KorAP: Find »[drukola/base=încuviința & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...352 353 354 ...367 >

9,153 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187

rating-ul a avut de suferit. — Eric. — Știu, îmi pare rău. Doar că. Cum putem face asta, înțelegi? Cum putem să glumim? — S-a dus totul dracului, zise Clio, încuviințând ușor din cap și făcându-mă și pe mine să încuviințez. Am stat așa, cu frunțile lipite, preț de câteva secunde. — Aș fi putut... Puteam să fac ceva? Ea se trase puțin în spate și ne privirăm în ochi. Încă mai ținea mâna așezată pe umărul meu. Scutură din cap. — Nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
să visez. Clio, nu vreau să fac asta singur. Se auzi un bubuit. Am tresărit amândoi, ne-am întors spre baia romană. O mână de frunze se mișcau pe suprafața apei într-o spirală lentă. — E ceva viu acolo? Clio încuviință. — Da. — Ce e? — Nu știu, zise ea, privind apa. Ceva din adâncuri, unde e întuneric. Se auzi un alt bubuit. Pe suprafața murdară a apei se iscară valuri mici, lovind marginile placate și mucegăite ale băii. — Ești pregătit? Acum e-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
a sprâncenelor, nici măcar o învârtejire a sângelui în apă, absolut nimic. Nici nu mai țin minte cât de departe, am spus și nimeni n-a simțit groapa peste care trecuserăm. Am zâmbit. — Nu mă pot despărți nicicum de el. Femeia încuviință, mulțumită de spusele mele, după care continuă: — O, dar uită-te la mine. Îmi pare rău, scumpete, uite cum stau la taclale și voi Dumnezeu știe de când sunteți pe drum. Vreți să vă cazați și să vă dați jos hainele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
unui alt triunghi de sendviș cu șuncă și muștar, făcând cu mâna liberă o mișcare circulară care însemna stai așa: înghit și apoi vorbesc. Înghiți. — Peninii sunt de vină, repetă el. Dealurile-s prea înalte. Cerul e prea jos. Am încuviințat. — Oamenii sunt prinși la mijloc. Între drum și cer. Înainte să întoarcă ochii spre mine, mai luă o gură din sendviș. Se petrec multe accidente acolo sus. Omul era Dean Rush, șofer de camion. Fusese nevoit să-și abandoneze camionul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
O grămadă de oameni rămân ologi din cauza dealurilor ălora, zise el. Clip. Clip. Acum îmi reveni mie sarcina de-a umple golul și-mi luă doar o secundă s-o fac. — Îi cunoști, atunci? Pe Ruth și pe.... — John. Mda, încuviință el. Accident de mașină, acum trei ani. N-au crezut că ea o să supraviețuiască peste noapte. Cu câteva zile înainte să pornesc în căutarea asta, mi-am cumpărat un telefon mobil. Am pus în funcțiune un sistem care să facă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
național. Am zâmbit, am luat berea înapoi și-am început să-i desfac eticheta. — Te simți bine? — Nu e un lucru ușor, înțelegi? Să te trezești zi de zi vreme de luni întregi și să știi că ai cancer. Am încuviințat. — Ideea... E ca o piatră mare pe care n-o poți lăsa jos niciodată. Îi simți greutatea din clipa în care deschizi ochii, te împovărează tot timpul. Dar tu nu mai ai cancer, draga mea. Nu știm asta sigur. — Păi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
orice-ar fi chestia asta cu care am reușit să mă procopsesc. Pot să fiu direct și necioplit și să întreb dacă putem trece imediat la subiect? Domnul Nimeni stătea pe scaun, relaxat și atent. Se gândi o clipă, apoi încuviință dând o dată scurt din cap. Da, desigur. Vreți să încep cu ce știu despre dumneavoastră sau cu ce știu despre rechin? — Știți de ludovician? Vreau să spun, credeți în el? Nimeni se încruntă puțin în spatele ochelarilor de soare. — Da, zise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
Am coborât privirea spre degetele mele. — Ce altceva? Lucruri de ordin practic poate; cum să mă ascund de el, cum să-l păcălesc, cum să mă apăr. Nimeni se uită la dictafoanele care sporovăiau la marginea cercului nostru de lumină. Încuviință cu o înclinare meditativă din cap. — Ludovicianul e cel mai mare și cel mai agresiv dintre toți rechinii conceptuali, zise el. E un prădător de seamă, se află în vârful lanțului trofic. Sunt niște animale foarte rare și, cel mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
care angajatorul meu l-a capturat a fost rechinul meu. Se hrănea din mine. — N-a venit timpul să iau pastilele alea? Am scos mobilul din buzunarul hainei. — Mai sunt cam zece minute. — Cam? — Nouă minute, mai exact, am zis. Încuviință meditativ din cap. Schimbarea pe care o suferise era mică, dar perceptibilă. Ceva din încrederea lui de sine, din rafinamentul lui exagerat se ștersese. Părea să stea puțin mai jos în scaun, adus de spate și cu umeri ridicați de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
să găsească orice clădire din Londra, dar nu-și aducea aminte unde locuia. Spuneau că era o pierdere de memorie pe termen scurt, dar lucrurile nu stăteau deloc așa. Stați, spuneți că și pe el l-a atacat rechinul? Nimeni încuviință cu o mișcare vagă din cap, ca și când întrebarea ar fi venit de undeva dinăuntrul propriei sale minți. Pe noi toți. Către sfârșit, mătușa mea nu mai recunoștea oamenii. Avea coșmaruri. O umbră în creierul ei, dinți și ochi. Se trezea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
o să-l folosesc ca să sparg una dintre ferestrele din cealaltă parte a secției. O să vii cu mine, luând în drum și laptopul lui Nimeni. Ai priceput? Țigara îmi ridica fuioare de fum în ochi. Am strâns din pleoape și am încuviințat. — Bine. O să trebuiască să alergi cât de tare te țin picioarele. Ai grijă să intri și să ieși repede din lumina lămpii. Aleargă fără să te oprești, nu te uita în jos mai mult decât e nevoie și nu te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
te țin picioarele. Ai grijă să intri și să ieși repede din lumina lămpii. Aleargă fără să te oprești, nu te uita în jos mai mult decât e nevoie și nu te uita deloc în spate. Ai înțeles totul? Am încuviințat din nou. — Bun. Ești pregătit să încercăm? — Da. — Unu. Doi. Trei. M-am avântat spre cercul de lumină cât de repede am putut, dar fata mi-a luat-o înainte cu câțiva pași, țâșnind din loc într-un adevărat sprint

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
mele și-o pereche de pantaloni largi, cu cureaua legată într-un soi de nod. Își uscase părul negru uscase frecându-l cu prosopul și acum era umflat și încâlcit. — Să nu spui nimic, zise ea. Ai o perie? Am încuviințat și-am arătat cu degetul spre scrin. — Mă cheamă Scout, spuse ea, întorcându-se și trecându-și peria mea prin păr. — Aveam de gând să întreb, am zis. Eu sunt Eric. — Eric Sanderson, știu. — Știi? M-am sprijinit în coate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
erai? Cine altcineva? N-am spus nimic. — Nici nu știam dacă m-ai auzit, așa că am făcut cale întoarsă pân-aici în speranța că te voi găsi la timp. N-a fost ușor cu toate inundațiile astea. — Nu, am spus, încuviințând din cap. Mersi. Dar... - m-am oprit să mă gândesc dacă nu era cumva o întrebare prostească și, neajungând la nici o concluzie, am pus-o totuși - Vreau să spun, de ce? — De ce ce? — De ce ce? De ce totul. De ce ești aici? De unde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
o carafă mică de lapte. În orice caz, voi vedeți-vă de masă. Se pare că ați avut o zi grea. — E simpatică, zise Scout, urmărind-o pe Ruth întorcându-se în bucătărie. Ai un pisoi pe nume Ian? Am încuviințat. Ea râse. — Excelent. Știam că la un moment sau altul va trebui să mă revanșez față de motan pentru incidentul de mai devreme. Mai știam și că atunci când Ian avea să vadă că avem un nou tovarăș de călătorie, erau puține

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
erau puține șase să-l cuprindă o dispoziție veselă sau iertătoare. Îmi puteam imagina deja dezgustul fulgerător și dezamăgirea zugrăvite pe toată fața lui mare, turtită și roșcovană. — E un afurisit, am spus, gândindu-mă în continuare la el. Scout încuviință, zâmbind, în timp ce-și turna o cană de ceai. Păi, asta caută oamenii la o pisică. M-am gândit și am dat aprobator din cap. — Mda, dacă tot veni vorba, asta caută. Scout se avântă asupra mâncării de parcă n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-o pentru a folosi împotriva lui Nimeni, nu-i așa? — Ori-ori, se eschivă Scout, ridicând din umeri, dar i-am surprins ușoara iritare, șoapta fantomatică a tensiunii. Am simțit că mi se încordează toți mușchii. — Cine era el? — Nimeni? Am încuviințat. Scout împunse resturile din farfurie. Cred că-mi plăceai mai mult când nu vorbeai. Cred că-mi plăceai mai mult când nu ascundeai nimic. — Dar nu ascund nimic, zise, ridicând ochii spre mine, iar profunzimea personalității ei mă lovi ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
că trebuia să... John flutură mâna în semn de nu-ți face probleme. Sper că nu te deranjează c-o spun. Ești prins într-o luptă, nu-i așa, băiete? Urmă o clipă de tăcere. — Da, am spus simplu. El încuviință. — Te-am citit de când ai venit. Și Ruth la fel. Presupun că ți-a spus cineva de accidentul ăla de mașină. — Da, am auzit. — Ei bine, Ruth recunoaște un luptător atunci când îl vede. E o femeie curajoasă. — Da, am spus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
sau ceva de genul ăsta? I-am spus că erau două în rucsac și, în vreme ce scotocea, mă întrebă de ce mă interesa asta. Nu știam sincer cum să-i răspund. — Doar fiindcă îmi amintește de cineva, am spus într-un târziu. Încuviință vag din cap, ca și când n-ar fi ascultat cu adevărat sau n-ar fi interesat-o o poveste lungă și încâlcită din trecutul meu. Am zâmbit în sinea mea; nu era cazul să-și facă probleme din pricina asta. — De ce ți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
privirea, Scout se uita la mine. Zăream ceva călduros pe chipul ei, ceva bine pitit în spatele expresiei obișnuite, dar totuși, era ceva acolo, chiar în spatele buzelor și ochilor ei. Tu n-o să sfârșești ca el, să știi, zise ea. Am încuviințat încet din cap - Știu - dar n-am reușit să-mi conving și ochii să aprobe. Preț de o clipă, ca umbra unui nor alunecând în goană peste pământ, căldura de pe fața lui Scout dispăru, se transformă în răceală, nu o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
povestea asta plictisitoare, cred c-ar fi mai bine să nu-ți spun. Se uită la mine cu un zâmbet în colțul buzelor. — Asta pentru moment. Din spatele jeepului galben simțeam rânjetul pisicesc al lui Ian. — Pot să deschid radioul? Am încuviințat. — Spuneai că azi îmi vei răspunde la toate întrebările. Ce s-a întâmplat cu promisiunea asta? — Păi, n-am stabilit o limită de timp, nu? N-am spus: „Promit să-ți răspund la toate întrebările la treizeci de secunde după ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
nu era pentru oricine. Nu puteai pur și simplu să împingi o ușă și să intri nepăsător în așa ceva; ceva fundamental ar dispărea înainte să termini de răsucit mânerul. — E ceva religios, parcă, am zis în cele din urmă. Scout încuviință. — Locurile capătă o aură de sfințenie atunci când sunt lăsate de capul lor o vreme. E ceva ce ține de liniște, poate. — Și ce facem, acum că suntem aici? — Găsim H-urile. — Cărțile care încep cu H? — Romanele. Romanele autorilor care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
rușinat, revenindu-mi în simțiri, dându-mi seama că timpul trecuse puțin cam ciudat pentru mine și că strângeam încă inutil hainele făcute ghem la piept. — Hei, făcu ea și ridică din sprâncene. Am glumit. Te iau peste picior. Am încuviințat. Încerca să fie amabilă și eu mă simțeam și mai prost ca înainte. Scout puse plasa cu mâncare în rucsacul ei, apoi începu să lege laptopul lui Nimeni în spate. Eu am îndesat în rucsacul meu hainele pe care le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
era un accident. — Continuă, spuse Scout, și mi s-a părut că surprind ceva asemănător la ea, din nou acea răceală, umbra de peste câmpie. — Știu, am zis, nu făceam decât să mă distrez prefăcându-mă că sunt o persoană normală. Încuviință încet, ferindu-și privirea și uitându-se la vâlvătaie și la umbre. Nu mai aveam de ales. — Bine, atunci. O să întreb eu. Cine-i el, angajatorul lui Nimeni? Mulțumesc că încerci să nu-mi rănești sentimentele. Se uită în altă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
lângă foc, îmi voi dori să nu renunț la acea încredere. Dansul lui Ian spunea că, în ceea ce-l privea pe el, ea era una dintre noi. Și eu voiam ca ea să fie una dintre noi. — Ești bine? Scout încuviință. — Mi-am găsit un prieten. — Poate pentru că ai fost așa de convingătoare când i-ai vorbit despre tonul ăla. Ea zâmbi. Am desfăcut o conservă și i-am servit-o lui Ian pe fundul gamelei răsturnate a lui Scout, umplând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]