8,793 matches
-
insuficiente -, dar erau percepute de cei mai mulți oameni ca un drept. Oricât le-ar fi denigrat criticii neoliberali ca neperformante, aceste avantaje sociale erau politic inviolabile. Partidul Conservator modern, de la Winston Churchill la Edward Heath, Îmbrățișase „contractul social” aproape cu același entuziasm precum „socialiștii” keynesieni din Partidul Laburist și timp de mulți ani s-a plasat cu hotărâre Într-o poziție necontroversată (la urma urmei, Churchill este cel care remarca În martie 1943 că „Într-o comunitate nu există investiție mai bună
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cei care, asemenea lui Václav Havel, nu fuseseră niciodată implicați În polemici marxiste, tranziția a fost mult mai ușoară. Fiu al unui prosper om de afaceri praghez a cărui familie fusese expropriată de guvernul comunist după 1948, Havel nu manifesta entuziasmul revoluționar tineresc al contemporanilor săi angajați și nici nu jucase un rol foarte activ În eforturile lor reformiste Înainte de 1968. Relațiile lui Havel cu autoritățile comuniste fuseseră dintotdeauna antagonice, În mare parte datorită originilor sale burgheze, dar niciodată de natură
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu poate avea pretenții exagerate de la oamenii obișnuiți, care abia luptau cu viața de zi cu zi. Majoritatea populației Își ducea existența Într-un fel de „zonă gri” morală, un spațiu sufocant, dar lipsit de pericole, unde resemnarea luase locul entuziasmului. Rezistența activă și plină de riscuri era greu de justificat deoarece (din nou: pentru majoritatea oamenilor obișnuiți) nu părea necesară. Nu te puteai aștepta decât la „fapte neeroice, realiste”. Discursul intelectualilor se adresa mai mult celorlalți intelectuali decât Întregii comunități
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În 1970 În fața Comisiei Ideologice a partidului Vasil Bil’ak, stalinistul ceh care Îi invitase pe sovietici să-i invadeze țara În 1968: „șîn 1948ț lipeam În vitrine afișe despre cum va fi socialismul, iar oamenii erau receptivi. Era alt entuziasm, erau alte vremuri; astăzi nu mai putem să punem afișe, astăzi trebuie să umplem vitrinele cu marfă ca să dovedim că ne Îndreptăm spre socialism și că avem socialism aici”13. Consumismul trebuia așadar Încurajat, fiindcă ilustra succesul socialismului. Trecuse momentul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor16. Faptul că „socialismul real existent” era disfuncțional și compromis nu era În sine suficient pentru a-i pecetlui soarta. În discursul de acceptare a Premiului Nobel În 1971 (ce i-a fost conferit În absență), Aleksandr Soljenițîn afirmase cu entuziasm că, „odată ce minciuna s-a risipit, violența se va arăta În toată goliciunea ei respingătoare și, căzută În decrepitudine, se va nărui”. Dar n-a fost chiar așa. Violența sovietică se arătase de mult În toată goliciunea ei - și a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
papă al ideilor”, deschis pentru schimburi intelectuale și dezbateri savante, nu va face compromisuri cu dușmanii Bisericii. Ca și cardinalului Joseph Ratzinger, puternicul șef al Congregației pentru Doctrina Credinței (și succesorul său În funcția papală), lui Karol Wojty³a Îi pierise entuziasmul reformator inițial sub șocul extrem al reformelor lui Ioan al XXIII-lea. Când a fost ales, el era deja un conservator - atât administrativ, cât și doctrinal. Originea poloneză și o copilărie tragică explică și ele tăria neobișnuită a covingerilor lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de candidaturi multiple pentru un singur loc, precum și alegerea câtorva candidați independenți care aveau aprobarea oficială. Însă schimbările profunde nu au Început până În 1988. Catalizatorul schimbării În Ungaria l-a reprezentat frustrarea comuniștilor tineri și „reformiști” (care Își manifestau deschis entuziasmul pentru transformările făcute de Gorbaciov În PCUS) față de rigiditatea celor bătrâni de la vârful partidului. În mai 1988, la o conferință specială a partidului convocată În acest scop, ei au reușit În cele din urmă să-l Îndepărteze pe Kádár (acum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ambasadele din Praga și Varșovia libera trecere, Într-un tren sigilat, Înapoi spre propria țară, iar de acolo În Germania de Vest. Oferta i-a adus regimului noi umilințe: traversând Republica Democrată Germană, trenul cu refugiați a fost Întâmpinat cu entuziasm și invidie de zeci de mii de localnici. La o scurtă escală În Dresda, 5.000 de oameni au Încercat să se cațere În tren. Intervenția brutală a poliției a declanșat o revoltă - toate acestea petrecându-se sub ochii reprezentanților
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
familia Ceaușescu și de asociații lor cei mai vizibili. Zvonurile despre miile de victime ale protestelor și luptelor din decembrie s-au dovedit exagerate - numărul exact fiind mai apropiat de o sută - și a devenit limpede că, În pofida curajului și entuziasmului mulțimilor din Timișoara, București și din alte orașe, adevărata luptă se dăduse Între „realiștii” din jurul lui Iliescu și vechea gardă din anturajul lui Ceaușescu. Victoria celor dintâi a asigurat României o ieșire din comunism liniștită - chiar suspect de liniștită. Absurditățile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din partea Germaniei Federale: slujbele lor, pensiile, transportul, educația și locuințele au adus cheltuieli uriașe pentu guvern. Pe termen scurt metoda a funcționat, confirmând Încrederea est-germanilor nu atât În economia de piață, cât În cuferele pline ale trezoreriei vest-germane. Dar, după entuziasmul inițial al reunificării, superioritatea și triumfalismul verilor din vest au Început să-i enerveze pe Ossies - sentiment exploatat de ex-comuniști cu oarecare succes la următoarele alegeri. Între timp, pentru a nu-i supăra pe alegătorii vest-germani - nu toți au sărit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
președinți de stat aveau toate motivele să acționeze În forță pentru a-și proteja fiefurile, autoritățile sovietice de la centru nu aveau moșii de apărat. Ei puteau oferi cel mult o Întoarcere la structurile decrepite pe care Gorbaciov le demolase cu entuziasm: nu e de mirare că nu au avut puterea să lupte până la capăt 19. Singurul lider comunist cu o bază electorală la Moscova era Boris Elțîn și el a acționat Într-adevăr decisiv - dar pentru renașterea „Rusiei”. Inflorescența de state
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu a „distrus” comunismul; acesta s-a dizolvat de la sine. În schimb, dacă poporul ucrainean a ignorat sfatul lui Bush și a votat câteva luni mai târziu pentru desprinderea de Uniune, aceasta nu s-a Întâmplat dintr-un acces de entuziasm patriotic. Independența În Ucraina, Moldova sau chiar Georgia viza nu autodeterminarea, ci autoconservarea: o bază sănătoasă pentru formarea unui stat, cum s-a dovedit ulterior, dar un fundament nesigur pentru democrație. Momentul de glorie În viața Uniunii Sovietice a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și mai grav este faptul că ea fusese de la Început un instrument de natură evident politică. și unul dintre motivele pentru care Forumul Cetățenesc s-a scindat: foștii disidenți (inclusiv Havel) se opuneau noii legi, În vreme ce Klaus o sprijinea cu entuziasm, ca un mijloc de „a clarifica cine și cum” (și de a-i reduce la tăcere pe unii dintre criticii săi, foști disidenți care aveau și un trecut de comuniști reformiști). Merită menționat faptul că Vladimir Mečiar s-a opus
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de ani, de mărinimia guvernului. Totul, de la cheltuieli de infrastructură pentru liniile ferate de mare viteză până la reduceri ale impozitelor pentru investitorii locali, venea de la Paris; puținii separatiști bretoni sau occitani care mai rămăseseră, de regulă militanți vârstnici, relicve ale entuziasmului șaizecist, nu au avut niciodată succes. Dimpotrivă, zone bogate ca regiunea Ron-Alpi de lângă Lyon și Grenoble ar fi prosperat pe cont propriu, dar pierduseră de mult amintirea independenței și nu manifestau aspirații politice În acest sens. Dincolo de Canalul Mânecii, În Marea Britanie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sugerat pe coridoarele de la Bruxelles că Polonia, Ungaria și țările vecine ar putea fi incluse mai devreme În NATO, ca un fel de premiu de consolare. Valoarea simbolică a extinderii NATO era, desigur, considerabilă și ea a fost Întâmpinată cu entuziasm În noile state candidate. Avantajele practice erau mai puțin evidente (spre deosebire de Înrăutățirea relațiilor cu Moscova, care a fost reală și imediată). Dar, cum Washingtonul favoriza din motive personale expansiunea Pactului Nord-Atlantic, un prim grup de țări central-europene au fost admise
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mici și stabile (populația lor, luată la un loc, reprezenta mai puțin de un sfert din cea a Germaniei), ci și fiindcă erau, indiscutabil, bogate. Prospere erau și țările care au rămas În afara Uniunii: Norvegia și Elveția. Dar, În ciuda unui entuziasm considerabil printre liderii din mediul de afaceri local, populația ambelor țări a votat Împotriva aderării, speriată de pierderea autonomiei și inițiativei Într-o federație supranațională și sceptică În privința avantajelor adoptării noii monede. Un scepticism comparabil se reflectă și În votul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Externe, Hans-Dietrich Genscher, a propus ca Uniunea Europeană să absoarbă toate țările din Est cât mai curând posibil, ca măsură profilactică Împotriva unui reviriment al naționalismului. Dar el a fost adus curând cu picioarele pe pământ; deși Margaret Thatcher promova cu entuziasm extinderea timpurie (socotind că Uniunea extinsă se va dilua inevitabil Într-o zonă paneuropeană de comerț liber, cum visau britanicii), În strategia UE s-a impus În final abordarea franceză. François Mitterrand a propus mai Întâi o „Confederație Europeană” vag
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
timp, pe listă a fost adăugată Malta. Turcia a rămas Însă pe dinafară. Din acest moment, extinderea a căpătat o dinamică proprie, indiferentă la premonițiile sumbre ale unor membri UE și, dacă ne luăm după sondaje, la lipsa generală de entuziasm din partea „vechilor europeni”. S-au demarat negocieri bilaterale de aderare, mai Întâi cu un așa-zis nucleu de țări candidate (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia și Slovenia), iar un an mai târziu cu celelalte (Bulgaria, România, Slovacia, Letonia, Lituania
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de pagini de acquis communautaire ale Uniunii Încorporate cum se cuvenea În principiile de guvernare ale statelor candidate, extinderea propriu-zisă nu a mai avut nimic spectaculos. După 15 ani de așteptare, era de Înțeles că noii membri nu debordau de entuziasm, cum s-ar fi Întâmplat cu zece ani mai devreme. și, oricum, multe dintre avantajele practice ale implicării Occidentului erau deja o realitate - mai ales În industria constructoare de mașini, unde statele foste comuniste dispuneau de multă forță de muncă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fosta Iugoslavie, iar numărul celor din Iran, Afganistan, Rusia și Vietnam era În creștere. Teama că Europa Occidentală ar putea fi „năpădită” de „refugiați economici”, imigranți ilegali, solicitanți de azil și alții asemenea a contribuit la o lipsă generală de entuziasm pentru extinderea UE. În Germania și Marea Britanie trăiau Încă din anii ’80 numeroși muncitori constructori „la negru”. Dar marea problemă nu o constituiau Polonia, Ungaria sau alte state candidate din Europa Centrală, ci țările aflate la est de acestea. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Germania s-a confruntat cu un val de crime Îndreptate Împotriva străinilor și a minorităților care i-a determinat pe unii comentatori să ridice probleme de natură mai generală: Günter Grass a acuzat indiferența egoistă a culturii politice vest-germane și entuziasmul orbesc al țării pentru o unire „nemeritată”, susținând că responsabilitatea pentru violența rasială (mai ales În orașele industriale defuncte, aflate În paragină, din fosta RDG, unde sentimentele xenofobe erau cele mai puternice) trebuia atribuită În mod direct elitei politice, amnezică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
constantă a comerțului exterior), care au primit numele „Europa”. Însă după 1989 Europa de Vest postpolitică stătea din nou față În față cu geamăna ei de la răsărit, iar „Europa” trebuia regândită. Perspectiva abandonării coconului nu a fost, cum am văzut, primită cu entuziasm general; Jacek Kuroñ nu se Înșela când opina În jurnalul polonez Polityka din martie 1993 că „unele figuri politice din Occident regretă Uniunea Sovietică și vechea ordine mondială”. Dar acea „veche ordine mondială” (staza bine cunoscută din ultimele patru decenii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
burlaci”: oferte de weekend cu preț redus pentru englezii În căutare de sex ieftin și alcool din belșug. Agenții de turism și organizatorii de excursii a căror clientelă se mulțumea cândva cu Blackpool sau (mai recent) Benidorm raportau acum un entuziasm frenetic față de minunățiile exotice din estul Europei. Nu-i vorbă, și englezii erau periferici În felul lor - de aceea Europa rămânea pentru mulți dintre ei un obiectiv exotic. În 1991, săptămânalul Kultura tipărit la Sofia Îi Întreba pe bulgari cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
când ești tânăr și necăsătorit. Când vine vremea să te așezi la casa ta, mai bine te Întorci În Europa. (Om de afaceri maghiar, sondaj de opinie, 2004) Societatea modernă... este o societate democratică ce trebuie analizată fără accese de entuziasm sau de indignare. Raymond Aron Europa era, la sfârșitul mileniului, de o diversitate proliferantă: geometria variabilă a regiunilor, a țărilor și a Uniunii Europene; perspectivele și dispozițiile contrastante ale islamismului și creștinismului, cele două mari religii de pe continent; viteza fără
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost subiectul principal al știrilor televizate din toate statele Uniunii Europene. Evoluția jenantă a lui Beckham În Campionatul European din Portugalia În anul următor (căpitanul Angliei a ratat două penalty-uri, grăbind eliminarea umilitoare a echipei) nu a reușit să domolească entuziasmul fanilor. și mai grăitor, ieșirea Angliei din competiție nu a afectat numărul de telespectatori britanici la meciurile care mai rămăseseră de disputat (Între state mici ca Portugalia, Olanda, Grecia și Cehia), fără miză pentru fanii britanici. Cu toată fervoarea meciurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]