați, ca să zicem așa, unor spectatori de rangul doi. Se operează, așadar, o dublare, care face și mai explicită condiția publicului: acesta asistă
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
spectatori în fața cărora se desfășoară acțiunea, în timp ce noi, cei din sală, suntem asimilați, ca să zicem așa, unor spectatori de rangul doi. Se operează, așadar, o dublare, care face și mai explicită condiția publicului: acesta asistă la spectacol în postura de supraveghetor al supravegherii. În Disputa, procedeul este exploatat la maximum, iar supravegherea-cadru reprezintă chiar temelia întregului text. Ea îl susține și îl organizează. Un prinț și partenera lui de același rang s-au certat pe tema originii infidelității: a cui e
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
atât de îndelung gândită și atât de minuțios pregătită. Patrice Chéreau a pus genial în scenă această supraveghere-cadru și tot ceea ce ea comportă din punct de vedere al construcției scenice, creând un spațiu intermediar între public și platoul de joc. Supraveghetorii, plasați în primul rând al sălii, fac legătura dintre cele două arii și le asigură comunicarea. S-au făcut apropieri, și pe bună dreptate, între Disputa și celebra „aventură” televizată din Loft1... e adevărat, scenariile se aseamănă, dar gradul de
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
se ascunde în camera vecină, de unde supraveghează situația și, ca un stăpân absent, dirijează conflictul. Strindberg concepe un spațiu care interzice singurătatea cuplului și îl lasă expus pândei, trasului cu urechea, spionajului domestic. Aici intervine o problemă de scenografie esențială: supraveghetorul trebuie să se vadă sau nu? Scenografia trebuie să arate concret actul supravegherii? Conceperea acestui spațiu, scenografic vorbind, ca un spațiu-capcană, poate fi, într-adevăr, esențială, căci i-ar accentua natura, făcându-i vizibili, simultan, atât pe partenerii ce dialoghează
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
scaune -, trebuie să-l și vedem! Din ascunzătoarea lui, omul reacționează. Iar interesul scenei provine tocmai din această vizibilitate, din această intervenție a exteriorului care perturbă interiorul plasat sub „supraveghere”. Geniul lui Strindberg constă în răsturnarea completă a posturii de „supraveghetor” programat a priori, după cum îi precizează Gustav lui Adolf: „(Îi arată ușa din dreapta, din spatele fotoliului). O să stau aici și o să observ, în timp ce tu îți faci treaba acolo. Și după ce termini, ne schimbăm rolurile, o să intru eu în cușcă și-o s-
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
informațiile, fie că, lucru și mai grav, pune individul în fața unei năucitoare revelații. Urmările sunt întotdeauna tragice: omul o apucă pe căi greșite sau, cum se întâmplă la Strindberg, își constată eșecul total, de altfel ultimul din viața lui. Puterea „supraveghetorului” Gustav se convertește în disperarea „supravegheatului” Adolf. „Din spatele ușii”, prin mișcări bruște, necontrolate, acesta din urmă își exprimă exasperarea, iar semnalele lui o alertează pe Tekla, căreia Gustav, ca să o liniștească, îi va spune, cinic: „Cine știe, o fi vreun
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
E în camera de alături. A auzit totul. Și a văzut totul. Iar cel ce și-a privit destinul în față o să moară” (p. 366). Vila-pensiune, cu lipsa ei de izolare sonoră, a fost capcana ucigașă în care a căzut supraveghetorul manipulat. Supraveghetorul asasinat cu vorbe și cu imagini. Iar noi, din sală, noi am asistat la o crimă în direct, la zvârcolirile și la prăbușirea finală a victimei. Piedica sau supravegherea improvizatătc "Piedica sau supravegherea improvizată" E un lucru bine
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
camera de alături. A auzit totul. Și a văzut totul. Iar cel ce și-a privit destinul în față o să moară” (p. 366). Vila-pensiune, cu lipsa ei de izolare sonoră, a fost capcana ucigașă în care a căzut supraveghetorul manipulat. Supraveghetorul asasinat cu vorbe și cu imagini. Iar noi, din sală, noi am asistat la o crimă în direct, la zvârcolirile și la prăbușirea finală a victimei. Piedica sau supravegherea improvizatătc "Piedica sau supravegherea improvizată" E un lucru bine stabilit, și
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
panoptizarea”tc "Balconul și „panoptizarea”" Cu Balconul, Jean Genet trimite, fără să îl cunoască, la prototipul supravegherii a cărui forță exemplară Michel Foucault o descoperea în A supraveghea și a pedepsi. Este vorba despre Panopticonul lui Bentham, dispozitiv carceral unde supraveghetorul ocupă o poziție centrală în mijlocul unui turn, în timp ce, pe circumferință, sunt dispuse celulele transparente care, lipsite de orice opacitate, îi permit să vadă, în orice clipă și în cele mai mici mișcări, deținuții; în schimb, aceștia nu pot repera nici
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
să vezi fără să fii văzut. Aici, Bentham elaborează un dispozitiv ce permite desfășurarea unei supravegheri integrale. Modelul se va regăsi și în alte părți, extins la orice corp social în societățile totalitare: posedând atributele puterii divine, absent/prezent, Marele Supraveghetor - să-l numim așa după modelul „Marelui Inchizitor” al lui Dostoievski - instaurează echivalentul unei supravegheri verticale ce proiectează o privire dominantă și circulară căreia nimeni nu îi scapă. În Balconul, Genet ne oferă viziunea scenică a Panopticonului lui Bentham, accentuând
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
finit, îi succede o intervenție și mai dăunătoare, o supraveghere dinamică, exercitată în timpul procesului punerii în scenă. Cenzurile au, toate, un element comun: în regimurile dictatoriale, de la Lisabona la Moscova, de la Santiago de Chile la București, nimic nu le deosebește. Supraveghetorii de pretutindeni fac front comun în numele acelorași refuzuri, dar mai ales în numele aceleiași misiuni. Ei acționează la comandă, deși sunt conștienți de incapacitatea lor de a controla absolut totul, datorită naturii înseși a teatrului. Iată, ca dovadă, replica lui Ion
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
îți poate rezerva o surpriză pe care supravegherea prealabilă nu o poate estima corect; acesta este motivul recurgerii la supravegherea receptării. Și astfel, prin cenzura oficială - a textelor, a spectacolelor, a spectatorilor -, politicul instalează un veritabil lanț de supravegheri. Publicul, supraveghetor voluntartc "Publicul, supraveghetor voluntar" Așa cum am mai spus, publicul, mai ales cel din sălile à l’italienne, se autosupraveghează, căci însuși locul în care se află îi îngăduie să o facă. Forma rotundă a sălii, cât și amplasarea ierarhizată a
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
o surpriză pe care supravegherea prealabilă nu o poate estima corect; acesta este motivul recurgerii la supravegherea receptării. Și astfel, prin cenzura oficială - a textelor, a spectacolelor, a spectatorilor -, politicul instalează un veritabil lanț de supravegheri. Publicul, supraveghetor voluntartc "Publicul, supraveghetor voluntar" Așa cum am mai spus, publicul, mai ales cel din sălile à l’italienne, se autosupraveghează, căci însuși locul în care se află îi îngăduie să o facă. Forma rotundă a sălii, cât și amplasarea ierarhizată a spectatorilor, scăldați în
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
într-unul dintre acele „saloane” la scara orașului, care sunt piețele și piațetele. Privirea scrutează o lojă cu aceeași aviditate cu care ar pătrunde prin fereastra apartamentului vecin... În ambele cazuri, fiecare ins poate fi, rând pe rând, supravegheat și supraveghetor, infinită permutație ciclică datorată unei socialități ce generează fără întrerupere supravegherea „de aproape”. Ceea ce o distinge de celălalt tip de supraveghere, polițienească, sunt consecințele, deși, uneori, cele două se pot confunda. „Romanele” teatrului relatează intrigi și delațiuni, rumori și scandaluri
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
a sfătuit prietena actriță, pe domnișoara Jodin, să joace „ca și cum publicul n-ar fi de față”. Este un prim pas în tipul de supraveghere scenă-sală care se profilează aici: dacă ignori prezența publicului, acesta se trezește, vrând-nevrând, în situația de supraveghetor și, ca întotdeauna într-o astfel de situație, vede fără să fie văzut. Dispozitivul se va radicaliza un secol mai târziu, când actorul va fi proiectat în plină lumină, protejat fiind însă de ceea ce se numește „al patrulea perete” fictiv
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
în plină lumină, protejat fiind însă de ceea ce se numește „al patrulea perete” fictiv. Potrivit lui Stanislavski, acțiunea scenică se desfășoară fără să țină seama de sală, dar, în același timp, prin această „amnezie” simbolică, ea obligă publicul să devină un supraveghetor prizonier. Încetând să se mai autosupravegheze, cufundat în întuneric, ignorat de cei de pe scenă, spectatorul supraveghează într-un mod aproape fraudulos platoul, pe care-l poate vedea fără să fie văzut: definiția supravegherii. Lucru care îi și place, o plăcere
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
de viață care par să nu se sinchisească de el câtuși de puțin. Noi, spectatorii, știm că ei, actorii, știu că suntem acolo, dar ne lasă să credem că ne-au uitat, tocmai pentru că vor să ne transforme în niște supraveghetori ce trag impudic cu ochiul la ceea ce se petrece pe scenă. Pentru că e vorba de un „al patrulea perete” fictiv, ca să accedem la platou trebuie să recurgem, aidoma unor perverși iliciți, la „gaura cheii”. De la supravegherea generalizată practicată fățiș în
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
statutul de martor asumat. În acest scop, va fi reabilitată adresarea directă către public, gest polemic menit să conteste rolul de martor ascuns al spectatorului și să-i redea acestuia demnitatea pierdută. Spectatorul nu va mai fi nici voyeur, nici supraveghetor, ci partener cu drepturi egale. Și totuși, după instaurarea acestei relații, el va rămâne cu nostalgia adăpostului secret pe care i-l oferise altădată sala întunecată, își va dori să redevină martorul mut, uitat, lăsat să-și dea frâu liber
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
implice într-un permanent dialog. „Uitați de mine, izbucnește câteodată spectatorul, vreau să mă țin deoparte, în umbră, să vă văd și să vă supraveghez!” Gata cu atâta defulare: se cere revenirea la starea de dinainte, „reîntoarcerea refulării”. Refularea spectatorului supraveghetor al scenei, voyeur ilicit și conștient de asta, ființă singuratică uitată de toți ceilalți și lăsată să contemple în tăcere acest univers straniu care o absoarbe cu desăvârșire. El e cel care pândește, care spionează scena. Iar scena - scena occidentală
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
tăcere acest univers straniu care o absoarbe cu desăvârșire. El e cel care pândește, care spionează scena. Iar scena - scena occidentală, căci despre destinul ei este vorba - nu are decât de câștigat de pe urma acestei supravegheri. Supravegherea spectatorului. Veghetor de noapte, supraveghetor de proximitate. Adevărul se află în privirea lui. Regizorul și supravegherea de parcurstc "Regizorul și supravegherea de parcurs" Că ne place sau nu, că ne întristează lucrul acesta sau, dimpotrivă, ne bucură, nici un spectacol, prin însăși natura lui, nu rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
Aici nimeni nu poate fi autonom, căci prezența maestrului e programatică, iar în absența lui universul operei se dezintegrează. Supravegherea de parcurs se convertește în supraveghere de funcționare, nedisociată de opera scenică. Cu toată diferența de substanță dintre actori și supraveghetori, ei formează împreună un ansamblu omogen, bazat pe o coexistență niciodată contestată și permanent relansată de Kantor însuși - care când dictează, când se retrage. Funcțiile lui sunt multiple, motivele prezenței sale numeroase. El nu încetează să se prezinte în postură
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
anglo-saxon, Zygmunt Bauman, vorbește despre „modernitatea lichidă”, acompaniată de o delocalizare permanentă a oamenilor și a întreprinderilor, de o migrație perpetuă și de un alt mod de a ne defini în raport cu instanțele de reperaj. Vechiul principiu al cunoașterii reciproce dintre supraveghetor și supravegheat e azi înlocuit de modalități noi, mult mai abstracte. Schimbarea antrenează instaurarea domniei „controlului”, fază ce ar putea fi catalogată drept supraveghere „moale” sau „blândă”. Aceasta se dilată și operează atât la scara planetei, cât și la scara
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
precis focalizată. Dacă în cazul „controlului” se verifică „totul și nimic”, în schimb, numeroase „bănci de date” informatice sunt securizate cu maximă precizie, căci ele oferă veritabile concentrări de informații ce trebuie protejate sau, de ce nu, de-a dreptul ascunse supraveghetorilor ipotetici. Aceștia se sprijină atât pe tehnologiile moderne, cât și pe practicile arhaice la care nu se renunță niciodată pe de-a-ntregul. Cu ajutorul camerelor video instalate într-un supermarket sau într-o mică întreprindere particulară, într-un sat sau într-
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
supravegherea personală. Noi ne aflăm, chiar și la ora actuală, într-o zonă intermediară, în interstițiul dintre mediile închise care se lasă supravegheate și mediile deschise, nedefinite, plasate sub control. Cele dintâi trăiesc cu teama unor sancțiuni imediate, decise de către supraveghetori direcți - concediere, reducerea primelor etc.; celelalte, cu convingerea, presupusă a fi descurajantă, că o putere omniprezentă și nevăzută le urmărește fiecare pas (și, evident, cu speranța că o să izbutească să i se sustragă; chiar și controlul generează rezistență... cu tot
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
Britannicus sau supravegherea totalitară 112 Disputa sau supravegherea-cadru 120 Creditorii sau spațiul-capcană 123 Piedica sau supravegherea improvizată 127 Casa Bernardei Alba sau supravegherea integrată 132 Balconul și „panoptizarea” 137 Marat-Sade sau cadrul dublat 141 Practici Cenzura, supraveghere instituțională 147 Publicul, supraveghetor voluntar 152 Regizorul și supravegherea de parcurs 157 Oglinzi și transparență 165 Arhaism și noi tehnologii 169 În loc de concluzii Ubicuitatea controlului și insulițele supravegheate 177 Referințe bibliografice 183
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]