9,183 matches
-
nou în Partidul Conservator, așa cum se înnoiseră liberalii în 1898 cu un influx serios de socialiști. Iorga ocupa un loc aparte în planul lui Filipescu. Iorga avea unele idei conservatoare, dar era în esență naționalist; păstra totuși legături strînse cu conservatorii, iar în februarie 1906 s-a adresat Congresului Partidului Conservator ținut la București. Le-a cerut boierilor și conducătorilor partidului să refacă legăturile cu temelia lor tradițională, țărănimea, și să o călăuzească. Deoarece numai printr-o astfel de colaborare putea
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
cu un influx serios de socialiști. Iorga ocupa un loc aparte în planul lui Filipescu. Iorga avea unele idei conservatoare, dar era în esență naționalist; păstra totuși legături strînse cu conservatorii, iar în februarie 1906 s-a adresat Congresului Partidului Conservator ținut la București. Le-a cerut boierilor și conducătorilor partidului să refacă legăturile cu temelia lor tradițională, țărănimea, și să o călăuzească. Deoarece numai printr-o astfel de colaborare putea România să-și rezolve problemele. Nici o improvizație liberală, nici orășenii
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
lui Iorga și refuzul lui de a accepta autoritatea altcuiva au făcut ca adeziunea sa la partid să fie dificilă. Naționalismul său extremist și sugestiile sale privind îmbunătățirea condițiilor de trai ale țărănimii l-au transformat într-un adversar al conservatorilor. Iorga îi ura pe liberali și nu credea în lupta de clasă. El aducea argumentul că lupta de clasă distruge unitatea națională, respingîndu-i deci atît pe socialiști cît și pe populiști. Respingerea egalitarismului lor și propriul lui antisemitism (la vremea
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
democrat, iar în al treilea un apărător al țărănimii, întrucît nici măcar dreptatea socială nu avea pentru el o valoare mai mare decît națiunea 147. Dar accentul pus de el asupra dreptății sociale într-un cadru naționalist i-a deconcertat pe conservatori, chiar și pe marele adept al lui Bismarck, Petre P. Carp. Iorga a rupt-o cu conservatorii după Congresul Partidului Conservator din februarie 1906, dîndu-și seama că naționalismul său era ireconciliabil cu platforma partidului. Pe vremea aceea elaborase un program
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
o valoare mai mare decît națiunea 147. Dar accentul pus de el asupra dreptății sociale într-un cadru naționalist i-a deconcertat pe conservatori, chiar și pe marele adept al lui Bismarck, Petre P. Carp. Iorga a rupt-o cu conservatorii după Congresul Partidului Conservator din februarie 1906, dîndu-și seama că naționalismul său era ireconciliabil cu platforma partidului. Pe vremea aceea elaborase un program bazat pe naționalismul lui cultural și pe lupta literar-culturală care vor deveni cunoscute sub numele de Sămănătorism
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
tradițiile naționale 222. Prin subscripții și donații (pe care Iorga le-a publicat prompt în "Neamul românesc"), Iorga a comandat o statuie a lui Cuza Vodă, înfăptuitorul unirii românilor, care a fost dezvelită la Iași în 1912. După ruptura de conservatori, Iorga voia să fondeze o Organizație Democratică Naționalistă pentru a transpune filosofia sămănătoristă în practica politică. Ales candidat independent, naționalismul său excludea toate celelalte ideologii și partide, cu politicianismul lor cu tot. Nu era capabil să aprecieze importanța aliaților în
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
susținea că nu autodeterminarea, ci restitutio ad integram era scopul urmărit de unguri. Versailles era locul unde acest lucru putea fi verificat! Dar nu s-a întîmplat așa. În ceea ce privește politica internă a României, care deținea o mare întindere de moșii, conservatorii nu reprezentau o forță importantă în politica postbelică. Liderul aproape indisputabil era Brătianu. Cele două țeluri esențiale ale acestuia erau: să readucă la putere liberalii (sub conducerea lui) în noul sistem constituțional, în măsura în care acest lucru era posibil; și să păstreze
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
întîlniri de la Veneția dintre Mussolini și Hitler, Iorga a afirmat cu bunăvionță că Mussolini l-a primit pe Hitler asemenea unui antic dux gentium roman, neacordînd nici o importanță deosebită întîlnirii lor122. În aceasta consta și speranța în această perioadă a conservatorilor din Austria, Ungaria și Polonia. Iorga era partizanul unei alianțe puternice cu democrațiile occidentale și al unor relații cît mai strînse posibil cu Statele Unite și spera într-o aliniere a Italiei în lupta împotriva Germaniei naziste. Aceasta era și poziția
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
bolșevismul rusesc 214. Reconcilierea oferită de Iorga era bazată pe Sistemul de la Versailles. În acest context, exista o unitate fără nici o fisură între istoricii Noii școli și Iorga. Ungaria se putea opune Sistemului de la Versailles prin unitatea dintre simpatizanții naziști, conservatori, liberali și socialiști (ba chiar și comuniști). Dar acest lucru nu se aplica și României. Comuniștii români erau obligați să adopte o poziție antiromânească absurdă. În punctul culminant al dezbaterii, într-o atmosferă tensionată, a avut loc la Zürich, în
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
locul de unde își pregătea atacul împotriva Uniunii Sovietice. Scop în vederea atingerii căruia Antonescu și restabilirea vechii ordini constituiau garanția, nu anarhia legionară și experimentele unei revoluții sociale "arhanghelice". Între timp, toți germanii de la toate nivelurile lucru deloc surprinzător atît diplomatul conservator de carieră, ambasadorul Fabricius sau, la nivelul "W" (Wirtschaft), dr. H. Neubacher, cît și cei din SS sau SD erau profund iritați de Iorga. Echipa morții lui Boeru (așa cum nota Antonescu mai tîrziu, "acesta a devenit dureros de conștient de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
bancherii, afaceriștii și soldații din perioada interbelică: ei Își târâseră patria În pragul catastrofei, trădând sacrificiile eroilor din primul război mondial și deschizând drumul pentru un al doilea. Ei erau „Vinovații”, decreta o broșură britanică, arătându-i cu degetul pe conservatori, care promovaseră Înainte de 1940 politica de reconciliere. Ei și sistemul lor erau ținta planurilor schițate În timpul războiului cu privire la perioada postbelică. Astfel, rezistența era peste tot implicit revoluționară. Era un aspect inerent. Renegând societatea care dăduse naștere fascismului, oamenii visau În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
statul să intervină activ, sprijinind, descurajând, facilitând și, la nevoie, dirijând sectoare economice cheie. În perioada interbelică, adepții planificării și suporterii lor au lâncezit frustrați la periferia politică. Generația mai veche de politicieni era surdă la apelurile lor: pentru mulți conservatori de centru și de dreapta, intervenția statului În economie era Încă odioasă, În vreme ce stânga socialistă considera, În general, că numai o societate postrevoluționară poate să-și planifice rațional activitatea economică. Până atunci, capitalismul era condamnat să sufere și, eventual, să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
oricărei alte instanțe de reglementare sau distribuție, singura forță care putea salva individul de sărăcie rămânea statul. Dar entuziasmul vremii pentru statul intervenționist nu izvora din disperare sau interes personal. Clement Attlee, al cărui Partid Laburist i-a Învins pe conservatorii lui Churchill În dramaticele alegeri din 1945, exprima o stare de spirit generală când observa că necesare, Înainte de toate, erau „orașe, parcuri, terenuri de joacă, școli și case, fabrici și prăvălii - bine plănuite și bine construite”. Exista așadar o Încredere
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În multe țări, catolicii conservatori nu puteau vota decât cu creștin-democrații, În pofida tendințelor reformiste ale acestora, și asta pentru că partidele obișnuite de aripă dreaptă erau fie compromise, fie Într-un con de umbră, fie pur și simplu interzise. Chiar și conservatorii necatolici s-au orientat din ce În ce mai mult către creștin-democrați, considerându-i o stavilă În fața stângii „marxiste”. În al doilea rând, din motive similare, partidele creștin-democrate aveau votul feminin: În 1952, două treimi din catolice practicante din Franța au votat pentru MRP
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stoicism - poate și din convingerea că erau egal distribuite În societate -, Însă nemulțumirea acumulată față de rații și constrângeri, precum și aerul de paternalism puritan adoptat de unii oficiali laburiști (În special ministrul de Finanțe, sir Stafford Cripps) au contribuit la succesul conservatorilor În alegerile din anii ’50. Senzația că nu aveai de ales și nu Îți rămânea decât să te Încrezi În guvern făcea ca prima generație a Angliei postbelice să fie, spre deosebire de cea care avea să-i urmeze, „prudentă, timidă, recunoscătoare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scriind regulat În Le Figaro până spre 80 de ani (s-a stins În 1970, la 85 de ani). Argumentele sale au fost mereu de factură etică: mai Întâi În diferendul cu Camus pe tema epurărilor postbelice, apoi cu alți conservatori pe marginea războiului din Algeria (cu care nu era de acord) și În permanență cu comuniștii (pe care Îi detesta). În numărul din 24 octombrie 1949 al cotidianului Le Figaro, Mauriac le explica cititorilor că justificarea adusă de comuniștii francezi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de comuniștii francezi procesului-spectacol de la Budapesta, pe atunci În plină desfășurare, era une obscénité de l’esprit. Dar luciditatea sa morală față de crimele comunismului era dublată În acești ani de disprețul moralizator față de „valorile stranii” ale societății americane: ca mulți conservatori europeni, Mauriac a fost Întotdeauna puțin stânjenit de apropierea de America pe care o impunea Războiul Rece. Pentru liberalii realiști ca Raymond Aron, acest lucru nu era o problemă. Ca mulți alți „războinici reci” din centrul politic european, Aron avea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
-și exprime alegerea”. Sau, cum a spus cu altă ocazie, „lupta nu e niciodată Între bine și rău, ci Între preferabil și detestabil”. Intelectualii liberali, În varianta continentală (Aron sau Luigi Einaudi) sau britanică (Isaiah Berlin), acceptau mai ușor decât conservatorii conexiunea americană impusă de istorie. Oricât de curios ar părea, același lucru era valabil și pentru social-democrați. Poate și fiindcă amintirea lui Roosevelt era Încă proaspătă, iar mulți dintre diplomații și politicienii americani cu care europenii tratau În această perioadă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
contrareforma: prin concordatul din 1953, Franco a acordat Bisericii nu numai autonomia și scutirea de impozite, ci și dreptul de a supune cenzurii orice scriere sau cuvântare considerată improprie. În replică, ierarhia ecleziastică a menținut și a accentuat amalgamul tipic conservator de religie și identitate națională. Biserica era atât de profund integrată În narațiunile identității și datoriei naționale, Încât principalul manual de istorie pentru școala primară, Yo soy español (apărut În 1943), prezenta istoria spaniolă ca pe o poveste unică, perfect
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
explicații diverse. Una dintre ele era influența Bisericii Catolice În Germania de Vest postbelică: cum regiunile predominant protestante (Brandenburg, Prusia și Saxonia) se aflau acum În mâinile comuniștilor, catolicii reprezentau mai mult de jumătate din populația vest-germană. În Bavaria, unde conservatorii catolici formau majoritatea covârșitoare a electoratului, Uniunea Creștin-Socială (UCS) avea o impresionantă bază de putere locală, pe care a folosit-o ca să-și adjudece un loc permanent ca partener minoritar În guvernele de coaliție ale lui Adenauer. Adenauer Însuși era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au nutrit și alte sentimente. Anii ocupației aliate postbelice erau mai grei decât viața sub regimul nazist. În timpul Războiului Rece America era acuzată că a pus Germania În centrul conflictului „său” cu Uniunea Sovietică, expunând-o astfel riscului confruntării. Mulți conservatori, În special din sudul catolic, atribuiau ascensiunea lui Hitler influențelor laicizante ale Vestului și susțineau că Germania ar trebui să adopte o cale de mijloc Între cele trei rele ale modernității - nazismul, comunismul și „americanismul”. Iar importanța crescândă a Republicii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
confidențială, că „este mai bine să conlucrăm cu germanii și să dominăm Europa decât să ne punem Împotriva lor... o reconciliere franco-germană ne va permite să ieșim și mai rapid din strânsoarea anglo-americană”9. Un raționament similar ghidase calculele diplomaților conservatori care l-au susținut pe Pétain În 1940. Dar, În cazul tratatului cu Germania din 1963, o asemenea strategie nu avea mare Însemnătate practică. Francezii nu plănuiau să iasă din NATO, iar de Gaulle nu avea nici cea mai mică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aprobase și de refuzul americanilor, exprimat deschis, de a o susține. Deși Partidul Conservator, aflat la putere, nu a fost afectat prea mult În alegeri - sub conducerea lui Harold Macmillan, care participase cu oarecare rețineri la planificarea expediției din Suez, conservatorii au câștigat alegerile generale din 1959 cu un avantaj confortabil -, guvernul britanic a fost silit la o reevaluare radicală a politicii sale externe. Prima lecție a Suezului a fost că Marea Britanie nu mai putea menține o prezență colonială globală. După cum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de cinste În salon sau bucătărie: când familia se reunea, era musai să Îl asculte. Chiar și radiourile pentru mașină s-au modificat puțin: familia călătorea Împreună și asculta Împreună; părinții alegeau programele. Radioul fără fir era așadar un mediu conservator prin natura lui, atât În conținut, cât și În modelele sociale pe care le crea și perpetua. Tranzistorii vor schimba toate acestea. Radioul cu tranzistori era Încă rar În 1958 - În toată Franța, de exemplu, existau doar 260.000. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru care politicienii europeni erau mai puțin pregătiți decât omologii lor americani. Puși În fața camerelor de televiziune, mulți politicieni mai În vârstă au eșuat lamentabil. Aspiranții tineri, mai ușor adaptabili, au profitat enorm. Cum avea să remarce În memoriile lui conservatorul britanic Edward Heath referindu-se la succesul mediatic al adversarului său, liderul laburist Harold Wilson, televiziunea „putea fi abuzată de orice șarlatan capabil să o manipuleze cum trebuie. Așa s-a dovedit În deceniul următor”. Ca mediu vizual, televiziunea reprezenta
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]