9,682 matches
-
o corespondență În psihologia fragmentată, obsesivă a unei lumi dominate de război, de teroare și de fanatism religios. Presiunea exercitată În familie și societate afectează relațiile: absurdul aparent al poveștii, odată proiectat pe acest fundal, devenea credibil. Dorințe care frizează nebunia, stări care duc la delir, totul părea dintr-odată acceptabil pe fondul de haos provocat de aceste conflicte. La premieră, McMaster a fost convins: „Nu credeam să văd Puritanii și să cred În poveste“. La fel și spectatorii britanici, poate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
era Lucia și știam de ce riscuri e capabilă din Puritanii la care lucraserăm Împreună. Era surprinzătoare, inventivă, se devota total rolului și nu Îi era teamă să Încerce imposibilul. Melomanii Învederați veneau s-o asculte cum „ia acutele“ În scena nebuniei. Imensă le era surpriza să constate nu numai că le lua cu o dexteritate uluitoare, dar executa cu aceeași precizie mișcările cele mai neașteptate, culcată pe stânci cu capul În jos și lăsând pe piatră urme sângerânde din rochia de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
conducându-și armata, Hamlet are revelația eroului care posedă toate virtuțile Încă nedezvoltate În el Însuși. Din această Întâlnire rapidă, el primește forța care-i lipsea pentru acțiune. De aici Înainte nu mai vedem nici o umbră de indecizie sau de nebunie În Hamlet, ceea ce Îl uimește până și pe Horatio, prietenul care Îl cunoaște cel mai bine. Cu o nouă determinare, Hamlet va fi gata să acționeze. În contrast cu el, ca și lumea noastră instabilă, galopând Înspre ruină și moarte, este dezintegrarea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
orice inspirație și forță de a-i mobiliza. Nu mai aveam Încredere nici În mine, nici În proiect. După câteva săptămâni, mi-am dat seama că e inutil să mă zbat așa, că trebuie să iau o decizie radicală. Mania, nebunia lui Herakles, care, revenit din Hades, Își confundă copiii și soția și-i omoară, crezând că se află Încă pe câmpul de bătaie, această febră a maniei era gata să mă intoxice și pe mine și să mă facă să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
demnă de Regele Lear În fața unor străini care chicoteau amuzați, până ce a fost prins printre niște stânci sălbatice de niște banali carabinieri. În iarna anului 1903, mama, singura persoană a cărei prezență o putea suporta bătrânul În momentele lui de nebunie, s-a aflat permanent alături de el, la Nisa. Fratele meu și cu mine, pe atunci În vârstă de trei și respectiv patru ani, ne aflam de asemenea acolo cu guvernanta noastră englezoaică; Îmi amintesc cum zăngăneau geamurile În adierea ușoară
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
nas la alte preocupări ale mele, cum erau entomologia, farsele, fetele și, mai ales, sportul. Dintre jocurile pe care le-am practicat la Cambridge, fotbalul a rămas o oază măturată de vânt În mijlocul unei perioade destul de tulburi. Îmi plăcea la nebunie să fiu portar. În Rusia și În țările latine, această artă galantă a fost Întotdeauna Înconjurată ca un nimb de unică strălucire. Distant, solitar și imperturbabil, celebrul portar este urmat pe străzi de băietani vrăjiți. El rivalizează cu matadorul și
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
proces și să relev punctele sale de tangență cu diverse alte operațiuni ale minții creatoare, mai evidente și mai fructuoase, Începând de la cartografierea mărilor periculoase, până la scrierea unuia dintre acele romane incredibile În care autorul, cuprins de o criză de nebunie lucidă, și-a impus singur anumite reguli unice pe care le respectă, anumite obstacole de coșmar pe care le depășește, cu sârgul unei zeități care clădește o lume vie din cele mai imposibile ingrediente - stânci, carbon și falși fiori. În
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
aflate la o depărtare monstruoasă. Ceva mă Împinge să pun În balanță conștiința dragostei mele cu lucruri inimaginabile și incalculabile cum sunt comportarea nebuloaselor (care prin Însăși distanța uriașă ce le desparte de noi par a fi o formă de nebunie), Înfricoșătoarele abisuri ale eternității, tot ceea ce nu poate fi cunoscut dincolo de ceea ce nu este cunoscut, neputința, frigul, Înnebunitoarele Încolăcituri și interpenetrări ale spațiului cu timpul. Este un obicei bolnăvicios, dar n-am nici o putere Împotriva lui. Poate fi comparat cu
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
mine din Sâmbăta aceea Luminată, când am fost uns pe Direptate de-am luat schiptrul Moldovei. Sunt douăzeci de ani și mai bine... Îmi amintesc, îi ia cuvântul Daniil. În primăvara aceea, la Direptate, pe malul Siretului, înfloriseră cireșii o nebunie... Și... și nu știam atuncea că, o dată cu Învierea Domnului, venise și mântuirea Moldovei. Ai fost acolo? Fost! Eram aproape, lângă mitropolitul Teoctist. Și ce tinerel și frumos erai... Parcă te văd: înălțat în scări pe calul acela alb ca spuma
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de un duh nevăzut și se pierde în depărtare, repetând întruna: Satana!!.... Satana!!... Aista-i "Sfânt" mare, recunoaște Toader. Sfântu' ista-i smintit rău... Toader clatină din cap, se scarpină în creștet: Nebun Sfânt... Sfânt Nebun... E un tâlc în nebunia lui... În veacu' nost' hain, trebuie să fii nebun sau să faci pe nebunu' ca să poți striga un adevăr fără să-ți pierzi capu'. Mă ia cu amețeală, bădiță, mi-i că mă pierd, îngână Gheorghiță clănțănind mărunt, înfrigurat, chircit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
El e atât de puternic... Și eu... eu... Tremur pentru viața lui. Toți spun că, în luptă, e de un curaj nebun. Și... Doamne-ferește!... Mă zvârcolesc nopțile. Și ziua mă zvârcolesc. Ce va fi cu Moldova? Cum se va sfârși nebunia asta? Atâta sânge... Mi-e teamă. Și Bogdan e atât de mititel... Ce va fi cu noi? Mă visez când pribeagă, când roabă la Stambul. N-aș supraviețui... Mă frământă și pe mine. Într-o zi, mi-am luat inima
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mai rămăsesem, ei, poate, peste două sute de mii. Era o luptă disperată, fără sorți, fără speranță. Eram sleiți... Ne adunam ultimele rămășițe de putere, ca să mai rezistăm o zi... încă o zi... o oră... încă o oră... Desigur, era o nebunie, dar trebuia să mergem până la capăt. Așteptam sfârșitul... Știam că totul e pierdut. Ca să-l salveze măcar pe împărat, Marele Consiliu i-a propus lui Constantin să plece în Apus și acolo să se bată pentru salvarea Constantinopolului, deși, știam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
să dați ochii cu illustrissimii senatori ai Marelui Consiliu al Republicii Lagunelor? Țamblac își drege glasul și începe: La Veneția, am căzut ca musca-n lapte. Carnavalul era în toi: bătaie cu flori pe Canal Grande, măști, măscărici, cântece, beție nebunie! Și aistora le arde de "Cruciadă" precum câinelui a linge sare, mormăie Ștefan. Și?... Dogele, pe galera-amiral, arunca inelul în valuri, logodea Veneția cu Marea, încununând-o "Stăpâna Mărilor" Încaltea, să se cunune și cu Cerul și cu Pământul, să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
atât de singuri... spune Stanciu încetișor, pe gânduri. Și... și, fără Cazimir, nu știu zău... Poate... poate, găsim o cale de mijloc, îi ține isonul Vlaicu. Nu există cale de mijloc! i-o retează Ștefan. Ori, ori! Nu-i o nebunie? se îndârjește Stanciu. Nu cutezăm prea mult?... Desigur, cutezăm! recunoaște Ștefan. Și vom face nebunia aiasta!... Dacă altfel nu se poate, o vom face! spune hotărât și bea din ulcică. Ne-o prăpădi de tot, păgânu', bălmăjește Juga. Să... să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Poate... poate, găsim o cale de mijloc, îi ține isonul Vlaicu. Nu există cale de mijloc! i-o retează Ștefan. Ori, ori! Nu-i o nebunie? se îndârjește Stanciu. Nu cutezăm prea mult?... Desigur, cutezăm! recunoaște Ștefan. Și vom face nebunia aiasta!... Dacă altfel nu se poate, o vom face! spune hotărât și bea din ulcică. Ne-o prăpădi de tot, păgânu', bălmăjește Juga. Să... să le dăm ce le-om da... Să-i înduplecăm... Mai dăm noi, mai lasă ei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Nu cumva ai vreo pereche de opinci? Cu cât mai ponosite, cu atât mai bine. Nu înțeleg, la ce ai trebuință de opinci? întreabă Daniil intrigat. Ce vrei să faci? întreabă din nou, dar Ștefan tace. Să nu faci vreo nebunie, se frământă Daniil îngrijorat. Nebunie?! hâhâie Ștefan. Am făcut destule la viața mea, una în plus nu mai contează. Orice gând nebun ți-ar da prin minte, să te gândești că tu nu-ți mai aparții! De blestemele Moldovei nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de opinci? Cu cât mai ponosite, cu atât mai bine. Nu înțeleg, la ce ai trebuință de opinci? întreabă Daniil intrigat. Ce vrei să faci? întreabă din nou, dar Ștefan tace. Să nu faci vreo nebunie, se frământă Daniil îngrijorat. Nebunie?! hâhâie Ștefan. Am făcut destule la viața mea, una în plus nu mai contează. Orice gând nebun ți-ar da prin minte, să te gândești că tu nu-ți mai aparții! De blestemele Moldovei nu te temi?! Ștefan îi zâmbește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
în echipe de câte doi și, jucând numai cu capul mingea (de tenis), încercam să înscriem goluri în poarta adversarilor, desenată, ca și a noastră, cu cărbune pe peretele din spatele jucătorilor. Programasem etape, alcătuiam clasamente. A fost un fel de nebunie colectivă. Apoi ne-a trecut. Mi-au rămas până azi însă în cap impresiile din timpul meciurilor „de cap” aprig disputate ceasuri întregi, ipostaza de „eu jucând «cap»”, senzația bulgărilor de zgură roșie sfărâmați, pulverizați, și a prafului de pe „teren
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
comunic acesteia ceva, ceva care comporta un răspuns. I-am spus să aștepte la telefon și... n-am ieșit din casă. Capul îmi plesnea, curtea interioară era, pur și simplu, troienită de nămeți. În starea mea, mi se părea o nebunie să ies afară. Și totuși, omul aștepta... M-am frământat astfel câteva minute, fără să mă pot decide să mă duc să-i îndeplinesc rugămintea. Sfârșitul deliberărilor mele a fost lamentabil: m-am întors la telefon (în speranța că voi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Tânărul Dostoievski când, în toamna anului 1970, a murit mămăica, bunica pe linie maternă a Doinei. Lucram - îmi amintesc nu întâmplător - la capitolul despre „Domnul Proharcin”, capitol care se încheia în felul următor: „Frământările inexplicabile, care îl duc până în pragul nebuniei și din pricina cărora sucombă, provin în realitate din teama că odată scos din slujbă el nu și-ar mai putea continua planul său gigantic, zămislit pe vremuri în umbra paravanului și pus de atunci în aplicare cu toată furia vădită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cerut alor mei să o luăm în casă, pentru un timp, până găseam pe cineva la care să o plasez... M-am izbit de un refuz categoric. Aveam deja două pisici, doi motani, de fapt de la ei pornise totul... toată nebunia asta... L-am convins atunci pe nepotul meu (cel care mi-l adusese în casă, în urmă cu doi ani, fără să prevadă consecințele, pe primul motan) să se ducă jos, să o caute și să-i dea ceva de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
care l-a vizitat cândva la spital, contaminându-se, preluându-i boala într-o formă agravată, agresivă. Cât despre V.M., el s-a însănătoșit, și-a revenit de mult și e foarte îngrijorat cu privire la soarta amicului său, mai ales de când nebunia acestuia, blândă, inofensivă în prima sa fază, a început să se manifeste în chip violent... * Cineva taie cu ferestrăul o scândură sub fereastra mea de la etajul doi. Zgomotul, atât de familiar și totuși de atâta vreme nemaiauzit, îmi ia lehamitea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
griji întreaga viață, ia toate astea și pleacă, cu una dintre ele” n-aș fi stat nici o clipă pe gânduri. Aș fi plecat cu soția. Pe cealaltă nici n-o prețuiam cine știe cât, ba chiar avusesem despre ea - înainte să înceapă nebunia - o părere destul de proastă. Părere pe care, în fond, dorința nu mi-o schimbase. Îi vedeam defectele cu lupa și după ce îmi pierdusem capul. Eram perfect conștient că sentimentele mele nu sunt autentice, dar aceasta nu mă făcea să sufăr
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
nu numai permise, ci și intens mediatizate. * Privesc indignat-amuzat cum, la noi (la noi ca la nimenea!), după un șir de dictaturi, mai toată lumea se complace într-o veselă vasalitate! * Basarabia. Unire fără ură. * A nega proprietatea privată e o nebunie, dovadă acel proiect de sistematizare a satelor care ni s-a părut tuturor - și a fost - monstruos. E o eroare însă a propune drept ideal ceea ce e doar strict necesar; proprietatea privată e necesară, e, dacă vrem, sfântă, cu amendamentul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
contemporane este efectul acestei amputări a sufletelor de orice recurs la o instanță transcendentă. Fiecare se ia pe sine drept scop, primă și ultimă rațiune de a exista. E, de fapt, ceea ce Tolstoi (tot în Învierea) numește „egoismul vecin cu nebunia”. Să înțelegem termenul atât ca „demență” cât și ca „a nu fi bun” (ne-bun). Desigur, fenomenul a existat din totdeauna, dar azi e un fenomen de massă. Consecința e ̀ împuținarea, marginalizarea și ignorarea elitelor. Dispariția modelelor, atât morale
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]