KorAP: Find »[drukola/base=răsărit & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...355 356 357 ...386 >

9,634 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

și Dacia de nord-vest. Dar, în 796, Carol cel Mare a atacat și a distrus ringul, centrul puterii avarilor, care sunt supuși definitiv, iar rămășițele lor sunt lichidate de bulgari, în anul 803. Marca francă din Panonia se întindea spre răsărit până la Dunăre și Tisa chiar-de atunci, slavii care au trecut sub stăpânirea francilor începură să numească pe regi și împărați, "crai" sau "cral". Populația romanică și cea slavă din fosta Dacia (nordul Dunării), supusă înainte avarilor, trece acum, după 803

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
distrugerea ultimelor rămășițe ale avarilor, în 803, și-a întins stăpânirea până la Dunărea mijlocie, la hotarele francilor. Dar întărirea bulgarilor provoca neliniște la Bizanț deoarece ei stăpâneau acum o parte din vechea cale comercială de uscat, care lega apusul de răsăritul Europei, prin Belgrad, Niș, Sofia, Constantinopol. Astfel, în 807, împăratul Nicephor a organizat o expediție împotriva statului bulgar și, în 809, armata lui Krum a asediat și dărâmat Serdica (Sofia), care apoi va fi ocupată definitiv de bulgari. În 813

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Breviarum rerum gestarum populi romani, reiau afirmațiile lui Vopiscus.13 După evacuare, Aurelian a înființat o nouă provincie, o nouă Dacie, care purta numele său, pe malul drept al Dunării, între cele două Moesii. Această nouă provincie cuprindea partea de răsărit a Moesiei Superioare (în dreptul Orșovei) și partea de apus a Moesiei Inferioare, până la vărsarea râului Oescus (Isker), iar spre sud atingea râurile Axius (Vardar) și Stajkon (Struma). O inscripție din 283 ne indică faptul că Dacia Aureliană a fost împărțită

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nordul și sudul Dunării, ei au fost supuși de romani și latinizați, iar la începutul evului mediu (secolele VI-VII), slavii au cucerit ambele maluri ale fluviului și au reușit să desprindă romanitatea orientală de restul ei, iar latinii de răsărit, detașați de masa romanității, au asimilat pe slavi și s-au închegat într-un popor nou, românii. Spațiul de naștere (formare) al unui popor nu este un cuib restrâns, ci o regiune întinsă. În sud-estul Europei, la începutul evului mediu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
între zona sud-dunăreană, în care se vorbea greaca, față de cea latină: ea începea la Marea Adriatică, în nordul Albaniei, urma granița dintre provinciile Macedonia și Prevalitana, la sud de linia Scutari-Prizren, apoi granița dintre provinciile Tracia și Dardania, iar mai spre răsărit traversa culmea Munților Haemus, care forma granița între Moesia și Tracia, apoi Dobrogea, afară de coloniile grecești, și întreg nordul Dunării. Definirea în acest mod a întinderii teritoriale a romanității răsăritene se referă la secolele II-VI e. n. și axa acestei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
zone culturale și lingvistice a fost stabilită de învățatul ceh Jirecek, acceptată apoi și de alți lingviști și istorici (vezi mai sus). Conform acesteia, zona latină se întindea de la nord de Skoplje, lacul Ohrida, vest de Serdica (Sofia), urma spre răsărit versantul nordic al Munților Haemus până la gurile Dunării și Marea Neagră, cu excepția litoralului pontic (grecesc). Unele "insule" latine au existat și în regiunea sudică a Balcanilor (Macedonia), dar o romanizare masivă a avut loc numai la nord de linia Jirecek, anume

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și de limbă al populației daco-romane, în schimb, elementul slav a provocat dislocarea acesteia. Slavii au descins din părțile Vistulei și ale Nistrului superior în Dacia (nordul Dunării) pe două căi: pe la apus, prin câmpia Tisei și Panonia, și pe la răsărit, prin Moldova și câmpia munteană (vezi cap. V). Slavii instalați în Dacia aparțineau grupului sclavinilor (dincolo de Nistru se afla grupul anților). Primele lor pătrunderi au avut mai mult un caracter militar, însă, spre sfârșitul secolului al VI-lea, în partea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dacia). Începând din secolul al VIII-lea, slavii pierd treptat teren în Grecia, iar în Dacia, în amalgamul etnic slavo-romanic, au numericește o importanță mereu mai mică. În Grecia, regrecizarea s-a făcut din orașele mai mari de pe coasta de răsărit spre interior și apus. În Dacia, reromanizarea s-a înfățișat ca o coborâre din cununa de munți spre interiorul Transilvaniei și, apoi, spre câmpiile și podișurile care înconjoară cetatea muntoasă a Daciei. La venirea ungurilor, românii erau coborâți în văile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de germani, de mult inițiați în cultura romană, în schimb, ca o particularitate, în Răsărit, nu s-a întemeiat acel stat barbar, care ar fi fost tot de grai romanic. Pe de altă parte, Statul, care era cel roman de răsărit, nu putea cunoaște decât tradiția latină pură, ulterior a trecut la norme grecești în biserică, școală și în instituțiile politice. Întrebuințând tot ce se făcuse în domeniul limbii latine în mai vechile teritorii de peste Dunăre, Dacia populară este aceea care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
noțiune opusă teritoriului ocupat de barbari ("Barbaricum") apărută în secolul al IV-lea și care, în Apus, avea accepția de "zonă de civilizație latină" opusă regiunilor barbare. O semnificație asemănătoare poate fi atribuită acestei noțiuni ("Romania") și în partea de răsărit a Imperiului, unde, în secolul al VI-lea, se mai vorbea o limbă derivată din latină și pe care influența slavă nu o transformase încă. În anul 587, cronicarii bizantini (Teofilact și Teophanes) evocă episodul "torna, torna fratre" un dialog

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se întreabă: este oare necesar să presupunem că așezarea lor, în regiunea aceea (?) primară de largă comuniune lingvistică, ar fi fost un leagăn restrâns, delimitat pe baza unor considerații categoric arbitrare ? În ceea ce privește romanitatea balcanică și dunăreană, Sextil Pușcariu precizează: "..în răsăritul european al Imperiului, în primele veacuri ale erei noastre, imensul spațiu ce se întinde între Adriatica și Marea Neagră, pe cele două maluri ale Savei și Dunării, cu prelungiri care pătrund pe alocuri adânc spre nord și sud, era locuit de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
noastre, imensul spațiu ce se întinde între Adriatica și Marea Neagră, pe cele două maluri ale Savei și Dunării, cu prelungiri care pătrund pe alocuri adânc spre nord și sud, era locuit de o populație de limbă latină. Astăzi, în tot răsăritul, cu excepția coastei dalmate, singurii care vorbesc limba romanică, atât de răspândită odinioară, sunt românii...Româna pare a fi, așadar, o lagună care, spre deosebire de vechea limbă romanică, și-a pierdut din extindere în sudul Dunării.". La toate acestea, să nu omitem

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dacia, despărțiți cei dintâi de Imperiu, au păstrat intactă icoana ideală a Imperiului, ca întreg. Romanitatea răsăriteană singură a rămas legată de Imperiu și, de aceea, a păstrat în chip firesc numele lui. Acest nume s-a păstrat numai în răsărit, fiind numele romanilor rămași în componența Imperiului sau sub influența religioasă și culturală a acestuia. Deși românii, în evul mediu, au trăit separați, numele neamului lor nu s-a schimbat, erau munteni, moldoveni, ardeleni, dar unitatea de neam a persistat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sociale, cu raporturile de dependență și cu formele sale specifice nu este contestată de nimeni. În ceea ce privește originile feudalismului românesc, evoluția societății de la antichitate la evul mediu a avut, în istoria noastră, o formă comună cu aceea din țările Europei de răsărit, neatinse de cucerirea romană, în care n-a existat sclavagismul și nici instituția colonatului. În aceste țări a avut loc o trecere directă de la obștea gentilică (autohtonă) la feudalism. Obștea țărănească (vezi cap. IV) a fost o verigă între vechea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
asupra voievozilor locali. Izvoarele bizantine susțin că voievodatul transilvan avea independență politică și militară, dar era sub protecția Imperiului și avea o situație economică înfloritoare. Acceptarea dominației politice și militare a pecenegilor era consecința noii conjuncturi istorice din Europa de răsărit. În secolele X-XI, în afară de forța Imperiului bizantin, pecenegii reprezentau cea mai mare putere militară, iar dominația lor politică se exercita pe un spațiu imens. În prima jumătate a secolului al X-lea, ungurii au efectuat incursiuni în Apus, dar nu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
constituirea patriarhiei de la Preslav și 967, când, după declanșarea conflictului bizantino-ruso-bulgar, reședința patriarhiei trece la Dristra, devenit centru bisericesc-cultural, și-a pus amprenta asupra vieții bisericești din Dobrogea și Dunărea de Jos. Ulterior, reședința patriarhiei bulgare se va muta din răsărit în apus, la Ohrida. În acest interval au pătruns în Dobrogea și forme de cult bisericesc, dar acestea s-au pierdut, numai formele artistice au supraviețuit.27 După cucerirea lui Ioan Tzimiskes (970), Dristra devine o simplă mitropolie bizantină, dependentă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Împăratul Vasile II urmărea cu neliniște creșterea puterii statului bulgar apusean și viza anihilarea și distrugerea lui. Sursele narative arată că țaratul lui Samuel și-a extins autoritatea și la nord de Haemus până la Dunăre, în zona Vidinului, iar spre răsărit îngloba o parte a țărmului pontic, precum și vechea capitală Preslav, practic, statul bulgar își refăcuse hotarele. Se presupune că Dorostolon, principala fortificație de pe malul drept al Dunării, ocupat de bizantini în 971, a rămas în mâinile lor, ceea ce a asigurat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
această regiune era un nod important al comerțului internațional, după cum Dunărea era o arteră navigabilă europeană. Dezvoltarea meșteșugurilor și a schimbului de mărfuri au fost însoțite de amplificarea economiei bănești, a circulației monetare, indiciu al intensității comerțului. În jumătatea de răsărit a Europei, de la sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea, nicăieri nu se găsește o circulație monetară atât de intensă ca în Dobrogea. Așezările dobrogene de pe malul drept al Dunării erau orașe în adevăratul înțeles al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a pus coroană de aur pe cap și încălțăminte roșie în picioare, însemne ale puterii imperiale. Gestul lui Petru, consemnat de Choniates, marchează data, întemeierea puterii Asăneștilor, ca stat româno-bulgar, în toamna anului 1185. Apoi răsculații s-au îndreptat spre răsăritul Bulgariei și au ajuns în regiunea Preslavului, fosta reședință a statului bulgar, au distrus așezări, au obținut prăzi bogate și au luat prizonieri bizantini. Împotriva celor revoltați a pornit "sevastocratorul" Vasile, unchiul împăratului (deși Choniates susține altceva), învestit cu comanda

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a noului stat (țarat), Târnovo, o localitate aflată pe stâncile abrupte ale râului Iantra. Faptul că noua capitală a statului, întemeiat în 1185 de Asănești, n-a fost stabilită la Preslavul Mare, vechea reședință a primului țarat bulgar, aflată în răsăritul Bulgariei, ci mult spre apus, se explică prin dispunerea teritorială a bazei sociale și militare a puterii Asăneștilor, dar și prin conținutul planului politic urmărit de frații Petru și Asan. Astfel, ei ar fi dorit ca în granițele noului stat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ca în granițele noului stat, pe care căutau să-l legitimeze ca pe o continuare a primului țarat bulgar, să intre toate ținuturile care aparținuseră acestuia. Pentru moment, forța lor militară nu le permitea să-și îndrepte atenția și spre răsărit și spre apus, o tentativă a răsculaților de a-și extinde autoritatea și asupra Dobrogei putea eșua. Teritoriul fostei provincii Scythia Minor era bine apărat de garnizoanele și flota bizantină de pe Dunăre. Prezența bizantinilor în Dobrogea, în acești ani, este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Latin de Răsărit, având ca împărat pe Balduin de Flandra. S-au constituit numeroase feude încredințate marilor seniori apuseni, iar nobilul venețian Tommaso Morosini a fost ales patriarh latin al Constantinopolului, în scopul unirii bisericii de apus cu cea de răsărit, despărțite în 1054. În felul acesta, cu excepția Asiei Mici, o mare parte a Imperiului bizantin era inclus în sistemul politic și creștin al Apusului. În noile condiții, Ioniță a știut să se folosească de nemulțumirea și acțiunile populației din Bizanț

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
două cnezate, cnezatul lui Farcaș se afla în Vâlcea, iar cel al lui Ioan spre sudul regiunii, în zona Motru. Se pare că diploma din 1247 nu consemna toate formațiunile politice aflate la sud de Carpați. Cumania era situată la răsărit de Olt, în Muntenia. "Țara" lui Seneslau, amintită nominal în document, se afla în spațiul "Cumaniei", adică la est de Olt, în partea de nord-vest a Munteniei. Ea cuprindea ținutul istoric Argeș-Muscel, dar se extindea și pe versantul nordic al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fost înființate și s-au dezvoltat comitatele, cadru teritorial al puterii regale, și, în cadrul acestora, s-au instituit autonomiile teritorial-politice ale nobilimii ungare, mai ales în nordul și apusul voievodatului, și acelea teritorial-etnice ale sașilor și secuilor, în sudul și răsăritul Transsilvaniei. Pe baza acestor trei arii fundamentale de autonomie teritorial-politică și etnică, s-a constituit în Transilvania sistemul de guvernare medieval, caracterizat prin cooperarea între puterea centrală (regalitatea) și corpurile privilegiate-forțele politice reprezentate în adunări nobiliare (congregații) și prin excluderea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
toponimie. Celelalte grupuri de secui din scaunele Odorhei și Mureș au fost așezate, mai târziu, pe teritoriile respective. Comunitățile (colectivitățile) secuiești aparțineau, sub aspect bisericesc, de "vicariatul de Thelegd", "comunitatea secuilor din Tileagd". După ce stăpânirea maghiară s-a extins spre răsărit, în a doua jumătate a secolului al XII-lea, până la limita Carpaților, al doilea grup de secui din părțile Bihorului a fost mutat pe teritoriul de la est de munții Perșani, Harghita și Gurghiu. Dar popularea mai densă a Gurghiului și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]