KorAP: Find »[drukola/base=apleca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...353 354 355 ...443 >

11,066 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394

plăcut. Am prins-o de păr, am obligat-o să-și încline capul, să se aplece. I-am frecat fața de stomacul meu. Acolo unde gândul la ea mă durea. Ai grijă de mine, ai grijă de mine... M-am aplecat și am atins-o cu gura pe tot chipul. I-am vârât limba în nări, în sarea ochilor. Mai târziu, așezată pe divan, își trăgea în jos un capăt de tricou să-și acopere sexul. Așa am găsit-o când

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Îți vor veni în minte momente dureroase din trecutul tău. Apoi vei vedea din nou lucrurile care te înconjoară, te vei ridica, vei pune la loc ceva, un scaun răsturnat. Și nu e nevoie să-ți tragi tricoul, în timp ce te apleci, simți că ți se dezgolesc fesele și nu-ți pasă. Corpul tău fără privirea mea este important cât un scaun, cât un lucru. Dar, ridicându-te, vei simți cum un firișor din sămânța mea ți se prelinge pe picior și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
a vândut-o. Eu venisem la el să-l ajut, își rupsese femurul, apoi am rămas, dar acum trebuie să plec. — De unde ești? — Din sud, din Cilento. Câinele traversă camera și veni să se ghemuiască la picioarele Italiei. Ea se aplecă și îl mângâie pe cap. S-a simțit rău azi noapte. Poate a mâncat un șoarece... M-am apropiat de animal. Se lăsă palpat fără greutate, întinzându-se pe spate și deschizându-și labele. Gemu ușor, când am atins o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
suficient un dezinfectant. — Ești doctor? — Chirurg. Picioarele ei se aflau la câțiva centimetri de mine. Le-am deschis cu greu. I-am sărutat coapsele extrem de albe, aproape albastre. Mi-am vârât capul între ele, erau reci chiar dacă transpirau. Italia se aplecă gâfâind deasupra mea. Îmi simțeam ceafa umezindu-se de la gura ei... M-am ridicat brusc, lovindu-mă de fața ei. M-am așezat din nou pe divan. Mi-am împreunat mâinile și le-am strâns cu forță. Mi-am fixat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
a slăbit-o pe a ei. Mi se părea ciudat să o am alături pe femeia aceea pe care nu o cunoșteam prea bine și pe care totuși o simțeam atât de apropiată. Se machiase ca să iasă. O pândisem cum, aplecată deasupra unui colț de oglindă își întărea contururile trăsăturilor care i se păreau probabil prea fragile. Machiajul acela, tălpile de plută pe care se cocoțase, părul decolorat... Nu exista nimic în ea care să corespundă gusturilor mele. Și totuși era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
falsă. — Ești în spital? — Da. — Ce-au spus? Ce spun? — Au încredere, da... Dar tu? Tu ce spui? — Eu spun că... Un hohot de plâns îmi urcă în gât, dar nu vreau să plâng. Să sperăm, Elsa, să sperăm. Mă aplec afară pe fereastră... De ce nu cad? De ce nu cad acolo jos, unde se plimbă doi bolnavi cu paltoanele peste pijama? — Când pleci? — Peste zece minute cu British. — Te aștept. — Dar casca? Nu avea cască? — N-o legase. — Cum? Cum n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
ciudată Italiei. — Încercăm să-i găsim un loc, doamna nu este acreditată. Are buzele încărcate de ruj, părul ars din cauza decolorării... Se strânge în jacheta sintetică, trage către ea geamantanul prea mare, simte că bărbatul acela o judecă. Privește capul aplecat în spatele tejghelei și poate că și regretă că a venit. Traversează holul cu o expresie impertinentă, aproape ostilă. Trăsăturile ei par mai grosolane, pentru că sufletul îi este întunecat. Se apără. Urcăm împreună în lift. Suntem singuri și totuși nu o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
albi de mireasă i-au căzut din picioare, nu a încercat să-i rețină. A doua zi o găsesc pe coridor, s-a împrietenit cu cameristele, urmărește căruciorul lor care se mută de la o cameră la alta, le ajută, se apleacă să ia ceașafuri curate și le dă fetelor. Nu mă vede imediat, așa că am timp să o privesc. Vorbește grăbit, cu accentul ei din sud. Este mai ea însăși printre fetele acelea în halat, s-a strecurat afară din închisoare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-l cu privirea pe chelner. Nu era liniștită, îmi făcuse o favoare iar acum, cu coatele pe masă, își pișca bărbia cu o mână, nedorindu-și altceva decât să plece. Îi simțeam stânjeneala chiar și de la distanța aceea. Chelnerul se aplecă spre ea ridicând capacul în formă de cupolă care ținea caldă mâncarea. Italia folosi lingura, poate ca să mânânce o supă. M-am întors către Manlio care o fixa. Ea își dăduse probabil seama, încetase să mai mănânce, se juca cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
și mă privea cu o intenție nouă. Părea fericită și rea ca o vrăjitoare căreia i-a reușit o vrajă. Pentru prima oară de când o cunosc, m-am gândit că vroiam să o las. Micul trup al amantei mele stătea aplecat peste tăblia patului, priveam punctul în care spatele slab se lărgea spre șolduri. O linsesem, limba mea călătorise de la rădăcina părului până la picioare, intrase în fiecare crăpătură, între un deget și altul. Ea simțise plăcerea și frigul, în același timp

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
Noi, bărbații, suntem încolonați de-a lungul zidului vostru ca niște omizi. Am zâmbit, mi-am făcut de lucru cu pardesiul. Stăteai întinsă pe pat, cu ochii tăi negri, mari, cu fața alungită de pisicuță slabă. Mă apropii și mă aplec lângă tine. — Angela... Zâmbești ușor, pielea palidă ți se încrețește. — Ciao, tati. Aș vrea să-ți spun ceva, dar nu-mi vine nimic. În momentul acesta ești numai a mamei tale, eu sunt un musafir stângaci, din aceia care răstoarnă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
orașul nocturn. — Unde mă duci? — La spital. — Nu, vreau să mă duc acasă, mă simt mai bine. Alunecase de pe banchetă și stătea ghemuită pe jos. — Ce faci? — Așa nu-ți murdăresc scaunul. Am luat mâna de pe volan și m-am aplecat spre ea. Am apucat-o de un capăt al tricoului: — Ridică-te sus! Dar ea reuși să reziste: — Stau bine aici jos, te privesc. La Urgență nu era nimeni în afară de un bătrân care stătea într-un colț, cu o pătură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
aranjează o rochie pe un manechin ciufulit. — Anul acesta este la modă verdele... Mergem spre parcarea taxiurilor. Trei mașini își așteaptă clienții. Traversăm în grabă pentru că semaforul e galben. Deschid portiera și o ajut pe Italia să urce, apoi mă aplec spre ea și îi pun în mână banii de taxi. — Mulțumesc, șoptește. — Nu-ți face probleme, spun coborând vocea, pentru că nu vreau să mă audă șoferul, aranjez eu totul, fii liniștită. Ea își întinde buzele într-un fel care ar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
mestecă cu o lingură mare într-o cratiță. — Cum a fost călătoria? — Plictisitoare. Noroc. Paharele se ating. — De ce? — Am devenit cu toții atât de mediocri. Ridică din sprâncene, bea, apoi lasă lingura și face un pas spre mine. — O sărutare. Mă aplec spre buzele ei, se lipește de mine. Și e ca și cum trupul ei ar căuta un loc nou în brațele mele. Poate este exact invers de cum cred, poate a avut o dezamăgire în călătoria pe care a făcut-o. — Te-au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
afară? — Nu, de ce, par una care a fost trimisă la plimbare? Iau pâinea și încep s-o tai. Ea se află în spatele meu, somptuoasă ca întodeauna, femeia care umple locul cu prezența ei. Dar pare mai retrasă, neobișnuit de rezervată, aplecată deasupra cratiței, deasupra tocăniței de miel de care are o grijă deosebită. Trebuie să-i vorbesc, trebuie să-i spun că voi pleca. Nu voi mai fi bărbatul acestei case. Ne așezăm la masă. Chiar și mâncarea este mai deosebită

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
dincolo de grupul de umbre în halate și poate că ți-e milă de mine. Nu, n-am să te las să pleci. Nu spera. Cu fiecare lovitură, te iau înapoi, bucată cu bucată. Picioarele tale ieșite de sub plapumă, spatele tău aplecat peste caiete, tu mâncând un sandviș, tu cântând, cana ta de ceai, mâna ta pe toartă. Nu te voi lăsa să te duci. I-am promis-o mamei tale. A plecat acum. Înainte de a se urca în avion, m-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
și mergem la bar să bem o cafea ca lumea. Pierdem congresul. Fir-ar să fie, zice Manlio. Lui îi plac improvizațiile. Și în timp ce stă acolo în picioare, îi spun. Îi povestesc totul cu obrajii atârnând, pentru că îmi țin capul aplecat peste cănița goală și mă joc cu lingurița. Acolo, în barul aeroportului, cu lumea care mănâncă sandvișuri trăgând cu ochii la bagaje, dezleg sacul emoțiilor, al dorințelor, ca un bătrân adolescent înecat într-o poveste de dragoste. Nu-mi pasă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
înconjoară chipul, citește. Mă strâng în partea mea, îi simt mâna foșnind pe țesătura pijamalei mele. — Cine știe cum va fi? Mă întorc puțin. — Copilul. Nu reușesc să mi-l imaginez. Va fi ca tine, foarte frumos. — Poate e o fetiță, a aplecat cartea, urâtă ca tine. Se apropie, șuvițele ei ude mă ating. Ieri noapte am visat că era fără picioare, că se năștea și nu avea picioare... — La următoarea ecografie va avea deja picioare, fii liniștită. Se întoarce în partea ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
între ele, se aseamănă pentru cel care nu doarme și știe că nu va putea dormi. Mergeam și fiecare formă mi se părea că este Italia, copacii acoperiți de o fosforescență ciudată, contururile metalice ale mașinilor parcate, stâlpii care se aplecau furișându-se în propria lor lumină, până și terasele și streșinile. Ca și cum trupul său uriaș ar fi dominat orașul. Am îmbrățișat un copac. M-am trezit brusc cu corpul lipit de un trunchi mare și ud. Strângându-l, îmi dădeam

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
deja în viața ei. Distrată, anonimă, ca una din mâinile acelea umede care ne dau restul la piață. — Plec. — Te conduc. Nu-i nevoie. În timp ce se îndepărta, m-am așezat pe bordura trotuarului și fără să o privesc, mi-am aplecat capul între mâini. Și am rămas așa până ce zgomotul pașilor ei a dispărut, și după aceea, când s-a lăsat tăcerea. Telefonul sunase în gol în casă, în timp ce ea, la câțiva metri mai încolo, în interiorul unei roulote ce se clătina

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
rândul ținându-ți încrucișate picioarele goale. Îmi zâmbeai strâmb. Îți era frică de maestru, de mișcările pe care nu puteai să le controlezi, de fetițele mai dezinvolte decât tine, mai puțin pedepsite decât tine. Sosea rândul tău, te ridicai, te aplecai pentru salut. Maestrul îți striga mișcările, tu executai, nervoasă, nesigură. Cu obrajii plini de pete roșii și buzele strânse. Când prindeai tu, îți priveai partenera și părea că o implori să se lase doborâtă, să nu reziste. Când erai prinsă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
cărbune pentru a le permite celor doi amanți de pe puntea superioară să danseze un dans romantic, desupra covorului lucitor al mării. Cineva va culege visele noastre, cineva nu atât de imperfect ca noi. Noi facem munca murdară. Sunt în baie, aplecat deasupra bideului plâng, ținându-mi capul în mâini. Peste puțin va veni o cameristă să arunce pe jos cearșafurile pe care se află o mică pată udă care s-a prelins din intimitatea Italiei. O pată pe care am sărutat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
aparate de efort, și transpiram. Scuipam transpirație pe cicletă, convins că acest exercițiu m-ar fi ajutat să dau afară și deșeurile interioare. Puneam în mișcare pârghia, trebuia să fac mai mult efort, să mă cațăr pe o pantă falsă. Aplecam capul, închideam ochii și îmi forțam mușchii. Mă întorceam acasă, goleam sacoșa cu hainele murdare pe jos lângă mașina de spălat și mă simțeam mai pregătit să intru și să înfrunt atmosfera aceea de falsă poveste. Burta soției mele creștea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
din turiștii în pantaloni scurți și sandale care intră într-o biserică să se adăpostească de zăpușeală și trag cu ochiul, plini de curiozitate, la locul acela de tămâie și rugăciuni, sub privirea mâhnită a unei bătrâne bigote cu trupul aplecat pe prima bancă, cea mai aproape de altar. Și chiar există o femeie îngenuncheată, ascunsă în spatele unei coloane. Există întodeauna o femeie îngenuncheată în biserică. Îi văd tălpile pantofilor și o văd și pe mama. Ea era credincioasă și tata i-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
pe o carte deschisă, dar uita să întoarcă paginile. Doar spre sfârșit, când absențele tatei au devenit tot mai frecvente, ea și-a regăsit curajul. În orele moarte luneca spre biserica modernă din cartierul acela pe care îl detesta. Se apleca pe o bancă, deoparte, aproape de ușă, de agheasmatar, de zgomotul celor care intrau, ca și cum nu s-ar fi simțit demnă de locul acela. Tălpile pantofilor femeii aceleia erau ca și acelea ale mamei mele. Tălpile celui care stă îngenuncheat, care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]