9,371 matches
-
stăpâni; că vor să fie absenți de la ceremoniile religioase oficiale, iritând divinitățile protectoare ale orașului; îndemna creștinii să jure pe împărat cu încredere și că ar fi deținut o putere izvorâtă din divinitate. Origene răspunde punct cu punct la toate acuzațiile interlocutorului: creștinii nu sunt niște revoluționari din moment ce nici primii ucenici ai lui Isus, după moartea sa, nu au organizat vreo revoltă socială. Cristos însuși este un conducător pașnic, iar adepții săi sunt izolați doar aparent, întrucât sunt inserați în corpul
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
domeniul religios. Dacă nu se creează un asemenea conflict, creștinii sunt gata să colaboreze pentru binele statului, după cum ne mărturisește Origene: Creștinii fac mai mult bine patriei decât restul umanității, prin educarea cetățenilor, prin învățarea evlaviei față de Dumnezeu..., respingând astfel acuzația de izolare adusă creștinilor. Creștinii nu fugeau de responsabilitățile civile și nici de funcțiile publice din dezinteres față de res publica, fiind implicați în buna desfășurare a rolului lor social. Pentru Origene, înstrăinarea creștinilor față de Imperiu consta în detașarea de activitățile
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
să dezvăluie răul și este înțeleasă ca o solidaritate pentru obținerea unor rezultate legiuite pentru care se luptă o armată, fără a fi o solidaritate belicoasă, întrucât creștinului nu-i este îngăduit să ucidă. În Contra Celsum, III, 8, se dezminte acuzația potrivit căreia creștinii ar fi motivați de o răzvrătire iar nonviolența este prezentată ca o caracteristică a creștinului. Isus, prin legislația sa, a produs o ruptură cu trecutul: dacă anterior era posibil să-i fi apărat pe cei de același
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
o educație a omului înzestrat cu liberul arbitru care, prin capacitatea sa de a alege binele, avea posibilitatea să rezolve chestiunile etice specifice de-a lungul istoriei sale universale. 2.2.3. Minucius Felix Pe timpul lui Alexandru Sever (222-225), în fața acuzației păgânilor potrivit căreia Cristos și-ar abandona ucenicii tristului lor destin, pe durata martiriului, și că nu i-ar fi ajutat în suplicii, ori că nu i-ar fi eliberat de moarte, Minucius Felix (150-270) le aducea exemplul comandantului care
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
le prelungească viața. Fapt pentru care, soldatul lui Dumnezeu nu este abandonat în primejdie și nici nu piere pentru totdeauna, odată cu moartea. De aceea, e clar că, creștinul, poate să apară ca un nefericit, însă nu poate fi așa. Contestând acuzația de infanticid adusă creștinilor și de nutrire divină cu Trupul și Sângele lui Cristos (cinările thiestice), susținea interdicția evanghelică de a ucide pentru creștini. În acest text, unde este prezentă și referința la brutalitatea spectacolelor cu gladiatorii, se poate constata
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
Tertulian Personalitate de natură pasională și contrară oricărui tip de compromis, Tertulian (155-230), unul dintre primii scriitori bisericești în limba latină, și-a marcat scrierile printr-o polemică foarte vivace. Alături de operele sale apologetice, prin care revărsa asupra păgânilor aceleași acuzații pe care aceștia le aduceau creștinilor, a compus tratate doctrinare și morale unde și-a exprimat adversitatea față de filozofia greacă, pe care o considera, dacă era folosită în cadrul Bisericii de persoane cu o cunoștință teologică precară, parte componentă a culturii
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
Greșeala lui Tertulian a fost aceea de a nu ști să aștepte lenta maturizare a conștiințelor creștinilor epocii și lumii sale, chiar dacă așteptarea unui sfârșit, cronologic considerată iminentă, ar fi putut să justifice oarecum nerăbdarea autorului din «De corona». Împotriva acuzațiilor aduse creștinilor, considerați responsabili de calamitățile care se înmulțeau peste măsură asupra Imperiului roman, în Ad Demetrianum (un păgân, adversar al creștinilor; neidentificat cu exactitate), răstoarnă termenii acuzației făcându-i responsabili chiar pe păgâni pentru imoralitatea lor ce provoca pedeapsa
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
ar fi putut să justifice oarecum nerăbdarea autorului din «De corona». Împotriva acuzațiilor aduse creștinilor, considerați responsabili de calamitățile care se înmulțeau peste măsură asupra Imperiului roman, în Ad Demetrianum (un păgân, adversar al creștinilor; neidentificat cu exactitate), răstoarnă termenii acuzației făcându-i responsabili chiar pe păgâni pentru imoralitatea lor ce provoca pedeapsa divină. În Ad Demetrianum, 17, ni se prezintă o analogie evidentă conceptelor dezvoltate de Tertulian, pentru care creștinii renunțau să se sustragă vieții sociale pentru a nu pune
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
în martiriu. 2.2.7. Arnobius Orientat spre creștinism de pesimismul său față de natura umană, Arnobius (255-327) vedea fundamentul Imperiului roman în vexațiune și războaie. Un astfel de exemplu ne este oferit de Adversus nationes, I, 6, inserată în respingerea acuzației ce imputa creștinilor cauzele și efectele calamităților publice. Diversitatea radicală dintre păgânism și creștinism referitoare la pace este arătată în Adversus nationes, III, 26. Aici se constată inconsistența acelui sedator militaris insaniae, simbolizat de Marte, dușmanul omenirii, pentru că în realitate
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
cetățean să fie judecat pentru simplul motiv că ar fi creștin, poruncind să fie judecat chiar cel care a făcut denunțul. Creștinii erau punibili doar dacă ar fi comis vreun delict împotriva legii ori ar fi uneltit împotriva siguranței Imperiului. Acuzația împotriva lor trebuia să fie specifică; o anumită influență putea să aibă și refuzul de a sacrifica în onoarea împăratului; rămânerea în vigoare a acestei obligații, împiedica actualizarea noii orientări politice voite de Hadrian, pentru regimul său de umanitate. Împăratul
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
fac să decadă responsabilitatea incendiului numai pe Nero, dar o fac intenționat, pentru că incendiul Romei a fost întâmplător, după cum a fost câțiva ani mai înainte și cel din Lugdunum (54 p.Chr.). Acești istorici nu fac nici măcar o aluzie la acuzația adusă împotriva creștinilor de către Nero, promovând suspiciunea că deși împăratul s-a folosit de incendiu pentru a-i persecuta pe creștini, oficial nu a înaintat această acuzație, promulgată numai de fantezia populară, întrucât persecuția a avut loc îndată după incendiul
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
din Lugdunum (54 p.Chr.). Acești istorici nu fac nici măcar o aluzie la acuzația adusă împotriva creștinilor de către Nero, promovând suspiciunea că deși împăratul s-a folosit de incendiu pentru a-i persecuta pe creștini, oficial nu a înaintat această acuzație, promulgată numai de fantezia populară, întrucât persecuția a avut loc îndată după incendiul Romei (64 p.Chr.), iar una a fost pusă în corelație cu cealaltă, pentru a explica cauza verosimilă a unei atât de mari vărsări de sânge. Tacitus
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
pedeapsa capitală. Nero era un maestru în aceste invenții, fapt demonstrat de el însuși cu prilejul uciderii soției Octavia, inventând împotriva ei delictul de adulter cu Anicetus: Așadar, se căuta cu plăcere mărturia cuiva, la care se „adăuga“ (adfingeretur) și acuzația pentru alte fapte. Și astfel, Anicetus a apărut ca ucigaș al mamei sale, a lui Gaius Cassius și a lui Lucius Silanus. I se mai imputa printre altele incestul Lepidei, soția lui Cassius și mătușa lui Silanus, și participarea la
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
prin arestarea sfântului Apostol Paul, și s-au amplificat în anul 62 după moartea lui Burrus, repudierea Octaviei, matrimoniul lui Nero cu Popeea, ruptura cu clasa senatorială și abandonarea tradiției iulio-claudiene. Anterior anului 64 autoritățile romane deciseseră să dea curs acuzațiilor contra creștinilor, declarați dușmanii Romei, fiind adepții unei superstitio externa. Dovada evidentă a existenței acestui climat general de acuzații împotriva Bisericii primare, creată de statul și de poporul roman, anterior incendiului din anul 64, se poate vedea din conținutul primei
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
lui Nero cu Popeea, ruptura cu clasa senatorială și abandonarea tradiției iulio-claudiene. Anterior anului 64 autoritățile romane deciseseră să dea curs acuzațiilor contra creștinilor, declarați dușmanii Romei, fiind adepții unei superstitio externa. Dovada evidentă a existenței acestui climat general de acuzații împotriva Bisericii primare, creată de statul și de poporul roman, anterior incendiului din anul 64, se poate vedea din conținutul primei scrisori a sfântului Petru - scrisă cu certitudine în anul 63 sau în prima jumătate a anului 64. Cu această
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
a sfântului Petru - scrisă cu certitudine în anul 63 sau în prima jumătate a anului 64. Cu această ocazie, Apostolul Petru îndemna cu multă tărie credincioșii din Asia să aibă o conduită ireproșabilă, civilă și religioasă, pentru a putea respinge acuzațiile păgânilor și a le frâna limbile clevetitoare: Supuneți-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omenești, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimiși de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele și spre lauda făcătorilor de bine; căci
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului. Apostolul nu-și ascunde neliniștea în fața preocupărilor mai mult de natură politică decât religioasă, întrucât acuzațiile aduse cândva împotriva creștinilor din Tesalonic probabil că erau încă prezente. Din acest motiv, îl îndeamnă pe Timotei (17-97), episcopul de Efes, să înalțe rugăciuni pentru toți, chiar și pentru împărați, și pentru toate autoritățile civile, mai ales (după cum se
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
l-au iritat cu precădere, își află originile în orgoliul rănit și în reacția violentă a unui om acuzat aparent pe nedrept de un delict infam, care întoarce învinuirea împotriva presupușilor săi acuzatori, făcându-i să plătească una dintre multele acuzații uneltite și răspândite contra sa. Prin celebra sa descriere că le adresa batjocuri celor care piereau, Tacitus, denunță starea sufletească a lui Nero, plină de ură față de creștini. Formularea istoricului roman se explică prin aceea că populația, care îi detesta
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
și de bogății, străini afacerilor, fără orgoliul propriei romanități, apăreau în ochii lui Domițian ca o lume reacționară și sedițioasă, politic periculoasă și social pestiferă, iar în cei ai romanilor ca o populație contemptissima, vrednică de pedepse. Motivul oficial de acuzație care l-a condus pe Clement la execuție a fost impietatea, adică refuzul prestării cultului oficial și neobservarea riturilor tradiționale romane, care i-au provocat de fapt și inerția; de aceiași natură se apropie și acuzația adusă lui Acilius Glabriones
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
pedepse. Motivul oficial de acuzație care l-a condus pe Clement la execuție a fost impietatea, adică refuzul prestării cultului oficial și neobservarea riturilor tradiționale romane, care i-au provocat de fapt și inerția; de aceiași natură se apropie și acuzația adusă lui Acilius Glabriones, inițiatorul schimbărilor. În realitate, acuzația acestora se baza pe refuzul de prestării serviciului militar și de a administra treburile publice, două activități ținute pe atunci la mare cinste care, pentru romani, deveniseră o noutate scandaloasă și
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
pe Clement la execuție a fost impietatea, adică refuzul prestării cultului oficial și neobservarea riturilor tradiționale romane, care i-au provocat de fapt și inerția; de aceiași natură se apropie și acuzația adusă lui Acilius Glabriones, inițiatorul schimbărilor. În realitate, acuzația acestora se baza pe refuzul de prestării serviciului militar și de a administra treburile publice, două activități ținute pe atunci la mare cinste care, pentru romani, deveniseră o noutate scandaloasă și înfricoșătoare. Pentru Domițian, atitudinea lui Clement constituia un delict
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
mărit inerția administrativă și detașarea de cultul celor mulți, iscând o suspiciune accentuată (fără probe evidente), inspirată mai mult de rațiuni politice decât religioase. Din acest motiv, inerție și impietate în condamnarea lui Clement au fost un singur cap de acuzație. Inerția creștinilor din timpul domniei lui Domițian a creat premizele doctrinei antimilitariste a ereticilor și ale creștinilor din secolele posterioare, iar ruptura completă dintre Imperiul roman și creștinism a fost identificată în atitudinea ireconciliabilă a procesului de la Ierusalim, în condamnarea
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
care pentru Constantin cel Mare, reținut la curtea lui Dioclețian, au fost determinate de un fulger, pe care l-a văzut personal. Nu putem suspecta buna credință a lui Lactanțiu în declararea nevinovăției creștinilor, dar nici nu putem respinge total acuzația lui Galerius care, la rândul ei, nu poate exclude inițiativa vreunui soldat creștin lăsat fără mijloace de existență, ca urmare a epurării din armată, ar fi fost vreunul care să fi comis vreun lucru necugetat din exasperare sau fanatism, asemenea
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
orientării morale tradiționale din sânul armatei. Din acest motiv, și-a făcut o impresie nefavorabilă față de creștinii din Orientul Mijlociu, evaluând totdeauna creștinismul după părerea inițială pe care și-o formase despre dânșii. De fapt, în edictul său din 311 reitera acuzația potrivit căreia creștinismul era văzut ca dispersatorul ordinii antice a lucrurilor, spunând că: (...) atâta voință îi invadase pe creștini și atâta prostie îi ocupase, încât nu se mai respectau cele stabilite de cei vechi. Efectele care proveneau din structura doctrinară
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
oștirii ori a Imperiului, care, prin ritul și semnificația lor intrinsecă, presupuneau credința păgână a participanților, respectiv pierderea celei creștine. Sublimarea cultului idolilor de către autoritățile romane devenise în ochii lui Tertulian (155-230): Principalul delict al neamului omenesc, cea mai mare acuzație a lumii, întregul motiv al judecății, este idolatria. În ea se află poftele lumii, în ea, desfrâul și beția... În ea, nedreptatea... În ea, vanitatea... în ea, minciuna. Pentru creștinii convinși, acceptarea idolatriei era o lipsă de curaj împotriva dușmanilor
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]