9,297 matches
-
pe când se aflase la Constantinopol, ca și ceilalți cruciați), și nici din partea nimănui care să îi impună obligațiile feudale. Între timp, o epidemie necunoscută s-a răspândit în tabăra cruciaților, una dintre victime fiind legatul Ademar de Le Puy. Primul principe de Antiohia, Bohemund I a fost capturat în urma unei bătălii contra danișmenizilor în 1100, regent devenind nepotul său de frate Tancred. Acesta a extins granițele principatului, cucerind orașele Tarsus și Laodiceea (Latakia) de la bizantini. Orașele respective, alături de alte teritorii, au
Principatul de Antiohia () [Corola-website/Science/328302_a_329631]
-
musulmanilor din Siria. Alepul s-a dovedit prea puternic pentru a fi cucerit, însă forărețele din Balat, Biza'a, Athereb, Maarat și Kafartab au fost capturate. Cu toate că Ioan Comnenul lupta din răsputeri și pentru cauza creștinilor din Siria, aliații săi, principele Raimond de Antiohia și Josselin al II-lea de Edessa mărșăluiau prin regiune, fără a-i acorda sprijin basileului pentru a duce la bun sfârșit asediul Shaizarului. Orașul a cedat, însă citadela a rezistat în fața asaltului. Emirul de Shaizar a
Principatul de Antiohia () [Corola-website/Science/328302_a_329631]
-
Ierusalimului a devenit regent în numele văduvei lui Raimond, Constanța până în 1153, când aceasta s-a recăsătorit cu Rainald de Châtillon. La rândul său, Rainald a intrat imediat în conflict cu bizantinii, de această dată confruntările desfășurându-se în Cipru. Noul principe a încheiat pace cu basileul Manuel I Comnen; cu toate acestea, în 1158 și 1159 Manuel a sosit pentru a prelua personal controlul asupra principatului. Din acel moment, Principatul de Antiohia a devenit vasal față de Bizanț, situația care a continuat
Principatul de Antiohia () [Corola-website/Science/328302_a_329631]
-
jucat niciun rol important în Cruciada a cincea, în negocierile împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen de restituire a Ierusalimului în cadrul cruciadei a șasea sau în cruciada regelui Ludovic al IX-lea al Franței (Cruciada a șaptea). În 1254, principele Bohemund al VI-lea s-a căsătorit cu Sibila, o principesă armeană, punând capăt luptei pentru putere dintre cele două formațiuni statale, cu toate că până la acel moment Armenia fusese mai puternică, iar Antiohia devenise "de facto" un stat vasal față de regatul
Principatul de Antiohia () [Corola-website/Science/328302_a_329631]
-
sprijinirii mongolilor. Baibars a cucerit până la urmă Antiohia în 1268, astfel încât întreaga Sirie de nord a fost imediat pierdută; 21 de ani mai târziu, Acra a fost și ea pierdută, iar statele cruciate au încetat să mai existe. Titlul de principe de Antiohia, lipsit acum de conținut, a trecut, cu extinderea asupra conților de Tripoli, asupra regilor din Cipru, fiind uneori acordat ca demnitate membrilor mai tineri din casa regală a Ciprului.
Principatul de Antiohia () [Corola-website/Science/328302_a_329631]
-
cercurile politice influente din Fanar. L-a cunoscut astfel pe Constantin Racoviță, care l-a recomandat tatălui său, Mihai Racoviță - domn al Țării Românești la acel moment. În luna iunie a aceluiași an, Dapontes a ajuns la București, la încurajarea principelui, care i-a promis să-l ia sub protecția sa. Trei luni mai târziu, însă, Mihai Racoviță a fost destituit, iar Dapontes s-a adresat pentru ajutor patriarhului Meletie al Ierusalimului, vechi prieten al tatălui său, aflat și el atunci
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
Domnești în Moldova (unde Constantin Mavrocordat a avut o primă perioadă de domnie între 1733 și 1735), Dapontes a refuzat inițial. Totuși, doi ani mai târziu, la întoarcerea lui Mavrocordat pe tronul Țării Românești, el a devenit secretarul personal al principelui, s-a mutat la Curte și și-a început cariera de înalt funcționar, în paralel cu continuarea studiilor de filosofie. Prima etapă a carierei lui Constantin Dapontes în cele două principate a fost strâns legată de destinul principelui fanariot Constantin
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
personal al principelui, s-a mutat la Curte și și-a început cariera de înalt funcționar, în paralel cu continuarea studiilor de filosofie. Prima etapă a carierei lui Constantin Dapontes în cele două principate a fost strâns legată de destinul principelui fanariot Constantin Mavrocordat, pe care l-a urmat în domniile lui de la București (1735-1741) și Iași (1741-1743), ocupând funcția de locțiitor al șefului Cancelariei Domnești, pe care o refuzase inițial. În 1736, la vârsta de 23 de ani, Dapontes a
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
însemnări cu caracter personal, reflecții pe marginea unor subiecte teologice și istorice, completate ulterior de Dapontes timp de aproape 50 de ani și reunite în manuscrisul lucrării sale (inedite) "Cornul Amalteei". În general, relațiile cu domnul său au fost armonioase. Principe iluminat și cu idei reformatoare, Constantin Mavrocordat avea o mare pasiune pentru lectură și poseda o bibliotecă impresionantă. Citea și comenta cărțile citite, împreună cu secretarul său, și se amuza ascultând exercițiile de versificație ale acestuia din urmă, care era capabil
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
comandă, pe orice temă. Din anii petrecuți la Curtea de la Iași datează și un dialog în versuri compus de Dapontes, în care personificările Valahiei și Moldovei își dispută între ele dreptul de a-l avea ca domn pe Constantin Mavrocordat. Principele nu a apreciat, însă, acest gest și s-a arătat nemulțumit de lingușirile exagerate ale secretarului său. În ultimul an al domniei lui Constantin Mavrocordat din Moldova (1743), relațiile dintre cei doi au devenit din ce în ce mai încordate. După finalizarea "Efemeridelor dace
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
ale secretarului său. În ultimul an al domniei lui Constantin Mavrocordat din Moldova (1743), relațiile dintre cei doi au devenit din ce în ce mai încordate. După finalizarea "Efemeridelor dace", Dapontes se aștepta să fie promovat la funcția de șef al Cancelariei Domnești, dar principele a răspuns negativ la demersurile făcute în acest sens. Astfel, Dapontes a demisionat și s-a îndreptat spre Constantinopol, cu intenția de a deveni consul din partea Angliei și a Veneției în insula sa natală. El și-a schimbat planurile, însă
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
în a doua lui perioadă de la Iași (1743-1746), Dapontes a acordat mai puțin timp activității sale de scriitor. A pregătit, totuși, pentru publicare o liturghie compusă de sfântul Righinos, episcop de Skopelos și patron al insulei sale natale (lucrare dedicată principelui Ioan Mavrocordat și tipărită la Veneția, în 1746). Poziția influentă pe care o deținea Dapontes la Curte i-a alimentat acestuia "filarghiria" (aviditate de bani), păcat pe care îl va mărturisi deschis, mai târziu, în câteva pasaje autobiografice scrise în
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
de rivalii lui - în principal de Marele Postelnic Antonache Ramadan - în preajma Marelui Vizir Tiriachi Mehmed-Pașa, Ioan Mavrocordat a primit porunca de a-l trimite arestat la Constantinopol. Informat la timp, Dapontes a fugit în 1746 în Crimeea, unde - la recomandarea principelui Mavrocordat - a fost bine primit de hanul tătarilor Selim Ghirai al II-lea. Totuși uneltirile au continuat, iar în anul următor, mergând cu suita hanului la Constantinopol, a fost prins și închis în temnița Muhzur-aga pentru aproape doi ani (27
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
sarcina de a se reîntoarce în Principatele Dunărene pentru a obține subsidiile necesare renovării bisericii mănăstirii. În 1757, împreună cu alți doi călugări, s-a îndreptat în acest scop spre Țara Românească, unde a fost primit cu onoruri de fostul său principe Constantin Mavrocordat și de către populația Bucureștiului. După nouă luni, nereușind să obțină decât promisiuni în locul fondurilor, s-a îndreptat spre Moldova, unde la acea vreme domnea Scarlat Ghica. Acolo, prin strădania principelui — care a impus colectarea unei dări suplimentare în favoarea
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
a fost primit cu onoruri de fostul său principe Constantin Mavrocordat și de către populația Bucureștiului. După nouă luni, nereușind să obțină decât promisiuni în locul fondurilor, s-a îndreptat spre Moldova, unde la acea vreme domnea Scarlat Ghica. Acolo, prin strădania principelui — care a impus colectarea unei dări suplimentare în favoarea mănăstirii Xiropotamou —, Dapontes a reușit să-și atingă scopul propus. În 1758, odată ce Scarlat Ghica a fost instalat în scaunul Țării Românești în locul lui Constantin Mavrocordat, acesta a continuat prin metode similare
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
revenit și el la nord de Dunăre). Călugării au obținut și veșminte și obiecte sacerdotale - atât cât puteau încărca pe o corabie, precum și alte donații financiare și de terenuri de la potentații locali ai vremii (printre care se afla și noul principe al Moldovei, Ioan Teodor Calimah. Ulterior Dapontes s-a reîntors la Constantinopol și de aici a mers în insulele Chios, Samos, Psara, Skopelos și Eubeea, cu aceeași misiune. După opt ani de peregrinări, a revenit la Xiropotamou în 1765 pentru
Constantin Dapontes () [Corola-website/Science/328317_a_329646]
-
incendiu ce a afectat o mare parte din oraș și în timpul Marelui incendiu din 7 septembrie 1570, pulberea depozitată aici luând foc. A mai explodat la 28 august 1638, posibil din cauza unui trăznet de această dată. A fost refăcut cu ajutorul principelui Ștefan Báthory, dându-i-se aspectul actual. are formă octogonală și este construit pe patru nivele, dintre care ultimul ieșit în afară, cu un acoperiș de formă piramidală. Aici apar pentru prima dată ambrazuri largi pentru tunuri. Fiecare latură a
Turnul Pielarilor din Sibiu () [Corola-website/Science/328333_a_329662]
-
Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată "Bessarabia". O dată cu încheierea războiului ruso-turc din 1877-1878, victorios pentru armata rusă, după ce a fost salvată de la înfrângere de intervenția armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia însă n-a recunoscut României statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei județe din Basarabia de Sud care aparțineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziției disperate
Rusofobie () [Corola-website/Science/328349_a_329678]
-
de exemplu). Mercenarii au fost folosiți în mod regulat de liderii militaro-politici din China Antică, până la unificarea țării de Dinastia Qin. Consilierii și comandanții militari instruiți în spiritul „Artei războiului” a lui Sun Tzu erau angajați de diferiții regi și principi chinezi. După unificarea țării de Dinastia Qin, împărații au continuat practica angajării mercenarilor din diferite regiuni - din stepele nordice până la regatele Yue din sud. Dinastia Tang a folosit pe scară largă mercenarii, de exemplu soldați tibetani sau uiguri. Grupul de
Mercenar () [Corola-website/Science/327570_a_328899]
-
infanteriști protejați de armuri, foarte bine înarmați, care erau folosiți atât pe câmpul de luptă cât și pe post de gărzi de corp pentru diferiți lideri militari. În această perioadă, Niccolò Machiavelli a pledat împotriva folosiri mercenarilor în opera sa "Principele". El afirma că, atâta vreme cât singura motivație a mercenarilor este banul, ei nu vor fi dispuși să își riște viața pentru câștigarea unei bătălii. El mai sublinia faptul că un mercenar care eșua în misiunea sa era în mod clar un
Mercenar () [Corola-website/Science/327570_a_328899]
-
a relațiilor calde dintre Boleslaw I și mama sa vitregă Oda. El a organizat două invazii devastatoare în Saxonia în 1028 și 1030. Apoi, Mieszko al II-lea a dus un război de apărare împotriva Germaniei, a Boemiei și a principilor kieveni. Mieszko al II-lea a fost nevoit să fugă din țara în 1031, după ce un atac al lui Iaroslav I cel Înțelept l-a pus rege pe tronul polonez pe Bezprym, fratele său vitreg mai în vârstă. Mieszko s-
Mieszko al II-lea Lambert () [Corola-website/Science/327681_a_329010]
-
împotriva lui Henric al II-lea. Probabil după nuntă și potrivit obiceiului, Bolesław I i-a dat lui Mieszko un district separat pentru a-l conduce: Cracovia. Unul dintre orașele sale, Wawel (acum parte a orașului), a fost ales de principe ca reședința sa. În anul 1014, Mieszko al II-lea a fost trimis de tatăl său ca emisar în Boemia. El trebuia să-l convingă pe Ducele Oldřich să facă o alianță împotriva împăratului Henric al II-lea. Misiunea a
Mieszko al II-lea Lambert () [Corola-website/Science/327681_a_329010]
-
(varianta în poloneză: Gall Anonim) este numele tradițional atribuit autorului necunoscut al lucrării "Gesta principum Polonorum" (în latină, cu sensul de "Faptele principilor polonezi"). "Gesta" a fost scrisă în limba latină în jurul anului 1115. "Gallus" este, în general, considerat ca fiind primul istoric care a descris Polonia în scrierile sale. "Cronicile" sale reprezintă un text obligatoriu pentru cursurile universitare de istoria Poloniei. Foarte
Gallus Anonymus () [Corola-website/Science/327714_a_329043]
-
își întregise trupa de luptători cu membri ai dinastiei Hauteville, a primit ca donație Acerenza, în Apulia. De departe, cel mai semnificativ eveniment din istoria familiei Drengot l-a reprezentat cucerirea principatului de Capua, petrecută în 1058. Încă din 1057, principele Pandulf al VI-lea de Capua murise, iar Richard, fiul lui Asclettin, trecuse imediat la asedierea orașului Capua. Acesta s-a predat anul următor, însă Richard, deși preluase titlul princiar, a cedat orașul în mâinile principelui de drept, Landulf al
Dinastia Drengot () [Corola-website/Science/327721_a_329050]
-
1058. Încă din 1057, principele Pandulf al VI-lea de Capua murise, iar Richard, fiul lui Asclettin, trecuse imediat la asedierea orașului Capua. Acesta s-a predat anul următor, însă Richard, deși preluase titlul princiar, a cedat orașul în mâinile principelui de drept, Landulf al VIII-lea, care a condus statul până în anul 1062. De asemenea, Richard și-a impua suzeranitatea asupra Gaetei în 1058 și l-a trimis pe fiul său, Iordan, pentru a prelua posesia asupra orașului în 1062
Dinastia Drengot () [Corola-website/Science/327721_a_329050]