9,387 matches
-
în urmă, în iulie 1944. Eliade nu a fost mulțumit de prima versiune a nuvelei și a corectat-o ulterior, după cum menționează într-o însemnare succintă din "Jurnalul inedit", datată 19 aprilie 1948: „Am început astă seară corectarea și transcrierea nuvelei Un om mare. Îngrozitor de prost scrisă. Dar mă încântă întunecatul ei umor”. Varianta finală a nuvelei a fost publicată pentru prima dată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul", publicată la Paris de Mircea Eliade și Virgil Ierunca
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
a corectat-o ulterior, după cum menționează într-o însemnare succintă din "Jurnalul inedit", datată 19 aprilie 1948: „Am început astă seară corectarea și transcrierea nuvelei Un om mare. Îngrozitor de prost scrisă. Dar mă încântă întunecatul ei umor”. Varianta finală a nuvelei a fost publicată pentru prima dată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul", publicată la Paris de Mircea Eliade și Virgil Ierunca. Nuvela a fost publicată în anul 1963 în volumul "Nuvele", tipărit de Cercul de Studii «Destin
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
Un om mare. Îngrozitor de prost scrisă. Dar mă încântă întunecatul ei umor”. Varianta finală a nuvelei a fost publicată pentru prima dată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul", publicată la Paris de Mircea Eliade și Virgil Ierunca. Nuvela a fost publicată în anul 1963 în volumul "Nuvele", tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid (condus de George Uscătescu, profesor de filozofie la Universitatea Complutense din Madrid) în cadrul unei colecții de scrieri publicate de personalități românești proeminente ale
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
întunecatul ei umor”. Varianta finală a nuvelei a fost publicată pentru prima dată în numărul din noiembrie 1948 al revistei literare "Luceafărul", publicată la Paris de Mircea Eliade și Virgil Ierunca. Nuvela a fost publicată în anul 1963 în volumul "Nuvele", tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid (condus de George Uscătescu, profesor de filozofie la Universitatea Complutense din Madrid) în cadrul unei colecții de scrieri publicate de personalități românești proeminente ale exilului românesc. Ca urmare a faptului că, după cel
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
scrieri publicate de personalități românești proeminente ale exilului românesc. Ca urmare a faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Un om mare” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Criticul Alex. Ștefănescu a afirmat că nuvela lui Mircea Eliade
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
autoritățile regimului comunist, nuvela „Un om mare” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Criticul Alex. Ștefănescu a afirmat că nuvela lui Mircea Eliade are forma unei povestiri științifico-fantastice,<ref name="Ștefănescu 3/2003">Alex. Ștefănescu, „Mircea Eliade - Evadarea din timp”, în "România literară", anul XXXVI, nr. 3, 22-28 ianuarie 2003.</ref> fiind avansată la un moment dat o explicație „științifică
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
din folclorul universal. Provocat de autor să-și definească noua condiție, Cucoaneș se mulțumește să exclame: "„E bine!”" și să arate cu brațul către cer, fără a detalia în ce sens este bine. Accentul lui Mircea Eliade cade în această nuvelă nu pe studiul macrantropiei în lumea modernă, ci pe contactul unei ființe extraordinare cu o realitate mitică, ascunsă simțurilor obișnuite. Misterul percepției supraomenești a personajului se adâncește, fără ca autorul să intre în detalii, căci, potrivit celor afirmate de Vladimir Soloviov
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
intuiție a misterului și un dar al evocării care șterge frontiera ce desparte realitatea cotidiană de miraculos. „Literatura lui înfăptuiește o remarcabilă prospectare a lumii interioare, înspre acele zone-limită de ordin abisal”, concluzionează criticul. Academicianul Eugen Simion considera că această nuvelă este inspirată din mitul uriașilor existenți în mitologia românească precum Ochilă, Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră sau copiii care cresc într-o zi cât alții într-un an, apropiindu-se ca subiect de fantasticul anatomic cultivat în perioada interbelică. În studiul său dedicat
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
într-o zi cât alții într-un an, apropiindu-se ca subiect de fantasticul anatomic cultivat în perioada interbelică. În studiul său dedicat istoriei literaturii științifico-fantastice din România, criticul Florin Manolescu afirmă că „Un om mare” poate fi considerată o nuvelă S.F. ce instituie un mit: mitul uriașilor care ar fi existat în perioadele vechi ale istoriei și care ar fi dispărut în procesul de evoluție al omenirii. Criticul Matei Călinescu, cercetător al operei literare a lui Mircea Eliade, scria că
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
ce instituie un mit: mitul uriașilor care ar fi existat în perioadele vechi ale istoriei și care ar fi dispărut în procesul de evoluție al omenirii. Criticul Matei Călinescu, cercetător al operei literare a lui Mircea Eliade, scria că această nuvelă i se pare pur și simplu extraordinară. Această nuvelă a constituit o sursă de inspirație și pentru alte scrieri. Mircea Eliade afirma că piesa de teatru "Amedeu sau scapi de el cu greu" (1954) a lui Eugen Ionescu s-a
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
existat în perioadele vechi ale istoriei și care ar fi dispărut în procesul de evoluție al omenirii. Criticul Matei Călinescu, cercetător al operei literare a lui Mircea Eliade, scria că această nuvelă i se pare pur și simplu extraordinară. Această nuvelă a constituit o sursă de inspirație și pentru alte scrieri. Mircea Eliade afirma că piesa de teatru "Amedeu sau scapi de el cu greu" (1954) a lui Eugen Ionescu s-a inspirat parțial din nuvela sa. „Aseară, la Eugen Ionescu
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
pur și simplu extraordinară. Această nuvelă a constituit o sursă de inspirație și pentru alte scrieri. Mircea Eliade afirma că piesa de teatru "Amedeu sau scapi de el cu greu" (1954) a lui Eugen Ionescu s-a inspirat parțial din nuvela sa. „Aseară, la Eugen Ionescu, să ascultăm noua piesă "Amédée [ou Comment s'en débarrasser]". Trei acte și, pentru „stilul Ionesco”, cam lungă. Ideea creșterii monstruoase a cadavrului (care ajunge să ocupe două camere) a luat-o desigur din nuvela
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
nuvela sa. „Aseară, la Eugen Ionescu, să ascultăm noua piesă "Amédée [ou Comment s'en débarrasser]". Trei acte și, pentru „stilul Ionesco”, cam lungă. Ideea creșterii monstruoase a cadavrului (care ajunge să ocupe două camere) a luat-o desigur din nuvela mea "Un om mare". De nenumărate ori mi-a spus cât de mult i-a plăcut. A și scris o nuvelă cu acest subiect...”, scria Eliade la 6 noiembrie 1953. Fără a nega sursa de inspirație eliadescă, Eugen Ionescu a
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
Ionesco”, cam lungă. Ideea creșterii monstruoase a cadavrului (care ajunge să ocupe două camere) a luat-o desigur din nuvela mea "Un om mare". De nenumărate ori mi-a spus cât de mult i-a plăcut. A și scris o nuvelă cu acest subiect...”, scria Eliade la 6 noiembrie 1953. Fără a nega sursa de inspirație eliadescă, Eugen Ionescu a explicat mai târziu cititorilor săi că, în viziunea sa, „cadavrul care crește e timpul”. De asemenea, trebuie menționat că personajul Cucoaneș
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
a explicat mai târziu cititorilor săi că, în viziunea sa, „cadavrul care crește e timpul”. De asemenea, trebuie menționat că personajul Cucoaneș nu este singurul macrantrop din opera lui Eliade. Un alt exemplu este Oana, fata cârciumarului din Obor, din nuvela „Pe strada Mântuleasa...”, care avea la 18 ani „aproape doi metri patruzeci” și „părea o fată de Uriași Jidovi”. Nuvela „Un om mare” a fost tradusă în mai multe limbi străine: engleză („A Great Man”, în vol. "Fantastic Tales", Dillon
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
personajul Cucoaneș nu este singurul macrantrop din opera lui Eliade. Un alt exemplu este Oana, fata cârciumarului din Obor, din nuvela „Pe strada Mântuleasa...”, care avea la 18 ani „aproape doi metri patruzeci” și „părea o fată de Uriași Jidovi”. Nuvela „Un om mare” a fost tradusă în mai multe limbi străine: engleză („A Great Man”, în vol. "Fantastic Tales", Dillon’s, Londra, 1969; traducere de Eric Tappe, reeditată în 1990), maghiară („Egy nagy ember”, în vol. "Különös kalandok", Editura Kozmosz
Un om mare () [Corola-website/Science/327155_a_328484]
-
„” este o nuvelă filozofică scrisă de Mircea Eliade și publicată în anul 1965 în "Revista Scriitorilor Români" din München (R.F. Germania), apoi în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit în 1969 de Editura pentru literatură din București. Tematica centrală a acestei nuvele
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
nuvelă filozofică scrisă de Mircea Eliade și publicată în anul 1965 în "Revista Scriitorilor Români" din München (R.F. Germania), apoi în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit în 1969 de Editura pentru literatură din București. Tematica centrală a acestei nuvele o constituie problematica teatrului de idei, adică mai precis revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin intermediul spectacolului. Această nuvelă este una dintre cele mai teoretice scrieri literare ale lui Mircea Eliade, discutând contradicția filozofică între cele două lumi care întrețin
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
apoi în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit în 1969 de Editura pentru literatură din București. Tematica centrală a acestei nuvele o constituie problematica teatrului de idei, adică mai precis revitalizarea sacrului și a timpului mitic prin intermediul spectacolului. Această nuvelă este una dintre cele mai teoretice scrieri literare ale lui Mircea Eliade, discutând contradicția filozofică între cele două lumi care întrețin raporturi diametral opuse cu timpul: lumea mitică (timpul sacru ce se descoperă doar oamenilor inițiați care sunt capabili să
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
pe autor. Autorul rămâne încurcat de întrebarea spectatorilor și în final, fiind pus în imposibilitatea de a oferi cheia de interpretare unui „public savant”, sfătuit chiar și de director, renunță să mai scrie piesa care, între timp, s-a jucat. Nuvela „Adio!...” a fost publicată în anul 1965 în "Revista Scriitorilor Români", almanah literar editat anual începând din 1962 de Societatea Academică Română din München (R.F. Germania). Ca urmare a faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
1962 de Societatea Academică Română din München (R.F. Germania). Ca urmare a faptului că, după cel de-al Doilea Război Mondial, opera literară a lui Mircea Eliade a fost interzisă la publicare timp de peste două decenii de către autoritățile regimului comunist, nuvela „Adio!...” a fost publicată în România abia în anul 1969, când a fost inclusă în volumul "La țigănci și alte povestiri", tipărit de Editura pentru literatură din București. Opera lui Mircea Eliade urmărește recuperarea sacrului și a memoriei mitice; căile
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
și a memoriei mitice; căile de acces către realitatea primordială sunt religia și teatrul. Regăsirea memoriei mitice (anamneza) determină o integrare a timpului uman în periodicitatea cosmică și eternitatea divină. Spectacolul îndeplinește rolul de catalizator al procesului de anamneză. Această nuvelă abordează existența umană din perspectiva istoriei religiilor, văzută ca theatrum mundi. Piesa încearcă să rezume și să explice întreaga problematică a istoriei religiilor, raportată la epoca modernă. Nuvela este formată din dialogul autorului, directorului și actorilor cu publicul din sală
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
eternitatea divină. Spectacolul îndeplinește rolul de catalizator al procesului de anamneză. Această nuvelă abordează existența umană din perspectiva istoriei religiilor, văzută ca theatrum mundi. Piesa încearcă să rezume și să explice întreaga problematică a istoriei religiilor, raportată la epoca modernă. Nuvela este formată din dialogul autorului, directorului și actorilor cu publicul din sală, fiind puse în discuție rolul cortinei coborâte, delimitarea timpului și a elementelor de decor. Lumea revelată de actori este considerată a fi "„o suprarealitate, un topos transcendent la
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
uciderea oponenților. Scena care li se revelează spectatorilor este cea în care spiritul conștientizează că el nu a fost niciodată înlănțuit și se redescoperă pe sine. Fiecare voce din piesă reprezintă „un secol, un simbol, un profet”. Scena capitală a nuvelei, care oferă cheia de interpretare asupra întregului, este cea în care cortina se ridică pe jumătate, dezvăluind spectatorilor imaginea unei femei tinere și frumoase, cu mâinile legate la spate sub privirile unui bărbat aproape bătrân, care privește încruntat și apoi
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]
-
fundamentale nu sunt cele evidente. Ca și teatrul absurd al lui Eugen Ionescu sau Samuel Beckett din anii ’50, este adusă în scenă ideea tăcerii ca limbaj și a proclamării morții lui Dumnezeu în lumea modernă. Problematica pusă de această nuvelă este cea a neliniștii și scepticismului omului modern față de existența sau inexistența lui Dumnezeu. Revenirea în finalul nuvelei la cadrul inițial semnifică faptul că adevărul nu este o noțiune absolută, ci relativă, iar sensurile se construiesc din aproximări și fluctuații
Adio!... () [Corola-website/Science/327221_a_328550]