14,396 matches
-
această stare de armonie a fost atinsă chiar În momentul când reconstituirea minuțioasă a lumii rusești artificiale, dar superb de precise, a fost În sfârșit terminată. Cred că una dintre foarte puținele acțiuni „practice“ de care m-am făcut vreodată vinovat a fost aceea de a folosi o parte din acel material cristalin pentru a obține un titlu universitar. 5 Îmi amintesc fluxul de vis al bărcilor cu vâsle și al canoelor de pe râul Cam, tânguiala ca de havaiană a fonografelor
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
sângerat... îl căinează bătrânul cu blândețe și îl ia de mână, grijuliu, așezându-l pe laviță, lângă vatră. Te doftoricesc eu! Oamenii mă cercetează nu numai pentru suflet... Zic ei că-s mai dihai vraci decât pustnic, adaugă și râde vinovat. Pacatele mele, ți-o fi foame! spune, plesnindu-se deodată cu palma peste frunte. Lipăie cu picioarele desculțe. Îi întinde o ulcică înflorată: Lapte de capră... Altceva... Noi, "sfinții", ne ținem mai mult cu văzduh și rugăciune, își cere iertare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Mai ales oase!... "Magnific"! rostește și desface larg brațele, febril, agitat, ironic. În toată splendoarea strălucirii mele!... Oare, nu mă cântă prostimea: "Ștefan, Ștefan Domn cel Mare, Seamăn pe lume nu are, Decât numai mândru' soare"?! Mă iartă, se căinează vinovat Daniil. Ochii... Bătrânețile... Nu-s ochii, Sihastre! răbufnește Ștefan necruțător:... E apusul! Soarele a apus! Daniil se zbârlește: Ce vorbe-s-aistea Doamne?! Apoi, deodată, înfiorat la un gând, îngână cu teamă: Turcii?... Ha!! Ha!! Ha!! izbucnește Ștefan într-un hohot de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
termine altarul. Mulțămesc Măriei tale... dar... dar unde-ar mai fi jertfa mea care trebuie să vină prin strădanie, prin suferință? Când ai intrat, mă rugam taman pentru sănătatea Măriei tale... pentru moldoveni mă rugam... Șovăie câteva clipe, apoi mărturisește vinovat: Și pentru turci mă rugam... Fără lumânare... fără lacrimă vai de ei... Pentru pace mă rugam... Pace... rostește Ștefan cu nostalgie. Singur între pământ și cer... Sihastre, mă bate un gând, zâmbește el sarcastic, tot am pus-o de mămăligă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Apa Sâmbetei, se căinează Stanciu. Ne crapă buza dup-un galben... Suntem prăpădiți-prăpădiți, blana-i pe noi, împușcată, da' coada pe spinare. Mamă Doamne, că sus o mai ținem!... Avem și noi o meteahnă, Stanciule, recunoaște Ștefan cu un zâmbet vinovat: "Coada sus!" Mai dăm peste nas unuia, altuia... Salvăm măcar ce se mai poate salva: "mândria"! Și eu cred că mai de folos ne-ar fi aurul, întărește și Vlaicu cu înțelepciunea lui bătrânească. Frumos ne-ar sta! se burzuluiește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
elan se împiedică într-o blană de urs așternută peste lespezi. Maria îl îmbrățișează cu drag: Unchiule, mare iubăreț mai ești! Ești "vesel" pe ziua de azi. Mărturisește, nu cumva, "te-ai împărtășit" olecuță?! Cine eu?! Eu?! Adică... râde el vinovat. Mărturisesc, așa, puțin... o gură, două, să ne încălzim. A fost o zloată... Am ciocnit cu Ștefan... "Olecuță", pentru sănătate. Și pentru izbândă! Și pentru dragoste! A fost o zloată... V-ați "împărtășit"... Dar de spovedit? Cele păcate le-ați
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
am pus mâna pe pumnal. M-am și speriat. O să-ți povestesc. Ca să știi, ca să te păzești... E o istorie lungă. Totul a început de la Alexandru Voievod, că bun a fost, dar și iubăreț din cale-afară... "Năravul Mușatinilor", zâmbește el vinovat. Și a odrăslit Bunul, a odrăslit la prunci legiuiți și din flori, cu nemiluita. Tată bun, pe toți i-a însemnat cu fierul, erau cum s-ar zice "os domnesc". Și cum s-a săvârșit bătrânul, s-au năpustit cele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
fugit! Toți! L-ați părăsit! A rămas singur! strigă Ștefan acuzator. Singur! Da... Am fugit... L-am părăsit... A rămas singur... -Singur cu spada! strigă Ștefan obsedat, fanatic. El singur!... Singur împotriva unei oștiri întregi! Singur! Da... Singur, îngână el vinovat. Ai uitat să pomenești de cămeșa însângerată... "Cămeșa morții"... Și... și i-au umplut capul cu paie! strigă Ștefan, pătimaș. Și l-au dat la sare, să nu se-mpută! Și l-au înfipt în suliță, și l-au dat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
izbândă!... Ma...Maria! se bâlbâie el, pune cupa pe masă, se apropie și o ia de mână. Maria!... Voichița, înmărmurită, se lipește cu spatele de zid, să intre în zid... Și, încetișor, se prelinge spre ușă... Maria... îngână Ștefan stingherit, vinovat. Să nu... să nu gândești rău despre Voichița... A venit să-și ia rămas bun... Se întoarce la mânăstire... la bolniță... la mânăstire... Voichița se prelinge ștergând zidul cu spatele, se prelinge spre ușă... Domniță, nu pleca... spune Maria încetișor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
râde, dar râsul îi moare încet în gâtlej, înăbușit. Aș vrea să cred... Dar... dar cine poate știi ce va fi?... Oricum, îți mulțumesc pentru încurajare și pentru clipa de fericire. Ar fi prea frumos să fie adevărat... Daniil zâmbește vinovat: Eu cred! Așa va fi! Trebuie să crezi, și va fi! Cred! Tăcere. Vântul aduce de departe, o dată cu foșnetul frunzelor și urletele unei haite de lupi... Ștefan tresare și smulge sabia: Calul!!... Daniil îl oprește printr-un gest potolit: Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
atât de orbiți de vrajba lor încât nu mai țin cont de noi, copiii. Spaima noastră, care nu scade, deși certurile lor se țin lanț, aproape noapte de noapte, nu-i impresionează. O rog pe ea, ca și cum ea ar fi vinovată, să înceteze - dar este peste puterile ei s-o facă. Acum nu se mai poate opri. Îi impută întârzierile lui evident infidele, la care el, după ce încearcă mai întâi să se justifice, ripostează dur, acuzând-o, culmea, pe ea. Spre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de ea; apoi, nu este exclus ca ea să fi fost aceea care să fi vrut cu tot dinadinsul să plece din casa noastră (și-o fi găsit alți stăpâni). Și totuși, până astăzi îi consider pe părinții mei oarecum vinovați față de Cati: nu trebuiau s-o lase să plece, fie că o făcuse de capul ei, fie că fusese momită de alții, fie că se mutase la altă familie, cu asentimentul alor mei. Pe la sfârșitul anilor ’40 sau la începutul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de mai mulți (nu-mi amintesc chiar bine amănuntul) și, văzându-ne, își scoase pălăria (de asemenea neagră), salutându-ne ceremonios și parcă, acum, cu mai multă bunăvoință; înțelesese poate (de fapt, o știa demult) că nu numai noi eram vinovați pentru că știam atât de puține lucruri. Așa mi-a rămas în amintire cel mai bine: pe strada Edgar Quinet, scăldată în soare, deși era aproape seară, îmbrăcat din cap până-n picioare în negru, salutându-ne cu o politețe impecabilă și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ieșit. Destinul a vrut însă altfel. A doua parte a ședinței, prelungită până seara târziu, a fost, contrar anticipărilor mele, de-a dreptul furtunoasă. Începuseră demascările, soldate, în unele cazuri, cu prompte eliminări, ce se executau pe loc: cel „dovedit” vinovat era invitat să părăsească de îndată sala, să n-o mai „pângărească” prin prezența lui. Deodată, s-a auzit numele lui Gh. Udr. Era învinuit că învață prost, că întârzie seara la cămin... cam lucruri de genul ăsta. Rolul procurorului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
sforăie încetișor. Descoperirea mă înveselește, râd și o strig, ca să o readuc la datorie, să privească mai departe filmul căruia îi trăsese clapa. Doina mă mustră. E prea târziu însă: mama s-a trezit deja, nu e deloc supărată, zâmbește „vinovat”, amuzându-se ea însăși de situația în care se află: prinsă „în culpă” și „demascată”. Izbucnim în hohote, „incidentul” ne-a apropiat și mai mult, privim acum din nou cu toții filmul și ne simțim excelent... [Și totuși, abia mai târziu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
l-am observat când ne-am urcat în mașina salvării, în față: acoperea parcă tot parbrizul - mi s-a întipărit ca o pecete roșie pe pergamentul acestei amintiri de groază), Doina avea tensiunea șase. Bineînțeles, stângăcia mea, timiditatea mea, impardonabile, vinovate în acea împrejurare deosebit de gravă, au obligat-o să se descurce, chiar în starea de slăbiciune în care se afla, mai mult singură. Îmi vine greu să scriu aceste rânduri. Le închei, deci, încercând să schimb puțin tonul. Însoțind-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
așa și pe dincolo, din moment ce printre noi există asemenea exemplare, asemenea valori umane.” Pot spune că în ajunul Anului Nou..., călătorind câteva stații cu doi tineri minunați, în fostul autobuz 34, am devenit mai patriot și mai creștin. * Mă simt vinovat față de tata. Am scris prea puțin despre el în După-amiaza de sâmbătă. Și din acest puțin cenzura mi-a scos tocmai cea mai importantă pagină despre el (scena din biserică, de Joia Mare). Încerc să mă reabilitez acum - cât de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și moral, căci cele două zile de trudă și agitație i se par acum inutile, „nu a ieșit cum trebuie”, a lipsit solemnitatea, pioșenia... E îmbrăcată în negru, palidă, abia se ține pe picioare. Nu știu cum s-o ajut, mă simt vinovat, mă cuprinde aproape disperarea. Mă tem să nu leșine... la un moment dat, un bărbat de vreo 25 de ani, care stătea cu spatele la noi, se ridică de pe locul lui și iese, era un vechi automotor împărțit în trei „segmente”, pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a clipei-eveniment în care, dusă la fotograf, a stat sub reflectoarele aprinse, orbitor, în atelierul cine știe cărui maestru din provincie... De câte ori sting acea lumină, de pe hol, „ca să nu ardă degeaba”, sau noaptea târziu, când mă culc, mai întotdeauna ultimul, simt o vinovată strângere de inimă, ca și cum aș comite un gest urât față de Luminița, moartă din 1981, una din miile de jertfe cu care femeile au plătit timpuriul ordin ceaușist de chinezo-înmulțire. Parcă aș îmbrânci-o din nou în întuneric, parcă aș băga
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
catarsis pe umila cofetăreasă specializată în torturi în formă de biserici, de povara sufocantă a amintirilor? Căința e un film teribil, ca gândul și faptul deshumării răzbunătoare a unui cadavru, „redat” în acest sinistru mod familiei, considerată, la rându-i, vinovată, apăsător, greu, ca pământul sub care se culcă, se ascund în disperare de cauză soții Barateli, acoperindu-se cu brazde până la gât, sfâșietor ca eșecul căutării unei „vești” în depozitul de lemne, înălțător, nu numai în finalul lui, în care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
târzie, de miez de noapte, ni se servea un soi de strașnică muștruluială, o aspră lecție de culpabilizare generală. Niște domni gravi, ba chiar nițel sumbri, care vorbeau - și pozau - foarte bine se întreceau în a ne demonstra cât de vinovați suntem cu toții. Inclusiv ei? Da, desigur, și ei, deși... Noi însă, ceilalți, în mod sigur. Pe mine unul, domnii aceia elocvenți m-au convins repede. Ce mai, sunt vinovat, nu mai încape nici o îndoială. Îi ascult totuși în continuare, cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
pozau - foarte bine se întreceau în a ne demonstra cât de vinovați suntem cu toții. Inclusiv ei? Da, desigur, și ei, deși... Noi însă, ceilalți, în mod sigur. Pe mine unul, domnii aceia elocvenți m-au convins repede. Ce mai, sunt vinovat, nu mai încape nici o îndoială. Îi ascult totuși în continuare, cu mare atenție, savurându-le aproape masochist argumentele zdrobitoare. Lângă mine, ghemuită într-un fotoliu, Doina croșetează. Cu ultimele puteri. E atât de obosită încât nici măcar sentințele necruțătoare, biciuitoare ale
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
procurori inflexibili ai conștiințelor noastre nu reușesc s-o țină de tot trează. A avut o zi grea. O altă zi grea o așteaptă. Și deodată, privind-o cu duioșie, cu vinovăție, mă revolt: nu, ea nu! Ea nu e vinovată! Până aici, domnilor! Soția mea, alte mii, zeci de mii, sute de mii de femei oneste, cu serviciu, casă, copii, lovite de blestemul plaselor goale și al cozilor interminabile, trebuind să suporte dezastrul bucătăriilor fără gaze, căldură, lumină etc. nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de mii, sute de mii de femei oneste, cu serviciu, casă, copii, lovite de blestemul plaselor goale și al cozilor interminabile, trebuind să suporte dezastrul bucătăriilor fără gaze, căldură, lumină etc. nu sunt și nu pot fi socotite - de nimeni - vinovate. Ducând povara cea mai grea a lungilor ani de dictatură umilitoare, ele au fost, de fapt, instrumentele supraviețuirii noastre. Tot ele l-au anihilat primele, pe odiosul satrap, printr-un fel de disidență a disprețului - sincer, adânc, fără cuvinte de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Iar copiii devin, la rândul lor, oameni mari. Și Stalin, și Hitler au fost copii... Ăsta nu-i un răspuns. Atâta vreme cât copiii rămân copii, ei nu sunt vinovați... Dar a-ni-ma-le-le, răspică el cuvântul, privindu-mă aproape cu ură, ele sunt vinovate? Ele care nu au conștiință... care nu pot concepe și nu pot alege răul... pe care îl fac, când îl fac, din necesitate... ele, osândite să poarte jugul necesității... și mai ales, să sufere, să sufere, fără să facă prea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]