KorAP: Find »[drukola/base=apleca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...355 356 357 ...443 >

11,066 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350

familiei, și mama ei care nu prea avea încredere în mine. O femeie ageră, soacra mea. Îmi pare rău, doctore, dar nu înțeleg unde vrei să ajungi. Mi-am pierdut vocea. Nu sunt alte probleme în viața mea. M-am aplecat în față și am bătut în lemnul biroului. Am vrut să fie o glumă. Nu sunt un om superstițios. Ați mai avut vreun incident de acest fel în trecut? mă întrebă. Nu mi-am pierdut niciodată vocea, am șoptit. —Alte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
din piele se încinseseră și îmi ardeau acum pielea prin cămașă. Volanul mi se lipea de palme. Doar cheile de la mașină, care stătuseră în buzunarul meu în timpul vizitei la doctorul Gabor, nu erau fierbinți. Am pornit motorul și m-am aplecat spre butonul radioului. Metalul mi-a ars degetele. Chiar și vocea prezentatorului părea obosită din cauza căldurii, dar eu eram oricum cu gândul la emisiunile de la BBC. Fuseseră mereu atât de echilibrate, chiar și în situații de criză. Americanii erau doar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
în stare ca să supraviețuiască, vrea să zică ea. Soacra mea habar nu are de ce au fost unii în stare ca să supraviețuiască, dar asta e altă poveste. Are ceva împotriva mea. Am deschis ușa de la baie. Soția mea era în genunchi, aplecată pe marginea căzii, cu spatele la ușă și cu tălpile goale la vedere. Cum poate să umble așa, expunând o zonă vulnerabilă unor pericole ca sticla spartă, cuiele ruginite și alte o sută de capcane? Privirea îmi urcă pe trupul ei, de la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
și atunci când mormăiau insulte în barbă și spuneau „bine ați venit“ și „noroc“ și „o să vă simțiți ca acasă“. Dar mai devreme sau mai târziu aveam să îmi dau jos pantalonii. Încă mai vedeam revista Life cu poza soldatului care apleca pe spate o asistentă. Mai devreme sau mai târziu aveam să mă dau de gol. Ura împotriva evreilor nu ținea cont de sex. Era un bărbat în lagăr care fusese trădat de amanta lui ariană. Probabil că erau mai mulți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
un sicriu. ANNE FRANK Sub el, titlul era scris de mână. Jurnalul unei tinere fete Stă în camera ei, la birou și scrie. Doctorul Pfeffer ar vrea să se așeze, dar ea îl roagă s-o mai lase puțin. Stă aplecată deasupra mesei din bucătărie și încearcă să scrie ceva. Mammichen o tachinează. Lasă-mă să văd, Anne, doar o pagină. Stă ghemuită pe un scaun și scrie cu înfrigurare într-un caiețel din poala ei. Margot stă pe alt scaun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
șină una după alta, urcă pe ambele părți ale peronului, se furișă ușor înapoi și se odihni la câțiva centimetri de locul unde stăteam eu. Ochii negri se uitau fix la mine. Unde ai fost, Peter? Te așteptam. M-am aplecat deasupra cărții. Atingând-o, am simțit coperta aspră plină de pământ și de zgură. Am pornit înapoi peste linia ferată. Lumina lanternei dansa pe șine. Am pus cartea și lanterna pe peron ca să am mâinile libere și astfel să îmi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
prin cameră, pe jumătate amuzat, pe jumătate furios, cuprins de teroare din pricina puterii mele, și care, pentru un moment, copleșește cealaltă teroare, cea în care trăim cu toții. Tata strigă la mine să îi dau cartea, nu cartea asupra căreia sunt aplecat în mașina invadată de lumina amurgului, ci alta, pentru că sunt prea mic ca să aflu despre astfel de lucruri - deși nu sunt prea mic ca să merg cu el și cu domnul Frank în birouri, strângând în mână un ciocan în caz că ne

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
vrei banii doar ca să îi arunci pe țigările tale. —Tu îi vrei ca să îți cumperi mai multe haine după război. După război! Ce mâncăm până atunci? Dar se împacă. Mereu se împacă. Se furișează prin spatele ei, când ea stă aplecată peste chiuvetă, o prinde în brațe și îi ia în mâinile lui pătate cu nicotină sânii mari ca niște pepeni. Nu, țipă ea, și cuvântul devine da pe buzele ei. —Kerli, îi șoptește el la ureche. Și valsează până în dormitor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
era posibil să o am în sânge mă cutremură. Asta le dovedea că aveau dreptate. Dar nu pentru asta mă aflam aici? Unul dintre bărbați se desprinse de grup și începu să se apropie cu spatele, pe coridor, spre mine, aplecându-se, legănându-se și cântând. Când ajunse lângă mine și se întoarse, am fost surprins. De la distanță, învăluiți în șalurile de rugăciune, cu micile tichii pe cap, toți păreau bătrâni, dar acest bărbat era cam de vârsta mea. Tichia lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
deschis. Privirea mi s-a înălțat, dar spiritul meu nu a urmat-o. Nu am simțit nimic. Am închis ochii și m-am concentrat asupra lamentației rostite de bărbații care se rugau. Am îndoit genunchii și am încercat să îmi aplec umerii în față, dar ceva tare ca un cablu de oțel coborât parcă de sus m-a ținut drept. Am așteptat o reacție. Voiam ca stomacul să-mi ceară de mâncare. Am sperat că o să mi se ridice părul pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
ultimul amin și au început să își dea jos șalurile de rugăciune, apoi am pornit-o înapoi pe culoar. Bărbatul cu părul roșu mă urmă, așa cum știam că va face. Mă ajunse din urmă când eram lângă ușă și se aplecă să îmi spună ceva. Am simțit o aromă puternică de naftalină. Prăjituri de naftalină, le zicea Anne în timp ce mama le scotea din tigaie, pentru că fuseseră păstrate într-un dulap cu naftalină. Stând în acea sinagogă străină, puteam să simt gustul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
va veni imediat. Asta fusese acum zece minute. Dacă face o programare pentru ora zece, ar trebui să se țină de ea, am murmurat eu spre Madeleine. Ea își ridică ochii din carte, îi aruncă o privire recepționerei, apoi se aplecă spre mine. —E puțin după zece, îmi șopti. — Ora zece nu înseamnă un pic după zece. Unde aș fi ajuns dacă aș fi lăsat oamenii să îmbătrânească așteptându-mă? —Ai doar emoții. Nu am emoții. Doar că nu îmi place

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
dau cu loțiune după bărbierit. — Din câte am înțeles, erau funcționale. Luă seringa de la asistentă cu mâna stângă. Deci și el era stângaci. Le foloseau pentru a indica grupa sanguină. În caz că erau răniți și aveau nevoie de o transfuzie. Se aplecă asupra brațului meu. —L-am îndepărtat în întregime. A lăsat acul să îmi pătrundă în carne. Nici o urmă. Nici o cicatrice. Nimic. Urmăream lichidul scurgându-se din seringă. Dacă l-ați vedea azi pe acel bărbat la plajă, domnule van Pels

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
înălțime. Cu fața în jos, cu mâinile și picioarele îndoite la oarecare depărtare de corp, îmi amintea de ceva. Îmi trebui un moment ca să îmi dau seama de ce anume. Arăta ca o svastică însuflețită. Am pășit în cameră, m-am aplecat deasupra patului ei, i-am aranjat mâinile și picioarele. Apoi am tras pătura peste ea și am coborât la parter. Madeleine era tot la masă. Mâinile ei continuau să zboare deasupra tastelor. Se grăbea să termine. Altfel soției mele nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
casele oamenilor și să devină soțiile numărul doi. Nu credea nici ce ziceau revistele și nici ce zicea mama ei, dar nu era atât de sigură pe convingerile ei încât să testeze această posibilitate. Am venit în spatele ei, m-am aplecat și i-am sărutat creștetul capului și am luat-o în brațe, în timp ce mâinile ei continuau să se miște. Nu mai alăpta, dar sânii îi erau încă umflați. Își scutură umerii ca să mă îndepărteze. — Termin într-un minut. Ce este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
camion plin cu refugiați, unii dintre ei încă în uniforme dungate, trecu pe drum. Joseph Schildkraut sări din camion. Nu doar arăta ca Otto - asemănarea era extraordinară -, ci se și mișca la fel. Un actor mai slab s-ar fi aplecat de spate, copleșit de suferință, dar Schildkraut îl studiase cu siguranță pe Otto. Se mișca precum un om al cărui suflet fusese rănit, dar a cărui ținută era încă impecabilă, mulțumită armatei germane. Unul după altul, personajele apărură pe ecran

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
o fac să scrie numărul în carnețel. — Scrie trei și trei zerouri. Când am luat un alt teanc de bancnote, am auzit ușa deschizându-se în spatele meu. —Ce faci? Picioarele goale ale lui Madeleine erau pe covor, lângă mine. Se aplecă și luă un teanc de bancnote. — Ce naiba faci? Îmi era sete, spuse Abigail. Primul meu născut îmi era loial sau poate înțelesese greșit întrebarea mamei și crezuse că era furioasă din cauza ei. — S-a trezit pentru un pahar cu apă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
ajute? Să numeri bani? La unu și jumătate noaptea? Ai înne... Se opri și se uită în jos la mine. Nu am spus nimic. Nu aveam de gând să mă dezvinovățesc pentru că aveam grijă de ea și de copii. Se aplecă, luă mâna lui Abigail și o ridică în picioare. Hai, draga mea, înapoi în pat. Eu eram încă pe podea cu teancurile de bani, când Madeleine ieși din dormitorul fetelor și închise ușa după ea. — Termin într-un minut, i-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
mine un ciocan atunci când am urcat treptele cu tata și Otto, ca să găsim hoțul. Folosisem un topor în hambar. Dar nu aveam timp să mă duc la subsol. Îmbrățișând din nou peretele, m-am întors în bucătărie și m-am aplecat spre sertarul de lângă chiuvetă, unde Madeleine ține cuțitul de pâine, cel de tăiat carne și alte feluri de cuțite mari. Cuțitul de tăiat carne ar intra ușor, dar lama zimțată a cuțitului de pâine ar fi mai eficientă. În drum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
uită în sus la mine. Sunetele se opriră. Pleoapele pline de somn clipiră peste niște ochi negri ca cerneala. Mi-am ținut răsuflarea. Clipi din nou. Am răsuflat ușurat. Apoi deschise iar gura. Zgomotul făcu pereții să tremure. M-am aplecat deasupra pătuțului. În lumina care intra pe fereastră cuțitul luci, strălucitor și argintiu ca o jucărie. Ochii fiului meu se ațintiră asupra lui. Mânuța se întinse după el. L-am tras înapoi. Soneria sună iar. Cuțitul se balansa deasupra lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
pătuțului, ceva strălucitor care se mișca. M-am uitat în sus și am văzut cuțitul din mâna mea. Am coborât mâna și am aruncat cuțitul pe podea; observând cuțitul din cealaltă mână, l-am aruncat și pe acela. M-am aplecat asupra pătuțului și mi-am luat fiul în brațe. Încă îl mai țineam în brațe când am auzit mașina lui Madeleine intrând pe alee. Am luat cele două cuțite într-o mână și le-am dus pe ele și pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
pus în sertar, atent să le așez exact în același loc. Nu o să știe niciodată că fuseseră scoase. Când ieșeam din bucătărie, am observat un plic sub ușa de la intrare. Încă ținându-l în brațe pe fiul meu, m-am aplecat, l-am ridicat și l-am desfăcut. Liga locală de atletism a poliției dorea o sponsorizare. „Mă simt foarte rău, aici, în patul meu cald, când cele mai bune prietene ale mele cine știe pe unde rătăcesc, chinuindu-se prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
în viață. Ca Anne, voi fi canonizat după moarte. Era ciudat să mă gândesc că, dacă ea ar fi supraviețuit, jurnalul nu ar mai fi existat. Se făcea lumină. Șinele uleioase îmi făceau cu ochiul în lumina gri. M-am aplecat mai mult înainte și am auzit scârțâitul șinelor. Femeile plângeau. Bărbații strigau. Circulația o să fie închisă pe ambele sensuri timp de ore bune. Oamenii nu or să mai ajungă la muncă. Bărbații or să piardă întâlnirile. Femeile nu se vor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
întorc și să fug, cât mai aveam timp. Acum câțiva ani nu găsisem nimic aici. Nici acum nu era. Am început să merg pe coridor. Roșcatul nu era acolo. Nici unul dintre bărbați nu părea cunoscut sau poate că toți păreau. Aplecați sub șalurile lor de rugăciune, ca sfintele moaște în cutie, bătrâni, indiferent câți ani aveau, puteau fi recunoscuți imediat pentru ceea ce erau și unde fuseseră. Erau opt. Numărul mă excludea. Chiar dacă rămâneam, nu conta prea mult. Oricum mai aveau nevoie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]
un pas în spate. Întinse o mână plină de pistrui și mă trase la loc. Începură să se roage. Nu era altfel ca data trecută. Nu înțelegeam cuvintele. Nu reacționam la ritm. Toți din jurul meu își îndoiau genunchii și își aplecau corpurile în față, se îndoiau și se aplecau, dar eu stăteam cu genunchii drepți și cu gâtul țeapăn. O dată, spre sfârșit, genunchii mei se îndoiră puțin și în acel fragment de amintire eram iar în Synagogengemeinde în Osnabrück, stând lângă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2025_a_3350]