KorAP: Find »[drukola/base=îmbrățișa & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...356 357 358 ...393 >

9,813 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

cu bucurie. Destul m-am scuipat! Destul mi-am dat palme că am stat ca momâia! Ce-am făcut eu, pentru Mama Moldova? Măcar cu gura... Sol mai înflăcărat care să apere "Cauza Moldovei" nici c-ai găsi! Ștefan îl îmbrățișează: Îți mulțumesc, Ioane! Fii gura mea care vorbește! Biciuiește-i! Să-i treacă sudorile când or auzi strigătul de luptă al ienicerilor: "Aiaiaaa Mehmet!! Mehmet!! Roma!! Roma!!" Să urnească cruciada ceea mult cântată! S-o urnească din vorbă în faptă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
anu'!... Ha! Ha! "La anu' și la mulți ani!"... Știți ce înseamnă un an?!... Un an?!... silabisește el. Aista noroc picat din cer, spune Stanciu cu bucurie. "Acolo Sus, cineva ne iubește!" Îl știu eu! spune Ștefan. Și repede îl îmbrățișează pe Gherasim, care tocmai avea nevoie de o proptea să-și restabilească echilibrul pierdut: Frate să-mi fi fost și nu mi-ai fi mai drag... Și zi așa, râde el, chiar trei?! Al patrulea tot ce se poate -, de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Batista! Ospedale per eroico! Capisco! Vindecare la plaga! Si! Si! Ospedale per eroico, spune Ștefan, fericit că s-a făcut înțeles. Moltto plaga, se întristează Batista cu mâna pe inimă. Presto, subito! Don Batista medicare, vindecare... Grazie Don Giovanni! îl îmbrățișează cu căldură Ștefan. Grazie! Măseaua! își împunge el apoi cu degetul falca. Dente-molare! Madonna mia!... Dar n-am avut timp, se scuză Ștefan. Turcii-n sus, turcii-n jos!... Când, Dumnezeule?! Acu', la Stambul, e liniște. Ciuma să trăiască! Scoate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
zamă de strugure și-apoi să jucăm sârba-n bătătură... Gândiți-vă cât datorăm meșterilor greci pribegi pripășiți la noi ce ne-au dăruit o scânteie din arta și înțelepciunea lor de demult... Și noi vă mulțumim că ne-ați îmbrățișat cu dragoste și măcar o părticică din comorile Eladei și-au găsit mlădiță în pământul Moldovei ce a devenit "Bizanț după Bizanț", grăiește Țamblac cu glas tremurat, emoționat. Boier Stanciu tușește, se foiește, șovăie, își drege glasul: Apăi... dacă tot

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Cum credeți că aș putea primi? Să fug?! Să-mi trădez poporul?!" "... Ne vom bate până la moarte!" îi ia Ștefan cuvântul, continuând: Preferăm să murim ca oameni liberi, decât să trăim ca robi!" Da, chiar așa a spus! Ne-am îmbrățișat, ne-am cerut unul altuia, iertare, plângeam în hohote... își amintește Țamblac, cu ochii umezi, un nod i s-a pus în gât și a trebuit să facă un efort ca să poată continua. A fost... a fost ultima noapte a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
în pat cu fața la perete, înăbușindu-și hohotul în perne. Nu-i auzi pașii și tresări atunci când palmele lui o mângâiau ușor, alunecând de pe cap peste umerii ce se zbuciumau, peste spatele încovoiat, peste picioarele strânse sub ea... Maria zvâcni, îl îmbrățișă cu disperare, se lipi de el cu tot trupul, cu tot sufletul, cu tot dorul îndelung adunat în ea. Mi-a fost dor de tine, Maria, îi șoptește Ștefan înlănțuind-o cu brațele ca și cum ar fi voit s-o absoarbă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Badea a murit de mult, Dorul lui nu pot să-l uit. Că pe unde tot m-oi duce, Dorul după mine fuge." "Dragostea să n-aibă moarte", murmură Ștefan. E trist... E frumos totuși... De aceea... și Ștefan o îmbrățișează, o strânge, o ține strâns. De-aș putea să opresc timpul... spune el și se smulge cu greu. Tăcere... Voichița îi mângâie o șuviță: Ți-au înflorit ghiocei la tâmple, Măria-ta Ștefane... Grijile, Voichițo, grijile... Patruzeci de toamne s-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
iertare pentru păcatul ce ai săvârșit! Voichița se târăște în genunchi, cu mâinile întinse, implorând-o: Iartă-mă! Iartă-mă, Mărită Doamnă! Năpârcă!! se dezlănțuie Maria. Te-am încălzit la sânul meu! Iată răsplata! Voichița se târăște în genunchi, îi îmbrățișează picioarele hohotind: Am ridicat ochii asupra Domnului și Stăpânului meu! Omoară-mă! Merit osânda! Maria se smulge, brutal, clocotind: Câtă nerușinare! Mironosiță! L-ai prins în mrejele tale, munteanco! I-ai făcut farmece! Om bătrân! Și-a pierdut mințile! Prea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
o dată iertare Măritei Doamne... Să mă ierte... Să te ierte Dumnezeu! spune Maria cu o mărinimie împărătească. Îi întoarce spatele și iese murmurând: "Fecioară"... "Neprihănită"... Voichița a rămas singură în mijlocul paraclisului. Lacrimi mute, atât timp zăgăzuite, se sparg, se preling... Îmbrățișează cu disperare icoana Maicii Domnului, hohotind: Dă-mi putere Sfântă Fecioară!... Ajută-mă Sfântă Fecioară!... Lumina scade încet. O toacă începe să bată rar, rar, apoi, mai tare și ritmul crește, crește, mai repede și mai repede... Întunericul se lasă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
zi-sfântă se fac îngerași." Umbla de colo-colo fără nici un rost și, în lumina lumânărilor, umbra se ținea după el lingând pereții, șchiopătând o dată cu el. O mână se lasă ușor pe umărul lui, ca o aripă obosită din zbor. Țamblac îl îmbrățișează. Ștefan își culcă fruntea pe umărul lui... Fără cuvinte... Oblonul se zbătea zgâlțâit de viscol. Un clopot bătea undeva departe. E Crăciunul doar... "Cu sfinții odihnind Hristoase..." Călugării, cu lumânări, cântând, cădelnițând, părăsesc paraclisul. Ce face Maria? întreabă în șoaptă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Te cred, Ioane. Ați făcut totul... Vă mulțumim pentru osârdie. Povestește de-a fir a păr... Încep cu Sfântul Scaun a toată Creștinătatea, "Pontifex Maximus Sanctissimus in Christo pater e domine Sixtus quatro". Am îngenunchiat înainte-i... Papa m-a îmbrățișat în capul scărilor: "Aaa! Serenissimul, illustrissimul Stephano Voywoda Moldaviae, carissimus in Christo filio nostrum, qui tantum bellum contra infides turcho!" Te-a binecuvântat, a lăcrimat chiar... Mi s-a aplecat de osanale! i-o retează Ștefan. Treci la fapte! Aurul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
în joc. Ha! Ha! Ha!... Vin!! Chiar vin!! strigă, căzut ca din cer, Gherasim, iscoada de la Stambul, în strai de călugăr, dând buzna în spătărie, clătinându-se, gâfâind... Chiar vin?!?!... exclamă Ștefan întunecându-se și se repede să-l susțină îmbrățișându-l să nu cadă. S-au pornit?!?! Vi... vin?... gângăvesc gurile boierilor ce tot erau căscate, că râdeau. Gherasim își trage sufletul și, mucalit, începe să se vaicăre: Du... Dumnezeule!... Într-un galop... Câți cai ai mai crăpat? i-o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Ștefan se repede la el, îl scutură cu nerăbdare: I-ai slobozit?!?! Câți?!?! Câți căpitane?! Cinci! Cinci mii! spune Bârsan cu mândrie. Toți cei hrăpiți în robie! Sloboziți! Nu chiar toți... coboară el glasul, cu amar. Îți mulțumesc căpitane! îl îmbrățișează Ștefan. Și... și acasă? îl întreabă încetișor, ferindu-și privirea din calea ochiului său. Bârsan, cu capul plecat, tace. Apoi, cu glas sugrumat, bolborosește: Jale, Măria ta! Jale! Satu-i scrum... Am săpat o groapă lungă: bătrân lângă nepot, nepot lângă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
i se vadă ochiul, dar vocea tremurată, înăbușită, se aude: Mălina... Mălina era printre fetele robite, legate cu cozile două câte două. Le treceau Nistrul... S-au vorbit și... Și s-au aruncat în bulboană, toate odată... toate... Ștefan îl îmbrățișează, îl strânge aproape. Bârsan, cu capul pe umărul Domnului, plânge încetișor, pe înfundate. Într-un târziu, Ștefan șoptește: Moldovencele mele... Voi înălța, acolo pe mal, o troiță. Și pe ea voi scrie, voi săpa cuvintele: "Ați ales libertatea, fetelor!" Bârsan

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
șoptește Voichița. Timpul... uitarea... vindecă totul... Niciodată! Voichița împietrită privește în gol, undeva, departe... Tăcere... Ștefan, o privește lung și grăiește încetișor, cu tristețe: Aiasta ne e soarta, Voichiță. Ce suntem? Pulbere de stele... de oase, mai degrabă... și o îmbrățișează cu o strângere de inimă: "o va mai vedea oare?" O să treacă și aiasta, Voichiță... Toate trec. E trist... Rămâne amintirea... O să povestești copiilor, nepoților: "A fost odată ca niciodată un voievod ce mult a luptat și mult a iubit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Apoi, pe ușă, îmbrânciți de oșteni, se împleticesc cei trei hicleni, sângerați, cu fețele umflate, cu cămeșile sfâșiate... După ei, Sora, bocind, mușcându-și pumnii, despletită, umflată de plâns, se prăbușește la picioarele Doamnei Maria, care o ridică și o îmbrățișează. În genunchi, netrebnicilor!! îi brutalizează Duma. Lasă-i... și Ștefan îi contemplă, așa cum stau îngenuncheați, înfricoșați, cu capetele plecate. Cât p-aci, dragilor, să mă strămutați în gropniță, la Putna, le spune apoi cu o voce surprinzător de calmă, fără

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu disperare: Frățioare!!... Măria ta!! În numele Sfintei Fecioare, al maichii noastre ce ne-a purtat în pântece, al pruncilor!... Nu-l osândi la batjocură! Dă-mi-l să-l îngrop creștinește!... Ca pe Dumnezeu te rog!! Ștefan o ridică, o îmbrățișează: Surioară... Rău îmi pare... De-aș vrea și n-aș putea... Există o sfântă dreptate. Nu eu, el singur s-a osândit... În țeapă, acolo sus -, poate, îl va străfulgera gândul asupra celei mai cumplite mârșăvii ce-a săvârșit: "vânzarea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
paharul de Cale Albă"... Să ne fie " Calea" dreaptă, șoptește Ștefan cufundându-se cu privirea dincolo de coline, în primele raze ale răsăritului. Maria, cu ochii mari, fascinată, cu o stranie bucurie: Îl beau din nou... pentru o altă nuntă... Îl îmbrățișează cu o privire caldă, învăluitoare, ce-i mângâie pletele, umerii, spatele; ochii i se înrourează... Își mușcă buzele, o lacrimă se sparge în colțul ochilor și mută se rostogolește pe obraz... Un zâmbet trist îi luminează chipul: Pentru o altă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Te rog! îi spune din nou cu speranță, privind licărul de bucurie se aprinde în tristețea lacrimilor ei. E bine Maria... Ești cuminte... Îți mulțumesc... Și acum, înainte de plecare, să ne cerem unul altuia, iertare... Iartă-mă Voichițo... și o îmbrățișează. Altfel nu se poate... Ai grijă de tine... Voichița se repede, sărută mâna Mariei, bolborosește: Iartă-mă Doamnă... Iartă-mă Ștefane... Și, hohotind în plâns, fuge pe ușa de taină... Ștefan oftează, o cuprinde pe Maria pe după umeri: Să mergem

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-i ca un ecou, gândul... "Și eu , Măritul Domn și Voievod a toată Țara Moldovei! Sabia Creștinătății! Athletul lui Hristos! Am fugit! Da! Fugeam! Cădeam! Cădeam și mă târam în patru labe prin mocirlă! Fugeam! Mă agățam de arbori! Îi îmbrățișam! Și plângeam! Plângeam și vărsam! Numai fiere vărsam! Mă sufocam și plângeam!... Răilor! M-ați alungat! Vouă... vouă ce vă pasă?! Ați stat cu sabia! Ne-ați apărat! Și ați căzut până la unu, acolo, la Valea Albă! Ce vă pasă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu spatele de peretele de piatră, cu privirile pierdute, răvășite în gol: Valea?... Eram... chiar eram la Valea Albă... Îmi amintesc... În dimineața aceea... Pe câmpul de bătălie... Am îngenuncheat cu fața la Soare-Răsare... Ne-am făcut rugăciunea din urmă... Ne-am îmbrățișat și ne-am cerut, unul altuia... ne-am cerut iertare... Apoi, am scuipat în palmă și-am tras sabia: "Cu Dumnezeu înainte!" Eram gata să ne batem, nu oricum, ci până la moarte să ne batem! Nu știu de ce, ne era

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

zece-cincisprezece, de porțiunea de pe bulevardul Șulea, dintre Sălăjan și Ozana, străbătută impetuos, radios, pe la începutul după-amiezii, când am crezut că buba răului crăpase odată pentru totdeauna. Pluteam, zburam, mă aflam în al nouălea cer. Ajuns, în fine, acasă, m-am îmbrățișat cu toți ai mei, bărbătește, ca în filme, dar niciodată n-am fost mai sincer și mai spontan ca în acea clipă, făcând un gest atât de plin de elan, de care altădată m-aș fi rușinat. (Mă mai îmbrățișasem

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
îmbrățișat cu toți ai mei, bărbătește, ca în filme, dar niciodată n-am fost mai sincer și mai spontan ca în acea clipă, făcând un gest atât de plin de elan, de care altădată m-aș fi rușinat. (Mă mai îmbrățișasem în acea zi o dată. Cu câteva ore în urmă, cu un manifestant, din marea coloană ce venea din cartierul Militari, în timp ce aceasta cotea pe Calea Victoriei, în dreptul sediului Uniunii Scriitorilor. Era trecut de 11 și cineva tocmai anunțase că Ceaușescu „a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
în timp ce aceasta cotea pe Calea Victoriei, în dreptul sediului Uniunii Scriitorilor. Era trecut de 11 și cineva tocmai anunțase că Ceaușescu „a demisionat”. L-am întrebat pe cel tânăr, cred, muncitor dacă e adevărat, el mi-a confirmat și ne-am trezit îmbrățișându-ne. Am păstrat însă neplăcuta impresie - cât de certă totuși? - că, după primul avânt, ca și cum și-ar fi luat seama, celălalt parcă m-a respins oarecum, cu anumită reticență, poate și cu un anumit dispreț. Dacă așa a fost, realizase

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
arogant-satisfăcută. Dacă mă culc pe o parte, cel mic mi se urcă pe cealaltă: îl accept, de mult și-a câștigat acest drept. Fiecare din ei are o poziție specifică: de „broască țestoasă”, cel mare, întins pe coapsa piciorului strâns îmbrățișat de labele din față, folosind la nevoie, pentru a-și păstra echilibrul, chiar ghearele, cu botul întors decent spre genunchi (și deci arătându-ne fundul). Mai naiv, mai încrezător și mai repezit, Gălbenuș ni se urcă și ni se așază

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]