9,745 matches
-
fie clarificate. Definit în acest fel, interacționismul simbolic nu reprezintă o alternativă la abordarea sociologică „obiectivă”, ci doar un element complementar al ei, concentrându-și atenția asupra proceselor subiective ale constituirii vieții sociale. El nu explică, în fapt, de ce o colectivitate umană își elaborează o anumită formă de organizare, manifestă un anumit comportament social, ci doar cum se produc acestea. Din acest motiv, interacționismul simbolic, deși cu o lungă istorie, nu a ajuns niciodată o orientare dominantă, având mereu un rol
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
teoreme” a lui Thomas, oamenii nu acționează în situația lor reală, ci în situația pe care o definesc. Pe această linie, Blumerconsideră că situația obiectivă este un „dincolo” care, prin el însuși, nu explică nimic. Important este modul în care colectivitatea își definește printr-un proces social de cunoaștere situația și felul cum trebuie să-i facă față. Dacă abordările obiective presupun că procesele de cunoaștere, individuale și colective, exprimă până la urmă concret situația obiectivă, Blumer și alți colegi ai săi
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
ridicat consens colectiv. Acest complex de roluri, norme și valori - ordinea socială în termenii sociologiei clasice - există în mod real, determinând întreaga viață socială. El nu este însă rezultatul unei anumite situații obiective, ci al definirii (subiective deci) pe care colectivitatea i-o dă acesteia, fiind determinată de mecanismele sociale prin care are loc comunicarea între persoane și se realizează consensul. Situația obiectivă în care se constituie societatea rămâne un „dincolo” al experienței colective, exact ca „lucrul în sine” kantian, indefinibil
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
rămâne un „dincolo” al experienței colective, exact ca „lucrul în sine” kantian, indefinibil în mod independent și, ca atare, neimportant pentru explicația sociologică. Ordinea socială există în mod obiectiv, real, dar ea este produsul exclusiv al interacțiunii simbolice a membrilor colectivității. Sarcina sociologului este să explice cum se constituie această ordine. „De ce”-ul este redus la „cum”-ul ei. Etnometodologia face pe această linie un pas mai înainte față de interacționismul simbolic. Teza ei fundamentală este că presupoziția unei „lumi realmente reale
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a comportamentului deja constituit, o tentativă a subiectului de a-și explica lui însuși și celorlalți de ce a acționat așa cum a acționat, și nu altfel. Sau cum se exprima plastic Hamlet, „judecata este codoașa poftei”. Conștiința colectivă (a grupurilor, claselor, colectivităților) nu constituie un factor activ în dinamica acestora, ci doar un epifenomen, o reflexie secundară. Ea se cristalizează post factum, și nu ante factum, o luare la cunoștință a determinismului obiectiv. Conștiința are funcții justificative, explicative, și nu constitutive. Este
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
s-a constituit prin mecanisme spontane, nonconștiente; conștiința care îi însoțește existența este o luare de cunoștință posterioară și supraadăugată (Zamfir, 1971). Instituțiile sociale din societățile arhaice, cristalizate de-a lungul a multe generații, odată constituite se reflectă în conștiința colectivității sub formă mitologică sau, mai târziu, sub forma unor explicații teoretice speculative, ideologice. Ca ilustrare pentru modul mitologic de reflectare în conștiință a instituțiilor sociale, se poate invoca analiza miturilor originii realizată de Mircea Eliade (1978). Un sens al termenului
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
pentru publicare, terminologia utilizată are un caracter preliminar. Din acest motiv o voi traduce într-un limbaj mai simplu, păstrând însă intact ceea ce mi s-a părut a fi semnificația ei. Sunt utilizați trei termeni fundamentali: a) Persoana - individul, grupul, colectivitatea; subiectul activ al procesului istoric. b) Condițiile obiective ale activității. Orice activitate umană, individuală sau colectivă, se desfășoară în anumite condiții date, pe care oamenii nu le pot modifica și la care trebuie să se acomodeze (condiții naturale, tehnologice, economice
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
oamenii nu le pot modifica și la care trebuie să se acomodeze (condiții naturale, tehnologice, economice). c) Forma de organizare a activității, a sistemului social. Organizarea feudală este, în Ideologia germană, utilizată ca exemplu de formă de organizare a unei colectivități, acționând în anumite condiții tehnologice și economice. Între acești trei termeni există un set de relații structurale: Relația dintre persoane și forma de organizare. Trăind într-o anumită formă de organizare socială, oamenii iau față de aceasta o anumită atitudine. Ei
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
ca „nenaturală”, „anormală”, „nedreaptă”, adoptând deci o atitudine negativă față de ea; prin acțiunea lor, vor căuta să o înlocuiască cu o altă formă de organizare. Aparent deci, opțiunea pentru o formă de organizare socială sau alta depinde de atitudinea membrilor colectivității față de aceasta. Marx și Engels argumentează însă că această relație este derivată, determinată de o altă relație, obiectivă de această dată. Relația dintre condițiile obiective și forma de organizare socială. Forma de organizare (în exemplul luat, feudalismul) este determinată de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
explicativ-justificative ale acesteia, dar nu și în funcțiile sale constitutive. Spre deosebire de teoria behavioristă a lui Skinner, Marx consideră că procesul de determinare reală a comportamentului uman, deși spontan, practic, este prezidat de o conștiință anume: o conștiință practică, reală a colectivității active. Pentru Marx, conștiința nu este doar un epifenomen, conștientizare posterioară, cu funcții explicativ-justificative. Diferența dintre cele două straturi ale conștiinței sociale o găsim și în lucrările sociologiei fenomenologice. Astfel, într-o influentă lucrare ce promovează sistematic punctul de vedere
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
posibilul acțional mijlocul adecvat de realizare a cerințelor funcționale. În acest caz, raționalitatea actorilor, presupusă de modelul funcțional, implică două componente majore: a) Raționalitatea scopurilor. Sistemele sociale sunt caracterizate prin finalități obiective care regizează efectiv comportamentul lor. Scopurile, aspirațiile, idealurile colectivității reflectă în mod adecvat aceste finalități reale. Oamenii nu-și propun scopuri absurde. Și nici măcar irealizabile, adaugă Marx. Comportamentul claselor și grupurilor sociale este regizat de ceea ce Marx numea „interesele lor obiective”. Interesele obiective reprezintă, în limbajul modelului funcțional, cerințele
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
fi conștient la modelarea comportamentului uman. Întrebarea ce va fi, în consecință, examinată aici este: există unele particularități ale fenomenelor sociale care nu pot fi explicate doar prin recurgerea la factori obiectivi, fiind necesară și considerarea particularităților conștiinței membrilor respectivei colectivități? Problema este foarte importantă, pentru că ea se leagă de înțelegerea a înseși legilor pe care sociologia dorește să le formuleze. În cazul în care conștiința este o instanță strict intermediară care nu aduce o contribuție independentă la explicarea fenomenelor sociale
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
schițând, totodată, câteva direcții în care ar putea fi considerată o asemenea contribuție. Ipoteza dezvoltată aici este că această contribuție independentă a conștiinței se realizează pe două căi distincte: prin conținutul conștiinței - cantitatea și calitatea cunoștințelor de care dispun membrii colectivității - și prin forma acesteia - prin strategiile sale de desfășurare care, în calitate de fapt social, vor influența și celelalte fapte sociale. Conținutul conștiinței ca factor explicativtc " Conținutul conștiinței ca factor explicativ" Postulatul raționalității agenților sociali, așa cum a fost el formulat mai sus
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
raționalitate limitată. Herbert A. Simon are meritul de a fi dezvoltat pe larg această idee, derivând din ea o mulțime de consecințe importante pentru înțelegerea comportamentului sistemelor sociale (1956, 1957a, 1957b, precum și March și Simon, 1964). Atât persoanele, cât și colectivitățile dețin o cunoaștere limitată asupra lor însele, a necesităților lor, a situațiilor în care își organizează activitatea. Ele dețin o imagine incompletă, destul de vagă asupra posibilului lor acțional: nu pot formula toate posibilitățile de acțiune incluse în acesta; nu reușesc
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
formuleze soluții maidiferite de cele experimentate anterior; vor avea o bază mai bună pentru practicarea lor. Acestea vor fi, în consecință, mai inovatoare, mai independente de practicile tradiționale. Tradiția funcționează ca un depozit de cunoștințe difuzate larg în conștiința membrilor colectivității, ușor de mobilizat în activitățile colective. Oamenii știu cum să acționeze, cum să coopereze în modalitățile care au fost deja experimentate. Noile tipuri de soluții, pe lângă faptul că prezintă un mare grad de risc (în condiții de incertitudine, experiența practică
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
în modalitățile care au fost deja experimentate. Noile tipuri de soluții, pe lângă faptul că prezintă un mare grad de risc (în condiții de incertitudine, experiența practică reprezintă singurul criteriu de validare a soluțiilor), au și defectul că nu găsesc în cadrul colectivității o pregătire necesară pentru practicarea lor. Soluțiile tradiționale dispun de o bază culturală solidă. Ele pot funcționa „la parametrii lor maximi” de la început. Noile soluții au nevoie de timp pentru a-și crea propria cultură. Un nivel ridicat de cunoștințe
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
retribuție poate fi selectat doar în funcție de consecințele sale directe asupra performanțelor în muncă ori pe baza considerării unei game mai largi de consecințe directe sauindirecte: asupra calității umane a muncii, asupra gradului de satisfacție a muncii, asupra diferențierii sociale a colectivității, vieții de familie etc. Nivelul de cunoaștere și strategiile de schimbare: problema lui „mai devreme” sau „mai târziu”. Un nivel scăzut de cunoaștere este asociat cu un anumit tip de schimbare socială - schimbarea prin crize -, în timp ce la niveluri ridicate de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
se prefigureze o altă strategie a schimbării - schimbarea optimală. Să considerăm un caz schematizat. O întreprindere, într-un moment t0, deține o organizare socială (A) adaptată la condițiile tehnologice interne, lacondițiile externe ale pieței, cât și la caracteristicile sociale ale colectivității respective. Să presupunem chiar că respectiva modalitate de organizare este cea mai bună posibil (optimă). Treptat însă, condițiile se modifică. Tehnologia se schimbă, cerințele pieței cunosc și ele modificări structurale, caracteristicile socioculturale ale colectivității se află în proces de schimbare
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cât și la caracteristicile sociale ale colectivității respective. Să presupunem chiar că respectiva modalitate de organizare este cea mai bună posibil (optimă). Treptat însă, condițiile se modifică. Tehnologia se schimbă, cerințele pieței cunosc și ele modificări structurale, caracteristicile socioculturale ale colectivității se află în proces de schimbare. Din momentul în care aceste modificări devin substanțiale (t1), modul de organizare existent, deși încă satisfăcător, începe să devină din ce în ce mai puțin adecvat (figura 8.3). Figura 8.3. Strategiile schimbării sociale: prin criză sau
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
investigată într-o măsură suficientă. De aceea, mă voi mulțumi cu indicarea doar a câtorva exemple care pun în evidență contribuția conștiinței în această ipostază la explicarea diferitelor particularități ale fenomenelor sociale. Complexul charismă-autoritate. Există situații foarte diferite în care colectivitatea investește cu o valoare suplimentară - o „plusvaloare” - diferitele aspecte ale activității sale (decizii, soluții de organizare socială, mecanisme de decizie) mai ridicată decât valoarea lor efectivă. • Siegfried F. Nadel (1968) observă faptul că, în colectivitățile arhaice, formele de organizare socială
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
situații foarte diferite în care colectivitatea investește cu o valoare suplimentară - o „plusvaloare” - diferitele aspecte ale activității sale (decizii, soluții de organizare socială, mecanisme de decizie) mai ridicată decât valoarea lor efectivă. • Siegfried F. Nadel (1968) observă faptul că, în colectivitățile arhaice, formele de organizare socială, adică „soluțiile” fixate prin tradiție la diferitele probleme ale vieții, sunt învestite de către membrii colectivității cu un fel de „plusvaloare”, încât aceștia nu mai sunt disponibili să asimileze experiența altor colectivități, să le căute soluții
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de organizare socială, mecanisme de decizie) mai ridicată decât valoarea lor efectivă. • Siegfried F. Nadel (1968) observă faptul că, în colectivitățile arhaice, formele de organizare socială, adică „soluțiile” fixate prin tradiție la diferitele probleme ale vieții, sunt învestite de către membrii colectivității cu un fel de „plusvaloare”, încât aceștia nu mai sunt disponibili să asimileze experiența altor colectivități, să le căute soluții mai bune. • Max Weber (1947) observă că autoritatea socială este adesea însoțită de o aură charismatică. Ea este în acest
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
observă faptul că, în colectivitățile arhaice, formele de organizare socială, adică „soluțiile” fixate prin tradiție la diferitele probleme ale vieții, sunt învestite de către membrii colectivității cu un fel de „plusvaloare”, încât aceștia nu mai sunt disponibili să asimileze experiența altor colectivități, să le căute soluții mai bune. • Max Weber (1947) observă că autoritatea socială este adesea însoțită de o aură charismatică. Ea este în acest caz supravegheată, învestită de asemenea cu o „plusvaloare”. Un asemenea tip de autoritate putem găsi în
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a funda decizii optime. Doar într-o asemenea situație, deciziile ar putea fi acceptate numai în virtutea raționalității și competenței lor. Competența, în condițiile cunoașterii actuale, nu este suficientă pentru a funda autoritatea. • Procedee „absurde”, „iraționale” de decizie. Chiar și în colectivitățile carecultivă un grad ridicat de raționalitate, teoretică și pragmatică, putem găsi practici de decizie în probleme, adesea de importanță crucială, care par absurde,iraționale. Atenienii, alături de procedura democratică de decizie (ai căror autori necontestați sunt), recurgeau și la proceduri ca
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
propriu-zise, nu au o funcție socială, ci sunt produsul luptei individului ajuns într-o poziție de putere pentru menținerea și amplificarea acesteia, în vederea maximizării satisfacerii finalităților sale. Ele sunt expresia „abuzului” făcut de indivizi într-o poziție socială, pe care colectivitatea nu-l poate contracara decât în mod incomplet. La aceste explicații se poate adăuga însă și o alta, din perspectiva discutată în acest capitol: incertitudinea caracteristică produselor decizionale în condiții limitate de cunoaștere. În aceste condiții, incertitudinea nu poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]