9,503 matches
-
decât picturile și desenele care au fost descoperite în mapa de la Academia Română, el a menționat că nu se știe dacă artistul a ajuns la București, plecând de la Brașov conform cu lista de cheltuieli a lui Constantin D. Aricescu (opt galbeni; vezi Biografie). Ionel Jianu a presupus că Iscovescu ar fi pătruns în secret, pe sub ascuns în Țara Românească, deoarece acesta era sub interdicție printr-un decret al căimăcămiei. Intrând el, pe sub ascuns, a luat contact cu Gheorghe Magheru care se afla atunci
Barbu Iscovescu () [Corola-website/Science/303925_a_305254]
-
la ultimii ani de viață ai lui Barbu Iscovescu de-a lungul timpului s-au perpetuat unele incertitudini ce privesc situația lui financiară în capitala Imperiului Otoman, Istanbul și Brussa. Informațiile sunt lacunare și în sensul că se folosește în biografii locul unde a stat pictorul câteodată Contantinopol, alteori Brussa și adesea cele două orașe sunt amintite simultan fără a se explica de ce și când a fost Iscovescu la Constantinopol și de ce și când a fost la Brussa. Conform biografului Ionel
Barbu Iscovescu () [Corola-website/Science/303925_a_305254]
-
la Paris. Dan Grigorescu a considerat că Iscovescu a fost pentru Theodor Aman nu numai prieten ci și un adevărat profesor. Barbu Iscovescu a decedat în data de 24 octombrie 1854 la Constantinopol. Informația este certă și susținută de toți biografii fără ca aceștia să indice vreo sursă credibilă de informare. De asemenea, în niciuna din biografiile care stau la baza acestui articol nu se menționează ce boală a avut artistul, ci doar faptul că Iscovescu ar fi avut o recidivă la
Barbu Iscovescu () [Corola-website/Science/303925_a_305254]
-
prieten ci și un adevărat profesor. Barbu Iscovescu a decedat în data de 24 octombrie 1854 la Constantinopol. Informația este certă și susținută de toți biografii fără ca aceștia să indice vreo sursă credibilă de informare. De asemenea, în niciuna din biografiile care stau la baza acestui articol nu se menționează ce boală a avut artistul, ci doar faptul că Iscovescu ar fi avut o recidivă la Paris din cauza condițiilor mizere în care locuia (Grigorescu) sau din cauza sărăciei și lipsurilor fără a
Barbu Iscovescu () [Corola-website/Science/303925_a_305254]
-
nu ar fi acoperite de sursa indicată. Cum, până în acest moment, redactarea acestui articol a fost afectată de lipsa acestei surse indicată de Grigorescu, se poate considera că afirmațiile biografului suferă de ambiguitate. Ca urmare a indicației pe care toți biografii o menționează privitor la certitudinea ridicării unui monument pe mormântul artistului, nimeni nu a specificat dacă monumentul mai există și în ziua de astăzi sau până în ce an a existat și nici dacă informația certificată de către toți cu privire la ziua decesului
Barbu Iscovescu () [Corola-website/Science/303925_a_305254]
-
o comparație simplă între portretul lui Niță Magheru și cel al lui Gheorghe Magheru realizat de Petre Mateescu, ambele datate în anul 1848, se vede în mod evident că sunt două persoane complet diferite. Dan Așa cum a intitulat imaginea în biografia lui Barbu Iscovescu, Marin Nicolae a considerat că artistul a portretizat pe tânărul Theodor Mateescu, în timp ce Dan Grigorescu precum și alte surse online au menționat că portretul ar aparține lui Petre Mateescu. Daca în cazul lui Nicolau se poate găsi o
Barbu Iscovescu () [Corola-website/Science/303925_a_305254]
-
compuse numai de el ceva mai târziu. În 307 Pamfil a fost arestat, iar în 309 a îndurat martiriul, pe timpul persecuției lui Dioclețian; iar ucenicul Eusebiu, "întemnițat și el" a fost eliberat. După eliberare i-a dedicat maestrului o afectuoasă biografie. După aceste evenimente Eusebiu a părăsit Palestina călătorind la Tir, în Fenicia, și în Egipt, unde a fost și el mărturisitor în persecuția împotriva creștinilor. Se întoarce apoi în Palestina și devine preot. În 313, cu puțin după pacea Bisericii
Eusebiu din Cezareea () [Corola-website/Science/304010_a_305339]
-
inclus într-o discuție la masa rotundă într-o prezentare despre ecranizarea romanului "Substanța M", ținută la San Diego Comic Con. În februarie 2006, un angajat al America West Airlines a rătăcit capul androidului, care nu a mai fost găsit. Biografia standard a lui Dick este considerată a fi cartea lui Lawrence Sutin din 1989, "Divine Invasions: A Life of Philip K. Dick". În 1993, scriitorul francez Emmanuel Carrère a publicat cartea "Eu sunt viu iar voi sunteți morți", în a
Philip K. Dick () [Corola-website/Science/304149_a_305478]
-
Dick dinăuntru, cu alte cuvinte cu aceeași libertate și empatie - și veridicitate - cu care el își descrie personajele.</citat> Criticii cărții s-au plâns de lipsa verificării faptelor, surselor, notelor și indexului, "obișnuita evidență a cercetării profunde care dă unei biografii o notă solidă de autoritate". Cartea poate fi considerată un roman de non-ficțiune despre viața lui. Scenaristul și regizorul John Alan Simon realizează un film semi-autobiografic bazat pe romanul lui Dick "Radio Free Albemuth", cu Shea Whigham în rolul autorului
Philip K. Dick () [Corola-website/Science/304149_a_305478]
-
organizație dedicată promovării operelor literare ale lui Dick și a fost condusă anterior de vechiul prieten al lui Dick, Paul Williams. Williams a fost executorul literar al lui Dick timp de câțiva ani după moartea acestuia și a scris prima biografie a lui, intitulată "Only Apparently Real: The World of Philip K. Dick". Răspunsul lui Dick la cererea primită în 1975 de la Biblioteca Națională a Orbilor pentru acceptul de a folosi "Omul din castelul înalt" a fost: "Vă acord permisiunea de
Philip K. Dick () [Corola-website/Science/304149_a_305478]
-
menționate mai sus, este "A Changed Man and Other Tales" (Un om schimbat și alte povești), 1913. Operele sale au fost publicate în antologiile de 24 de volume a ediției Wessex (1912-1913) și 37 de volume în ediția Mellstock (1919-1920). Biografia sa, în mare parte scrisă de el însuși, apare sub numele celei de-a doua soții, în două volume apărute între anii 1928-1930, cu titlul "The Early Life of Thomas Hardy, 1840-1891" (Tinerețea lui Thomas Hardy) și "The Later Years
Thomas Hardy () [Corola-website/Science/304257_a_305586]
-
din București, iar între 1998 și 2002, procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția Anticorupție, Urmărire Penală și Criminalistică. Între 2000 și 2001 a ocupat funcția de coordonator al Biroului de Combatere a Spălării Banilor. a indicat în biografia sa oficială de până în iunie 2012 că ar avea un master la Universitatea din Catania, ulterior clarificându-se că a urmat acolo un curs postuniversitar, conform jurnaliștilor de la ziarul "Adevărul".. Ponta a șters indicația despre masteratul din Catania imediat după
Victor Ponta () [Corola-website/Science/303931_a_305260]
-
informațiile relevante pentru funcția de premier". Ziarul "Adevărul" a publicat la 12 iulie 2012 un articol în care făcea cunoscut că descoperise un loc unde apărea o afirmație potrivit căreia Victor Ponta ar fi absolvit un curs de masterat în biografia publicată de enciclopedia Who's Who (ediția romanească), unde un curs absolvit la o școală de vară este trecut drept masterat (citat din Who's Who: ""2004: Masterat în drept penal inter. Catagna - Sicilia, Italia; Master în ideologii politice Oxford
Victor Ponta () [Corola-website/Science/303931_a_305260]
-
drept penal inter. Catagna - Sicilia, Italia; Master în ideologii politice Oxford - Exeter College""). Frances Cairncross, rector al Exeter College, Regatul Unit, afirmă ca Victor Ponta nu a fost niciodată masterand la Universitatea Oxford. Redacția Who's Who a confirmat că biografia lui Ponta, publicată în 2011, ar fi fost dictată personal de acesta. Guvernul României, printr-un comunicat de presă publicat pe site-ul oficial, precizează că afirmațiile referitoare la „masterul” la Oxford al domnului Ponta „sunt răuvoitoare și nu se
Victor Ponta () [Corola-website/Science/303931_a_305260]
-
concretă”. Biroul de presă al guvernului a mai menționat faptul că în niciun CV public al premierului nu este menționat cursul susținut la Oxford ca fiind de master. Ziarul Adevărul a publicat, în replică, pagina din Who's Who cu biografia lui Ponta, în care apare indicat un master la Oxford. În iulie 2003 a obținut titlul de doctor în drept din partea Universității din București cu teza intitulată "Curtea Penală Internațională". Îndrumătorul științific al lucrării a fost Adrian Năstase, atunci premier
Victor Ponta () [Corola-website/Science/303931_a_305260]
-
Kästner nu a emigrat după ce naziștii au ajuns la putere la 30 ianuarie 1933. A plecat pentru o scurtă perioadă de timp la Meran, Tirolul de Sud, unde și-a întâlnit cățiva colegi, apoi s-a întors la Berlin. În biografia sa, Kästner justifică acest pas, motivând că a fost reporter. Un alt motiv invocat a fost acela că nu a vrut să-și lase singură mama. În epigrama "„Un răspuns necesar la întrebări incomode”" (), din: "Kurz und bündig", a lăsat
Erich Kästner () [Corola-website/Science/304301_a_305630]
-
Serret, Jordan, Sylow, Kronecker, Dedekind și alții, care au contribuit la răspândirea operei lui Galois clarificând anumite raționamente și precizând aplicațiile acestei teorii. Întreaga disciplină algebrică: grup Galois, câmp Galois, corp Galois este cunoscută sub numele de „teoria lui Galois”. Biografia sa a fost scrisă de către Leopold Infeld și Dupuy (1896). De teoria lui Galois s-au ocupat și matematicienii români: Simion Stoilow (1944), Dan Barbilian (1951), Grigore Moisil (1954), Traian Lalescu (1908), M. Benado (1946), Halanay (1947), Vera M. Lebedev
Évariste Galois () [Corola-website/Science/304339_a_305668]
-
de locotenent pe data de 21 iulie, 1810. Pe atunci devenise deja un om înstărit, având casă, pământ mult și cel puțin doi cai. Curând după mutarea lui în Poultney, Miller a respins învățăturile baptiste și a devenit deist. În biografia sa, Miller spune: „Am devenit prieten cu cei mai influenți oameni din localitate [Poultney, Vermont], care erau deiști; dar erau cetățeni buni, de o moralitate și ținută serioasă. Ei mi-au pus în mână lucrările lui Voltaire, David Hume, Thomas
William Miller () [Corola-website/Science/304437_a_305766]
-
Aici [în Poultney, Vermont], Domnul Miller a devenit membru al frăției masonice, unde și-a dovedit perseverența, întrucât a avansat la cel mai înalt grad pe care lojele masonice îl puteau oferi în această țară și în această regiune.” În biografiile și cărțile istorice din Vermont îl găsim pe lista celor mai proeminenți oameni pe Căpitanul William Miller, ca fiind unul dintre primii maeștri ai lojei Steaua Dimineții, cu gradul de Mare Maestru Nr. 27. Această lojă fusese organizată în Poultney
William Miller () [Corola-website/Science/304437_a_305766]
-
s-ar întrepătrunde însă, clasificarea și autoclasificarea oamenilor în subculturi servește la "exprimarea distincțiilor sociale" și la consolidarea coeziunii din cadrul grupului. Față de noțiunea de “subcultură”, cea de "“microcultură”" desemnează culturile formate pe baza unor "experiențe concrete împărtășite", pe baza unor biografii comune. Adică poate fi folosită în cazul descrierii unor "spații sociale mai restrânse", unde mai funcționează mecanismele de ordonare ale sensurilor, dar care, totuși, nu pot fi considerate a fi ultimele spații ale diferențierii culturale, căci acest proces este unul
Subcultură () [Corola-website/Science/304471_a_305800]
-
pe scriitoarea și grădinăreasa Vita Sackvile-West, soția lui Harold Nicolson. După un început nesigur, ele au avut o relație sexuală care a durat de-a lungul anilor 1920. În 1928, Woolf a prezentat-o pe Sackvile-West în "Orlando", o fantastică biografie în care viața eponimă a eroinei cuprinde trei secole și ambele sexe. Aceasta a fost numită de Nigel Nicolson, fiul lui Vita Sackvile-West, "cea mai lungă și cea mai fascinantă scrisoare de dragoste în literatură". După ce relația lor s-a
Virginia Woolf () [Corola-website/Science/297969_a_299298]
-
ei roman (publicat postmortum) "Between the Acts", Woolf a căzut victimă depresiei asemănătoare cu cea pe care o mai avusese. Începutul celui de-al Doilea Război Mondial, distrugerea casei ei din Londra în timpul atacului prin surprindere, și primirea rece a biografiei sale de către un prieten- Roger Fry, au agravat starea ei într-atît încît nu a mai putut să lucreze. Pe data de 28 martie 1941, Woolf s-a sinucis. Ea și-a îmbrăcat paltonul, i-a umplut buzunarele cu pietre și
Virginia Woolf () [Corola-website/Science/297969_a_299298]
-
anilor 1920 și 1930 a avut o influență inevitabilă asupra Virginiei Woolf. Ea scria in agenda sa: "nu-mi place vocea evreiască; nu-mi place rîsul de evreu". Totuși într-o scrisoare din 1930 către compozitoarea Ethel Smyth, citată în biografia lui Nigel Nicolson, Virginia Woolf, ea își amintește de mîndria pe care o simțea pentru că Leonard era evreu, confirmînd pornirile ei de snob, "cît uram că mă căsătorisem cu un evreu- ce snoabă eram, deoarece ei au o imensă putere
Virginia Woolf () [Corola-website/Science/297969_a_299298]
-
asemenea, romanul studiază trecerea timpului, și cum femeile sunt forțate de către societate să permită bărbaților să le consume echilibrul emoțional. "Orlando" (1928) este de o altă calitate comparativ cu toate celelalte romane ale Virginiei Woolf, așa cum sugerează și subtitlul: "O biografie". El încearcă să zugrăvească caracterul unei persoane reale, și este dedicat lui Vita Sackville-West. El are menirea să o consoleze pe Vita, pentru faptul că s-a născut fată și pentru pierderea casei familiale, deși prezintă de asemenea o tratare
Virginia Woolf () [Corola-website/Science/297969_a_299298]
-
8000 de maniscrise din perioada carolingiană, printre care și Codex Aureus de la Lorsch, o evanghelia iluminată cu minaturi și decorații aurite. Evenimentele istorice din anii 741-829 au fost înregistrate în Analele regatului francilor. Viață lui Carol a fost consemnată în biografia scrisă de Eginhard, în "Viață lui Carol cel Mare". Restaurarea autorității episcopale a continuat, fiind ridicate la rândul de arhiepiscopii și centre de dincolo de Rin, precum Mainz, Cologne și Salzburg. Carol a impus cu succes limitat regulă benedictină că baza
Imperiul Carolingian () [Corola-website/Science/297921_a_299250]