KorAP: Find »[drukola/base=minți & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...357 358 359 ...371 >

9,258 matches

Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576

să inducă publicul în eroare. Totuși, colecția de afirmații false făcute de Reagan pe timpul primului său mandat prezidențial ar putea umple paginile unei cărți, ridicîndu-se la un număr de peste două sute, cu tot cu dezmințirile unora dintre ele (Green și MacColl 1983). Însă mințea Reagan cu adevărat? Avea el intenția să inducă în eroare? Poate că în unele cazuri, însă nu în majoritatea timpului. O zicală care circula în mod curent la vremea aceea se apropie mai mult de adevăr: George Washington nu putea

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
de dezinformare completează activitățile agențiilor publicitare, iar acelea care sînt dirijate de guvern se disting numai prin faptul că își iau resursele de la un nivel superior. Drept urmare, ajungem la situația în care, după părerea lui Adams, consilierii președintelui Nixon au mințit, se pare, nu numai din lăcomie... nu din răutate sau teamă... și nici măcar dintr-o înclinație naturală însă coruptă spre minciună... Se pare că ei au mințit în mod automat, mecanic, dintr-un spirit de echipă, ca un om care

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
ajungem la situația în care, după părerea lui Adams, consilierii președintelui Nixon au mințit, se pare, nu numai din lăcomie... nu din răutate sau teamă... și nici măcar dintr-o înclinație naturală însă coruptă spre minciună... Se pare că ei au mințit în mod automat, mecanic, dintr-un spirit de echipă, ca un om care s-ar vinde diavolului numai pentru că n-ar vrea să "strice petrecerea generală". Levitt și Levitt (1979:336) prezintă lucrurile într-un mod mai simplu. Referindu-se

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
păstra echilibrul social trebuie să fim dispuși, din cînd în cînd, să dăm crezare unor politicieni; aceștia trebuie să evite minciuna în exces și în serie. Conform doctrinei "minciunii nobile" discutate de Platon (vezi cap. 6), guvernele au dreptul să mintă în interesul națiunii. Jody Powell, care la un moment dat a fost secretarul de presă al Casei Albe, merge mai departe cu această idee; din punctul său de vedere: "În anumite situații guvernul nu numai că are dreptul, ci are

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
Jody Powell, care la un moment dat a fost secretarul de presă al Casei Albe, merge mai departe cu această idee; din punctul său de vedere: "În anumite situații guvernul nu numai că are dreptul, ci are obligația de a minți în scop pozitiv" (Powell 1984:223). Eu cred că majoritatea oamenilor ar fi de acord cu această afirmație; însă nu prea s-ar realiza un consens și în privința naturii "anumitor situații". Este specific guvernelor să se protejeze printr-o discreție

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
persoanelor aflate în diferite posturi jurnalistice și a utilizării strategice a modurilor orale și scrise ale comunicării. Comentînd preferința pentru mesajul vorbit în defavoarea celui scris în activitățile din interiorul tribunalelor, Tallis (1988:174) notează că: Este probabil mai ușor să minți în scris (cînd poți să pui la punct credibilitatea și plauzibilitatea mesajului) și să prepari cu calm ceea ce vrei să transmiți, decît să o faci prin vorbire, adresîndu-te publicului în mod direct. "Prepararea cu calm" poate că există în încăperile

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
de poliție ies din timp în timp la lumină sub forma scandalurilor. Totuși, dovezile adunate de poliție, cu contribuția sinceră sau nesinceră a ofițerilor, se bazează pe două principii, unul moral și unul metodic. Ne imaginăm că persoanele suspecte vor minți pentru a-și ascunde vina, însă de asemenea presupunem că un interogatoriu viclean ar putea dezvălui adevărul pe care cineva nu vrea sau nu poate să-l spună. Aceeași presupunere metodologică este făcută de către angajații de rînd (Reamer 1982:228

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
angajații de rînd (Reamer 1982:228) și cel puțin de către unii etnografi. Confruntarea mentală între suspecți și poliție trece dincolo de ușile închise, însă se vede cum aceleași atitudini de neîncredere inundă tribunalele. Aici ne imaginăm că acuzații vor prefera să mintă pentru a nu fi condamnați. Procedurile legale din întreaga lume încearcă să surprindă momentele în care anumite afirmații aduse drept probe sînt false, cu presupunerea că, în general, afirmațiile false sînt făcute cu intenția de a induce în eroare. Tribunalele

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
pe intervenția divină care să limpezească adevărul și să-i pedepsească pe mincinoși, în secolul al XVI-lea această mentalitate nu a mai fost considerată mulțumitoare. Curtea denumită Star Chamber a introdus conceptul de sperjur, prin care o persoană care mințea sub jurămînt avea să se confrunte atît cu justiția pămînteană, cît și cu cea divină. Amenințarea chinurilor iadului sau a purgatoriului era destul de ineficace, lucru arătat de Sir Edward Coke într-un comentariu din Cazul lui Slade scrisă în 1602

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
purgatoriului era destul de ineficace, lucru arătat de Sir Edward Coke într-un comentariu din Cazul lui Slade scrisă în 1602: experiența ne dovedește că în prezent conștiința umană s-a dezvoltat atît de mult, încît persoanele preferă mai degrabă să mintă în propriul avantaj, mai ales cînd adevărul le-ar aduce pagube. (Baker și Milsom 1986:441) Totuși, în ciuda introducerii pedepsei pentru infracțiunea de sperjur, declarațiile făcute sub jurămînt au continuat să fie asociate posibilității de intervenție a justiției divine. Mai

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
ne-ar îndepărta mult de scopul acestei lucrări. Ignorînd complicațiile respective, putem spune în mare că justiția divină a fost treptat exclusă ca parte activă la procese. Tribunalele din Anglia au presupus întotdeauna că un acuzat poate fi tentat să mintă pentru a-și spori șansele de a fi achitat. În vremuri vechi, jurămîntul era considerat un obstacol eficient împotriva minciunii, în timp ce Star Chamber, prin sancțiunile pe care le-a introdus, a dublat pericolul în care se aflau cei ce urmau

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
mărturie în absența prestării jurămîntului, încît să nu fie mai tîrziu pedepsit pentru sperjur (Freedman 1975:31; Wigmore 1976: s.1826). Alți martori ar putea ține cont de posibilele pedepse ale justiției pămîntene și divine; însă interesul acuzatului de a minți ar fi prea puternic pentru a fi intimidat de vreo amenințare, fie ea reală sau supranaturală. Însă dacă în comunitățile industrializate a scăzut credința în intervenția justiției divine, ea a rămas totuși la fel de bine implementată în mentalitatea oamenilor din zona

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
și călugării păstori din Creta anilor '80. Acuzații pot minți cu ușurință; însă cum am putea interpreta afirmațiile făcute de avocați? A avut Oscar Wilde dreptate să îi excludă din rîndul persoanelor care au contribuit la declinul artei de a minți? Întrebările cu două ascunzișuri puse în timpul interogatoriului sînt văzute ca niște capcane menite să-l prindă cu minciuna pe martor. Însă cuvîntul "capcană" este doar un mod eufemistic de a descrie eforturile de a induce martorul în eroare, cel puțin

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
care nu au fost cerute. Această distincție este similară aceleia între minciuna prin omisiune și cea propriu-zisă, cea din urmă fiind pedepsită cu mai multă severitate. În timp ce avocații nu vor să admită că în pledoariile lor se întîmplă uneori să mintă, ei sînt și mai puțin dispuși să recunoască faptul că e de datoria lor să mintă în interesul clienților. Totuși, în 1821, Lordul Brougham, pe parcursul pledoariei sale în apărarea reginei Carolina, a exprimat punctul de vedere că datoria unui avocat

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
propriu-zisă, cea din urmă fiind pedepsită cu mai multă severitate. În timp ce avocații nu vor să admită că în pledoariile lor se întîmplă uneori să mintă, ei sînt și mai puțin dispuși să recunoască faptul că e de datoria lor să mintă în interesul clienților. Totuși, în 1821, Lordul Brougham, pe parcursul pledoariei sale în apărarea reginei Carolina, a exprimat punctul de vedere că datoria unui avocat de a acționa în interesul clientului era esențială, "prima și ultima sa îndatorire" (Freedman 1975:9

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
avocat de a acționa în interesul clientului era esențială, "prima și ultima sa îndatorire" (Freedman 1975:9). Mai recent, un jurist american susținea că un avocat al apărării are datoria să fie ingenios, lucru care îi poate cere uneori să mintă în interesul clientului (Curtis 1951:9; cf. Bok 1978:158). Părerea sa a fost contrazisă cu indignare de către unii dintre colegii săi de breaslă (Drinker 1952); perspectiva majorității părea să coincidă cu aceea adoptată de către Peters (1987:2) care trage

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
Peters (1987:2) care trage o linie de separație între sfera tribunalului și ceea ce se întîmplă dincolo de pereții acestuia. În sfera juridică există prevederi stricte împotriva nesincerității, în timp ce în negocieri, avocaților, ca tuturor celor care negociază, "li se interzice să mintă, însă în general sînt încurajați să înșele în alte moduri". Putem observa că îndatorirea menționată de Curtis se limitează la păstrarea și accentuarea aparențelor de veridicitate ale declarației unui client, despre care avocatul știe că este falsă; cu toate acestea

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
să înșele în alte moduri". Putem observa că îndatorirea menționată de Curtis se limitează la păstrarea și accentuarea aparențelor de veridicitate ale declarației unui client, despre care avocatul știe că este falsă; cu toate acestea, este de datoria lui să mintă și să înșele. Mai mult, prevederile care guvernează comportamentul profesional în tribunale se contrazic între ele, ajungîndu-se la ceea ce Freedman (1975:28) numește o trilemă: avocatul "trebuie să știe totul, să păstreze secrete aceste informații și, în același timp, să

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
convinge de faptul că martorii inocenți spun adevărul. Manning (1977: 1180-181) susține că ofițerilor de poliție aflați la datorie în diferite situații, implicînd cazuri de infracțiune sau pur și simplu de păstrare a ordinii publice, li se cere practic să mintă. Într-adevăr, Klockars (1984a:422) spune că În general se presupune... că în orice situație în care poliția are dreptul legitim de a se folosi de forță, are și un drept moral de a atinge aceleași scopuri cu ajutorul minciunii. (cf.

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
situație în care poliția are dreptul legitim de a se folosi de forță, are și un drept moral de a atinge aceleași scopuri cu ajutorul minciunii. (cf. Arendt 1968:229) Pe de altă parte ... din punctul de vedere al ofițerului, să minți atunci cînd poți ajunge la același rezultat într-un mod mai eficient și cu mai puțin efort nu este o imoralitate, ci o prostie. (Klockars 1984b:537) Klockars dă mai multe exemple de cazuri în care poliția s-a folosit

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
de a impune ordinea. Klockars include în categoria minciunilor albastre nu numai pe acelea spuse suspecților, pentru a-i determina "să se dea singuri în vileag", ci și pe acelea spuse superiorilor în grad sau chiar tribunalului, încît cel care minte să poată continua a-și face datoria așa cum crede de cuviință. În raport, el relatează un incident în care un violator și-a pierdut un pantof la locul faptei, fiind surprins în flagrant delict. În loc să depoziteze pantoful laolaltă cu celelalte

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
de la spitalele de boli mintale și părinții", ca și poliția, au dreptul legitim de a face uz de forță și de minciună. Avînd în vedere această autorizare a înșelăciunii, n-ar trebui să fim surprinși că polițiștii, ca și politicienii, mint în unele situații în care ar fi în interesul public să spună adevărul. Totuși, minciunile poliției, ca și ale altora, au succes numai dacă cei păcăliți sînt convinși că această instituție este sinceră. Aceste exemple de audieri la tribunal și

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
reclamele descriu bunuri și servicii în termeni favorabili, a căror veridicitate este aproape imposibil de controlat de către client. Chiar în țările în care există legi care protejează cumpărătorii, unele reclame comerciale sînt înșelătoare. Este specific pentru acest domeniu să se mintă prin omisiune, și nu propriu-zis, făcîndu-se afirmații care, deși sînt adevărate luate mot-à-mot, implică și anumite lucruri care sînt false. De exemplu, în urmă cu cîțiva ani, o fabrică de bere din America a lansat o reclamă prin care spunea

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
anumit gen de inducere în eroare între soți, parteneri și alți membri ai unei familii cînd unul dintre ei are un rol extra-familial, care îi oferă accesul la informații pe care nu le poate dezvălui rudelor. Un avocat își poate minți soția în privința unei cunoștințe comune cu care s-a întîlnit, dacă acest lucru este necesar pentru păstrarea confidențialității unei întrevederi profesionale. În ultima jumătate a secolului XX au fost adoptate numeroase coduri etice, cu scopul de a defini și a

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
puse întotdeauna înaintea regulilor care interzic minciuna sau înșelătoria (sau violarea codului unor agenții). (Reamer 1982:101) Aceleași păreri sînt exprimate într-un context mai larg al eticii profesionale de către Goldman (1980:71) care spune că: Oamenii trebuie într-adevăr mințiți din cînd în cînd, înșelați sau induși în eroare de acțiuni politice, însă numai atunci cînd se află în joc interese fundamentale. Bok (1980:11) notează că atunci cînd profesioniștii acționează ca membri ai unor colectivități, ei se aventurează mai

by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]