1,060 matches
-
Rösler care consideră că proximitatea geografică în Balcani explică de ce există cuvinte comune între limbile albaneză și română, și conclude că nucleul original al limbii române trebuie căutat în actuala Macedonie, de unde migrații ulterioare, în secolul XIII, ar fi adus « vlahii » în nordul Dunării, la chemarea regilor maghiari, pentru a popula Transilvania până atunci deșartă. Lingviștii țărilor din vestul României sunt favorabili acestei ipoteze, deoarece ea se potrivește cu teoriile oficiale ale acestor țări, conform cărora nu existau populații romanice în
Istoria limbii române () [Corola-website/Science/306408_a_307737]
-
adică romana”". Sasul ardelean Johann Lebel scrie în 1542 că "« Vlachi » se numeau între ei « Romuini »" iar cronicarul polonez Stanislaw Orzechowski (Orichovius) notează în 1554 că "în limba lor « walachii » se numesc « romini »". Croatul Ante Verančić precizează în 1570 că "« Vlahii » din Transilvania, Moldova și Țara Românească se desemnează ca « romani »" iar maghiarul ardelean Martinus Szent-Ivany în 1699 citează frazele: "« Si noi sentem Rumeni »" ("Și noi suntem români") și "« Noi sentem di sange Rumena »" ("Noi suntem de sânge român"). În Palia
Istoria limbii române () [Corola-website/Science/306408_a_307737]
-
a lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de "Cântece religioase calvine" din 1560 a episcopului român Pavel Tordasi. Migrația pecenegilor și a cumanilor in spațiul din jurul Mării Negre a impins o parte din români (vlahi) la nord de Nistru, suprapunându-se peste slavi și formând o populație numită bolohoveni, așezată între Halici și Kiev, despre care sunt date în secolele XII-XIII. Toponimia de origine slavă, care amintește de perioada năvălirii slavilor în teritoriile românilor este
Istoria limbii române () [Corola-website/Science/306408_a_307737]
-
în Transilvania), Gilortului, Jaleșului, Lotrului, Argeșului, Muscelului (în Valahia), Vrancei, Neamțului, Dornei, Strășinețului, Onutului, Sorocăi, Iașilor, Bârladului, Codrului, Ciubărciului (în Țărа Moldovei), la care se adaugă "Vlahiile" din sudul Dunării atestate prin documente sau prin toponime ca Vlasici, Vlahina, Stari Vlah, Romania Planina, Vlașina, Megali Valachia, Vlahoclisura ș. a., și, în răsăritul Cehiei, "Vlahia moravă" (loc de așezare a unor păstori români veniți, probabil, din Banat sau din Crișana). La Nord Est de Nistru a existat țara Bolohovenilor, atestată în cronici până la
Principatele Române () [Corola-website/Science/305906_a_307235]
-
bizantin Niketas Choniates care, în "Istoria" lui, îi descrie ca fiind "taurosciți" adică Sciți din Taurida, termen aplicat și slavilor orientali din statul "kievean rus" (dintre care se trag rușii). În același document, Choniates a făcut distincția între cumani și vlahi. Denumirea "brodnici" a dispărut pentru totdeauna din izvoare odată cu marea invazie mongolă din 1241). După Spinei, teritoriul brodnicilor acoperea spațiile aflate astăzi în sud-vestul Bugeacului (astăzi în Ucraina) și județele Vrancea și Galați și probabil coasta dintre Nistru și Nipru
Brodnici () [Corola-website/Science/313612_a_314941]
-
lua orașul Nis. În 551, slavii au trecut prin Nis, inițial conduși de la Salonic, dar au ajuns în Dalmatia. În timpul atacului final din 615, invadatorii au luat cetatea de la populația română și de la populația romanizata daco-tracă cunoscută mai târziu că vlahi. În secolul al IX-lea, bulgarii au devenit stăpânii Naissus, au urmat ungurii în secolul al XI-lea, în timpul cărora milițiile orașului au dus cu succes o luptă împotriva cruciaților pe 03 iulie 1096. Spre sfârșitul secolului al XII-lea
Niš () [Corola-website/Science/314127_a_315456]
-
Istoricul ceh Jirecek, marele specialist în istoria Balcanilor, consemnează nume romanice în toată regiunea Nișeva, Strumă de Sus și Ischer precum: Herul, Bănișor, Crețul, Borbulovici, Viturcii.Românii de aici precum și cei din Croația, Bosnia, Muntenegru poartă numele de vlași sau vlahi. Orașul Nis este centru administrativ, industrial, comercial, financiar și cultural din partea de sud-est a Republicii Șerbia. Poziția orașului Nis este de importanță strategică deoarece este situat la intersecția dintre drumul european și rețelele de cale ferată care leagă Europa de
Niš () [Corola-website/Science/314127_a_315456]
-
Basarabiei”) tocmai pentru a „nu mai deosebi părțile nefiresc despărțite ale voievodatului de odinioară” și fiindcă „Basarabia” întinsă spre nord până la Hotin, era o numire rusească (Basarabia desemna, până în 1812, doar actualul Bugeac). Primele date istorice sunt legate de românii (vlahii) numiți bolohoveni (sau volohoveni) și brodnici. Bolohovenii traiau la nord est de Nistru. Brodnicii ocupau un teritoriu situat la sud de țara bolohovenilor. Ultimele informații despre bolohoveni sunt din anul 1257., Moldova a fost stăpânită de slavi, pecenegi, cumani și
Principatul Moldovei () [Corola-website/Science/313919_a_315248]
-
aceleași limbă și obiceiuri”. Trimiteri la o așa-numită „limbă moldovenească” pot fi găsite în lucrări timpurii precum cea a lui Grigore Ureche "Letopisețul Țării Moldovei", unde autorul notează că de fapt această limbă este vorbită de moldoveni, valahi și vlahii transilvăneni. Miron Costin, în lucrarea sa "De neamul moldovenilor", afirmă că națiunea română trăiește în Moldova, Muntenia și ținuturile ungurești și mai notează că, deși oamenii din Moldova se autodenumesc „moldoveni”, ei își numesc limba „românească”, nu „moldovenească”. Marele cărturar
Rusificarea românilor () [Corola-website/Science/323488_a_324817]
-
de Dunăre, în Imperiul Bizantin. Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. În dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată în mare parte de slavi, exceptând romanicii din zonele montane, care au primit numele de vlahi. Ulterior, au venit pecenegii și cumanii. Între 1241-1242, au venit tătarii. Amestecul dacilor, românilor și popoarelor migratoare s-a desfășurat pe ambele maluri ale Dunării, în decursul a mai multor secole. 3500 de inscripții latine descoperite în Dacia, raportate la
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
și Moresul (Mureș), Brateiu, Sibiu au dovedit prezența autohtonilor stabiliți în Dacia. La sfârșitul secolului V, procesul romanizării a luat sfârșit. Formarea poporului român s-a încheiat în sec. VIII-IX. În izvoarele străine apar primele mențiuni despre români, fiind denumiți "vlahi, valahi, volohi, blachi". Unul din motivele cuceririi Daciei a fost exploatarea aurului și a altor minereuri, pentru care Roma a făcut mari investiții în orașe și drumuri: chiar dacă a fost constrânsă să-și retragă suprastructura costisitoare (legiunile și administrația) este
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
Argeș, Buzău, Criș, Dunărea, Mureș, Nistru, Olt, Prut, Siret, Someș, Timiș, Tisa etc., toate, nume atestate înainte de cucerirea romană), originea latină a multor cuvinte, numele "voloh" pe care slavii orientali l-au dat românilor, în timp ce slavii sudici i-au numit "vlahi". Misionarii au predicat în nordul Dunării în limba latină, ceea ce atestă existența unei populații romanice, de asemenea, inscripțiile creștine sunt dovezi revelatorii. Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației daco-romane, păstrarea riturilor funerare, circulația monetară. Teoria continuității a evoluat
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
lucrări au fost confirmate de "Cambridge Ancient History," ed. 2, 2005, vol. XII, p. 53 și urm. Prima mențiune documentară a românilor datează din anul 980 într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, unde sunt menționați vlahii. Următoarea menționare datează din 1020, într-un act emis de același împărat. Împăratul Constantin VII Porfirogenetul a amintit de așezarea slavilor în Balcani, înfățișând întrepătrunderea lumii slave cu cea românească, numindu-i pe cei din urmă cu termenul de romani
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
urmă cu termenul de romani, în vreme ce pentru bizantini utilizează denumirea de romei. Tratatul geografului persan Gardizi-Podoaba Istoriilor, scris la mijlocul secolului XI oferă informații despre originea poporului român. În a două jumătate a secolului IX, cronicarul thessaliot Kekaumenos a afirmat că vlahii balcanici erau urmașii dacilor, care trăiau pe Dunăre și pe Sava. Consemnează că s-au revoltat împotriva bizantinilor și s-au retras în Epir, Macedonia și Grecia. Lucrarea să a avut o difuzare restrânsă și a fost pusă în circulație
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
în Epir, Macedonia și Grecia. Lucrarea să a avut o difuzare restrânsă și a fost pusă în circulație târziu. Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel Commenul, a descris o campanie bizantină împotriva maghiarilor în 1167, în care cronicarul afirmă că vlahii sunt coloni veniți demult din Italia. După formarea Țaratului Vlaho-Bulgar, originea română a vlahilor a fost dezbătută între Papa Inocențiu al III-lea și Țarul Ioan Asan I în anii 1202-1204. Anonymus sau Simon de Keza au afirmat originea latină
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
romane din Dacia și invocă ruinele și inscripțiile române, toponimele, Corvineștii și numele poporului român. Cele mai vechi cronici maghiare păstrate (sec. XII-XIII) afirmă că atunci când maghiarii au sosit în Pannonia, zonele învecinate erau locuite de „blaki”, „blahi” sau „blazi” ("vlahi" = români). Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia până în Transilvania ar trebui să fie privită ca un întreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc maghiarizate și numai cele din est și sud (România) și-
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
fi cuprins și pe „dacii liberi”. Populațiile romanice din sudul Dunării ar fi provenite din migrații nord-sud, din Dacia spre Balcani (teorie adoptată de unii istorici iugoslavi, bulgari, iar mai recent sârbi și macedoneni). Școală protocronistă emite și opinia că vlahii (românii) de la nord de Dunăre ar fi o ramură veche aparținând populației dace din rândul căreia s-ar fi desprins (migrând spre Italia) latinii care a format imperiul Roman. Daco-vlahilor li s-ar fi alăturat coloniștii români care s-au
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
așadar, înainte de venirea ungurilor în Panonia) și un schimb de populație din anul 976 între Imperiul Bizantin și regatul cehoslovac al Moraviei Mari, relatat de cronicarul bizantin Ioan Skylitzes : alungați de împăratul Vasile al II-lea căruia i se opuseseră, ""Vlahii"" din valea Margăi au fost stabiliți în Vlahia moravă, fiind înlocuiți în locurile lor de baștină cu Sârbi albi care denumiră râul și valea : Morava (în centrul actualei Sârbii). Deoarece dacii sunt atestați nu numai în Dacia, ci și în
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
spre Bosnia și Croația, dar lingvistic practic asimilate în masa vorbitorilor de sârbo-croată. Numai părinții și bunicii născuți la debutul sec. XX mai știau românește. Unii urmași știu doar că dincolo de apartenența la ethnos-ul sârb au ascendență română. Persistența nomadismului „Vlahilor” și a transhumanței lor pastorale până la sfârșitul secolului XIX, arată că migrații mai timpurii sunt probabile (dar nu numai într-un sens, ci pendular). Un oarecare interes a început să (re)apară în mass-media din România abia după 1995. Aceasta
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
exonimul modern a poporului român și a statului român în cazul principalelor limbi europene: „Rumänen/Rumänien” (germană), „Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania” (denumirea învechită din engleză), „Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuși, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exonimul de „vlahi”, vechiul exonim al tuturor românilor, până în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”) etc. În ultimele decenii, în mai multe limbi s-a trecut la înlocuirea formei care derivă din „rumân” în cea care derivă din
România () [Corola-website/Science/296520_a_297849]
-
dar s-au stabilit și localități deja existente precum Tulcea, Techirghiol, Karamurat. Deși Dobrogea a fost intens colonizată cu români după 1878, în fapt, existau câteva sate românești în munții Măcinului, în jurul gurilor Dunării și pe malul drept al Dunării (Vlahii, Floriile, Aliman, Dunăreni consemnate de Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa "Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja"). Băștinașii etnici români dobrogeni purtau tradițional numele de "dicieni", despre care Vasile Pârvan și George Vâlsan presupuneau că se trage de la
Dobrogea () [Corola-website/Science/296624_a_297953]
-
nordice ale statului (voievodatul Pomerania) și are statut de limbă auxiliară, nu este un dialect polonez, ci face parte din sistemul dialectelor pomeraniene, fiind unica rămășiță a acestei limbi. Graiul goralilor, aparținător dialectului malopolon, are unele influențe din cultura ciobanilor vlahi. Diferențele dintre dialecte și limba standard apar în principal în realizarea unor sunete. De exemplu, în Polonia orientală, Lituania, Belarus și Ucraina, fonemul redat în scris prin litera "ł" se realizează ca (un velarizat), în timp ce în limba standard acest caracter
Limba poloneză () [Corola-website/Science/296627_a_297956]
-
Lupofantana („Fântâna lupului”), Gemellomuntes („Munții gemeni”), care se numără printre cele mai vechi toponime neoromanice (străromânești) atestate în Peninsula Balcanică. Istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni (însă de obicei amintire a unei populații românești sud-dunărene recente, existente concomitent cu populația românească din Principatele nord-dunărene), ca de pildă: "Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlahinja Planina; Vlahov Katun
Transilvania () [Corola-website/Science/296636_a_297965]
-
localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni (însă de obicei amintire a unei populații românești sud-dunărene recente, existente concomitent cu populația românească din Principatele nord-dunărene), ca de pildă: "Vlaško Brdo, Stari Vlah, Vlahinja Planina; Vlahov Katun, Vlaškido, Vlaški, Vlasić, Vlaška Drača, Vlaho-Clisura, Vlaho-Castania, Vlahia Macro, Vlahia Micro, Vlahopol". Comparativ: componenta din toponimele similare aflate în Vlăhia Moraviei, în munții Beschizi, este Valašske": Valašské Meziříčí") Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea
Transilvania () [Corola-website/Science/296636_a_297965]
-
intitulate "Istoriile popoarelor" și cronicile rusești "Chronica Nestoris" sau "Povest vremennîh let" („Povestea anilor care au trecut”) - redactate între secolele XII-XIV -, menționează pe teritoriul Transilvaniei, al Crișanei și în zonele învecinate, spre vest, prezența unor grupuri de blachi, „blazi” sau vlahi, mai puțin existența unor formațiuni statale românești anterioare începutului procesului de extindere spre est a regatului Ungaria. Aceasta în pofida faptului că Anonymus și cronica nestoriană prezintă chestiunea totuși mai nuanțat (liderul transilvan Gelou (sau Gelu), un ""blachus"" potrivit cronicarului notar
Transilvania () [Corola-website/Science/296636_a_297965]