11,066 matches
-
căruciorul, fără să reușim să ne hotărâm. Ne aflam în raionul „Primele luni“, micimea hăinuțelor ne punea pe gânduri. Era cald, eu țineam paltonul Elsei pe braț, iar cu al meu eram îmbrăcat încă. L-am descheiat. Elsa, meticuloasă, se apleca spre mărfurile acelea minuscule, citea prețul, compoziția țesăturii. — Îți place? Ținea în mână un umeraș cu o rochiță regală, toată din tafta cu volane. O întoarse pe o parte și pe cealaltă, apoi hotârî că era prea încărcată pentru un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
Elsa se sui cu umbrela strânsă pe jumătate deasupra capului. Îi văd umerii, paltonul care se strecoară pe ușă. Mă întorc cu privirea spre Italia, care se îndepărtează. O urmăresc cum traversează strada prin mașinile care se mișcă încet. Mă aplec prin portiera deschisă. Elsa mă privește de jos în sus, nu înțelege ce mai aștept. — Ne vedem acasă. — De ce? Nu vii? — Am uitat cartea de credit. — Te aștept. Mașinile claxonează în spatele taxiului. — Nu, du-te. Vreau să fac câțiva pași
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
să-și audă numele. Îngenunchez pe trepte, în fața ei, îi prind brațele. Se zbate, dă din picioare. Pleacă de aici..., spune printre dinții care continuă să-i clănțăne. Pleacă de aici... pleacă! — Nu, nu plec! Acum eu sunt câinele, îmi aplec botul spre ea, în poala ei udă. Se simte un miros puternic în hainele acelea ude. Apa a trezit un vechi miros cuibărit în țesătura moale a jachetei de lână. E un miros de animal transpirat, de naștere. Iar eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
sub masă, nu mi-am dat seama ce fac. Italia o trage spre ea. Rețin punga: — Nu-i nimic. — Arată-mi. Și rochița cu volane de tafta iese la iveală udă și înfoiată. — E fetiță? Dau din cap cu privirea aplecată spre pâlnia pe care am făcut-o cu mâinile sprijinite de masă. Mă impresionează vederea acelui material candid între noi. Cu mai puțin de o oră în urmă eu și mama ta râdeam în fața rochiței, o luasem de pe umeraș și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
jumătate închiși, pentru că toată lumina aceea neașteptată te deranjează. Ridic brațul să te apăr de raza puternică ce plouă de la lampa scialitică rămasă aprinsă. Este primul gest pe care îl fac pentru tine, primul cu care te protejez. În timp ce mă aplec spre mama ta. Te privește cu o expresie pe care n-o voi uita. O expresie mulțumită și mirată, dar cu o ușoară urmă de tristețe. Înțeleg sentimentul pe care îl exprimă: conștiința neașteptată a rolului pe care i-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
salon cu tine în brațe. Chiar dacă erai ușoară ca un săculeț cu pâine, cântăreai mult și mă simțeam nepotrivit pentru transportul acela excepțional. Pe ușă fusese atârnată o cocardă roz. În sfârșit, eram singuri. Te-am așezat încetișor pe pat. Aplecat peste tine, te-am privit de la înălțimea chipului meu adult. Eram tatăl tău și tu nu știai nimic despre mine, despre viața care se scursese pe spatele meu. Eram tatăl tău, un bărbat cu mâini mari și tremurânde și un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
roz la încheietura mâinii. Când îmi întâlnea privirea, ridica din sprâncene și mă implora cu ochii să o eliberez de mama ei. O luam pe Nora de braț și o duceam la barul clinicii. Tu fuseși pusă la sân. Mă aplecam asupra Elsei și o ajutam să te așeze corect. Păreai mult mai expertă decât noi, știai deja totul. Prindeai sfârcul, sugeai, apoi adormeai. Rămâneam să te privesc așezat pe scaunul de lângă pat. Chiar din primele ore am simțit că adevărata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
de somn și roșie după baia abia făcută. Erai îmbrăcată cu o salopetă nouă, albă cu broderie roz, și fețișoara îți părea mai destinsă. Chipul mamei tale, în schimb, se albise și acum prin piele apărea un fond gălbui. Era aplecată deasupra ta și tu o priveai cu ochii tăi voalați, îi supravegheai sânul ca un animal înfometat. — Plec. Ridică puțin capul. Stau în picioare la capătul patului, îmi țin cu o mână obosită, haina șifonată, am barba lungă și fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
ea însăși și se oprește să se privească. Își atinge spâncenele cu degetul, nu face decât gestul acela mic și necunoscut. Un ultim, nemotivat retuș al machiajului sau poate doar un salut, o urare pentru viața care va veni. Mă aplec să iau sacoșele, mă lasă, șoptește „Mulțumesc“ și merge să-și ia jacheta de mucilagine care e întinsă pe divan, cu mânecile desfăcute ca un crucifix în așteptarea brațelor ei. Ajunsă în prag, se întoarce să mai vadă o dată casa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
care insistase să-l ducă singură și care acum era lângă picioarele ei. Nu s-a mișcat, m-a lăsat să-l iau. A stat să mă privească în timp ce închideam portbagajul. Când s-a urcat în mașină, când s-a aplecat să intre, i-am văzut chipul crispându-se într-o expresie încruntată, ca și cum ar fi simțit o durere nemeritată. — Ce ai? — Nimic. Dar ceva mai târziu, în timp ce conduceam, și-a pus amândouă mâinile pe burtă, lăsându-le să alunece încet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
mici: camere, Zimmer. Am oprit mașina pe platforma largă de la marginea străzii. — Ai nevoie de geamantan? Nu mi-a răspuns, în întuneric cuvintele mele i-au atins ușor ceafa nemișcată. — Haide, să mergem. Am ajutat-o să coboare, m-am aplecat până la ea și i-am cuprins talia cu brațul, i-am simțit oasele vibrând în timp ce se ridica și un suspin adânc îi mișcă pieptul, un îndemn pentru ea însăși. Afară cerul era locuit de o lună plină, largă, cu un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
s-a mișcat. — Italia! Era probabil foarte amorțită. A întredeschis cu greutate buzele, ca și cum ar fi mestecat în gol, fără să deschidă ochii, poate căuta un cuvânt, dar nu reușea să-l găsească. M-am ridicat în picioare, m-am aplecat asupra ei și am pălmuit-o, la început ușor, apoi tot mai tare, încercând s-o trezesc. Capul i se bălăbănea mișcat de loviturile mele. — Trezește-te... Trezește-te! Nu aveam medicamente, nu aveam nimic cu mine. Și nu știam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
se fi părut fâlfâiri ușoare de aripi, ca și cum ar fi atins-o un fluture. Am ridicat-o în sus, vroiam să-și sprijine spatele de perete, să stea dreaptă. Ea mă lăsă, alunecă doar puțin în jos, ținându-și capul aplecat pe umăr. Am aprins lumina, am alergat la chiuvetă, am deschis robinetul, care la început a tușit și m-a stropit cu apă. Am udat un prosop și i-am șters fața, părul, pieptul. Și-a revenit, a deschis ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
de ușurare. Așa a găsit drumul către cer, Angela. Nu te mișca. Mi-am văzut saliva picurând peste ea, îmi era plină gura. N-am abandonat-o nici cu privirile, nici cu răsuflarea. Am rămas să respir peste ea. Mă aplecam, eram foarte aproape și poate că speram să o salvez cu suflul meu. O apăsam cu chipul meu răvășit... Simțeam o forță ușoară desprinzându-se din ea, ca un abur care se înalță din apă. Nu m-am gândit să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
se părea că înțeleg faptul că ochelarii negri, neclintiți de pe fața sa, aveau mai multe întrebuințări. Înainta încet, dând la o parte oamenii întâlniți, care se lipeau de zid, prin colțuri, oprind cuvintele pe buze, capturând privirile, făcând să se aplece capetele: îi lăsa în spatele său ca o turmă înspăimântată. Apoi am ajuns la mare, iar eu n-o așteptam. Îmi lipisem fruntea de geam. Marea a intrat pe neașteptate, între ochi și șaua nasului, o fâșie albastră, nemișcată. Trecu un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
se așezase nimeni lângă noi. Începeam să apreciez avantajele călătoriei cu mașina pompelor funebre și n-aș fi putut dori un tovarăș mai bun decât bărbatul acela care își ducea furculița la gură fără să miște capul sau să-și aplece gâtul. Eu luasem o salată de fructe și o bere. Beam direct din sticla rece, privind prin fereastră carul funerar parcat mai jos sub copertina de azbociment. Am luat furculița de plastic și am înfipt-o în salată, o boabă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
câmpiei. Mașina neagră era parcată rău. Aproape de ea se afla un dud mare și eu mă sprijinisem de trunchiul cald, mult mai cald decât spatele meu. Plângeam cu capul în jos. Omul stătea în fața mea. Cu câteva clipe înainte se aplecase spre mine și mă îmbrățișase: „Curaj...“, apoi se îndreptase și auzisem pocnetul genunchilor lui pe pajiștea aceea cu iarbă înaltă, pe care vântul intra foșnind cu un șuierat muzical. Îi povestisem totul, despre Elsa, despre tine, care abia te născuseși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
o umbră, întunecată ca aceea a unei păsări. Un țăran stătea, la câțiva metri mai încolo, ascuns, în spatele zidului de cripte. Era un bătrân mic cât un copil. Stătea nemișcat, ținându-și pălăria în mână. Cu puțin înainte, atunci când mă aplecasem să culeg țărâna, nu era acolo, sau poate nu-l văzusem eu. Părea ieșit din neant. Ochii lui s-au oprit pe ai mei fără curiozitate, ca și cum m-ar fi cunoscut. M-am întors la ale mele, dar am rămas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
spălat și s-a pieptănat. Pare un sportiv care a câștigat o întrecere. Are încă apărătoarele de plastic peste pantofii de oraș. — Tensiunea endocranică, anemia acută, stopul cardiac... într-adevăr, nu credeam că... — Știu. Am sperat. — Ai sperat bine. Se apleacă deasupra ta, te stimulează, îți controlează reacțiile. Tu deschizi ochii încă o dată. Și acum mi se pare că recunosc privirea ta caraghioasă, indolentă. Alfredo controlează medicamentele scrise pe fișă, e mai bine să ți se dea un alt sedativ, pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
așa cum e felul lui, brusc, fără să salute pe nimeni. Se întoarce la viața lui de om singur, în casa de care are grijă un filipinez, atunci când el lipsește. Colegii de la Reanimare nu se uită la el când pleacă, stau aplecați peste registrul de prezențe și discută gărzile. Doar Ada îl urmărește cu ochii, îi zâmbește. Nu era de gardă, și totuși s-a întors să te opereze. Poate a făcut-o pentru că i-a cerut-o ea. O văd pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
O strâng în brațe, e un sac care tremură. Simt mirosul casei în acest pustiu de amoniac. — Cum se simte? — Trăiește. O ajut să-și pună halatul, masca, apărătoarele de plastic peste pantofii de stradă și boneta pe cap. Se apleacă deasupra ta și te privește de aproape. Privește bandajul, electrozii de pe piept, tuburile din nas, din vene, cateterul. — Pot s-o ating? — Sigur că poți. Te atinge mai întâi o lacrimă a ei. Îți cade pe piept, o culege cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
Dumnezeu și a tuturor lucrurilor în El. Aici, în această biată existență, singura noastră ocupație este să ne folosim de Dumnezeu; căutăm să-L deschidem, ca pe-o umbrelă, ca să ne apere de tot soiul de rele.“ Zicând acestea, se aplecă să-și suflece pantalonii. Deschise în cele din urmă umbrela și rămase o clipă indecis, cugetând: „Și acum, încotro să merg? S-o iau la dreapta sau la stânga?“ Pentru că Augusto nu era un călător, ci un hoinar prin viață. „Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
din cei mai importanți poeți romantici englezi. Versul citat în traducere de Unamuno („The Child is father of the Man“) se găsește într-un scurt poem din 1802: „My Heart Leaps Up When I Behold“. „«S-a împlinit», oftă, și aplecându-și / fruntea - frunziș nazarinean - / în mâinile lui Dumnezeu își dădu duhul; / și-l dădu în lumină, / căci astfel Crist născutu-s-a pe cruce; / la naștere se și visa în retrotimp / când într-o iesle / în Betleem muri / dincolo de-orice rău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
într-un exemplar ferfenițit al revistei Life poza unui băiat american în costum de marinar care, la anunțul președintelui Truman că japonezii capitulaseră, se îmbătase și strângea în brațe, într-un sărut pasional de pace, o infirmieră în uniformă albă, aplecată pe spate. De îndată ce a văzut-o, a știut încotro trebuie să se îndrepte. În țara asta uniformele erau la fel de inocente ca și hăinuțele copiilor. În orașul ăsta oamenii își puteau striga bucuria de pe acoperișuri. În locul ăsta dragostea se apleca pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
-
albă, aplecată pe spate. De îndată ce a văzut-o, a știut încotro trebuie să se îndrepte. În țara asta uniformele erau la fel de inocente ca și hăinuțele copiilor. În orașul ăsta oamenii își puteau striga bucuria de pe acoperișuri. În locul ăsta dragostea se apleca pe spate ca să îl primească. Nimburile imaculate ale ingenuității americane se ridicau în continuare din gura fumătorului, în forma unui o perfect. Știa cum funcționau pentru că se împrietenise cu un tip din echipajul vaporului, pe care îl bătuse la cap
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]