9,183 matches
-
profetică) analiză a daunelor aduse limbii franceze de poluarea anglofonă. Antiamericanismul - neîncrederea și antipatia de principiu față de civilizația americană și toate manifestările ei - se limita, de regulă, la elitele culturale, influența acestora făcându-l să pară mai răspândit decât era. Conservatorii culturali, ca André Siegfried În Franța - al cărui Tableau des États-Unis relua toate resentimentele și câteva dintre antisemitismele polemicilor interbelice -, Îi aprobau pe radicalii culturali, cum ar fi Jean-Paul Sartre (sau britanicul Harold Pinter În ultimele decenii): America era tărâmul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de stat. Statul european fabricase o piață specială pentru bunurile și serviciile pe care le oferea. Întru satisfacția cvasiuniversală, el crease un cerc virtuos de influență și locuri de muncă. Deși Între stânga și dreapta, creștin-democrați și comuniști, socialiști și conservatori existau diferențe pronunțate la nivel doctrinal cu privire la rolul declarat al statului, toți aveau oportunitatea să câștige, grație statului, venit și influență. Încrederea În stat - ca planificator, coordonator, intermediar, arbitru, furnizor, gardian și umbră tutelară - era un fenomen general, care depășea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din 1968 au depășit chiar 50%. Nu cifrele În sine sunt remarcabile: Partidul Socialist Austriac a avut ocazional un succes comparabil, iar la alegerile generale din Marea Britanie din 1951, laburiștii lui Clement Attlee au primit 48,8% din voturi (deși conservatorii, cu mai puține sufragii, au obținut mai multe locuri În parlament). Remarcabilă este constanța lor. An de an, partidele social-democrate scandinave au primit peste două cincimi din votul concetățenilor, rămânând la guvernare zeci de ani fără Întrerupere - ocazional În fruntea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Încât mulți vorbeau despre „modelul austro-scandinav”. Austria, o țară fără bogății, predominant rurală, ca și Suedia sau Norvegia, devenise o oază prosperă și calmă de bunăstare asigurată de stat. și În Austria se Încheiase un adevărat pact - Între socialiști și conservatorii din Partidul Popular - pentru a evita Întoarcerea la conflictul deschis din deceniile interbelice. Dar asemănările se sfârșesc aici. Austria era Într-adevăr „socială” (având cel mai mare sector naționalizat dintre democrațiile vest-europene, după Finlanda), dar nu era foarte social-democrată. Primul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unor costisitoare servicii sociale universale, susținute printr-o impozitare sever progresivă și un vast sector naționalizat, pe fondul unor relații industriale instabile și antagoniste prin tradiție. În afară de elogiul naționalizării, aceste aranjamente ad-hoc erau În linii mari agreate de către liberali și conservatori. Politica britanică era marcată și ea de un șoc istoric, Însă de altă factură: dincolo de nuanțele politice, toată lumea dorea să evite cu orice preț reapariția șomajului În masă. Chiar și după ce Partidul Laburist a revenit la putere În 1964, după
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și, pe atunci, multe dintre partidele de centru și centru-dreapta) urmărea cu precădere dreptatea. Atât reformele lui Beveridge, cât și votul masiv dat laburiștilor În 1945 s-au născut din sentimentul frapant că viața e nedreaptă, din injustețea perioadei interbelice. Conservatorii au ajuns la putere În 1951 și au rămas acolo multă vreme, fiindcă promiteau să liberalizeze economia fără a renunța la un sistem just de servicii și recompense. Impozitul progresiv și asigurarea medicală universală au fost aplaudate de britanici nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Îi favorizau pe cei care știau să profite: Îndeosebi clasa de mijloc educată, care se va lupta pentru a-și menține privilegiile recent dobândite. Progresele „statelor-doică” din Europa - fie că au fost introduse de social-democrați, de catolici paternaliști ori de conservatori și liberali cu o aplecare spre prudență - erau totuși cât se poate de reale. După programele de bază pentru protecție socială și economică, statele asistențiale au trecut la sisteme de ajutorare, alocații, dreptate socială și redistribuirea venitului - și au operat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În timp. Social-democrații vest-germani conduși de Willy Brandt au introdus schimbări similare spre sfârșitul deceniului și În anii ’70, stânjeniți mai puțin de lege sau precedent cât de ezitările partenerilor de coaliție - mai ales liber-democrații, liberali În probleme economice, dar conservatori În cele sociale. În Franța, pedeapsa capitală a fost abolită abia când socialiștii lui Mitterrand au ajuns la putere În 1981, Însă legile cu privire la Întreruperea sarcinii și divorț au fost modificate de la Începutul anilor ’70 - ca și În Italia. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cererea lui Strauss, poliția a hărțuit redacția, a răvășit birourile și l-a arestat pe editor. Un abuz de putere atât de nerușinat, menit să pună capăt reportajelor incomode, a stârnit indignarea universală - chiar și Frankfurter Allgemeine Zeitung, impecabil de conservator, a observat că „este o pată pe obrazul democrației noastre, care nu poate exista fără o presă liberă - fără libertatea neîngrădită a presei”. Apoi, patru ani mai târziu, În decembrie 1966, creștin-democrații aflați la putere l-au ales ca succesor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stagnantă. Însă schimbările propuse de Ota Șik și de alți economiști reformiști din partid - cum ar fi corelarea primelor pentru muncitori cu un procent din profitul fabricii, și nu cu Îndeplinirea normei sau a planului oficial - nu erau agreate de conservatorii din partid și au fost adoptate abia după patru ani, la al XIII-lea Congres. Dar, În acel moment, așa cum partidul s-a temut dintotdeauna, reabilitările publice, recunoașterea timidă a greșelilor lui Stalin și perspectiva unor reforme economice oricât de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de eurodolari, opera unor „oameni fără chip care administrează negura atomică tot mai deasă a fondurilor mobile acumulate În europiețe pentru a eluda controlul guvernelor naționale”6. Paradoxal, partidul lui Healey câștigase alegerile În 1974 pe fondul incapacității evidente a conservatorilor de a calma neliniștea publică, numai pentru a fi acuzat În anii următori de o ineficiență comparabilă, dacă nu chiar mai gravă. În Marea Britanie s-a vorbit chiar, la un moment dat, de inadecvarea instituțiilor democratice În fața crizelor moderne, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
neonazistă aparent trezită la viață (lucru demonstrat prin uciderea a 13 oameni și rănirea altor 220 Într-un atentat cu bombă În 1980 la München, În timpul festivalului Oktoberfest) nu au reușit să destabilizeze republica, deși au suscitat În cercurile politice conservatoare remarci iresponsabile despre nevoia de a Înfrâna libertățile civile pentru a face „Ordine”. Mai Îngrijorător e faptul că grupul Baader-Meinhof profita de un fond general de simpatie pentru ideile sale din partea unor intelectuali și universitari altminteri pacifiști 10. Una dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu s-a schimbat radical. Spectrul opțiunilor politice de care dispuneau În anii ’70 europenii rămăsese, În linii mari, cel de pe timpul bunicilor. Longevitatea partidelor politice europene se explică printr-o continuitate remarcabilă În ecosistemul electoral. Preferința pentru laburiști sau conservatori În Marea Britanie, pentru social-democrați sau creștin-democrați În Germania de Vest nu mai reflecta de mult diferențe profunde bazate pe platforme specifice și cu atât mai puțin preferințe intime legate de „stilul de viață”, cum li se va spune curând. Cel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sociologia politică a electorilor europeni avea loc o mișcare tectonică. Votul masiv al proletariatului alb, masculin și cu locuri de muncă - ce forma pretutindeni baza electorală a partidelor comuniste și socialiste - se contracta și se scinda. În mod similar, votantul conservator „ideal-tipic” - mai În vârstă, de sex feminin sau cu Înclinații religioase - nu mai reprezenta automat nucleul electoral al partidelor creștin-democrate sau conservatoare. Chiar dacă nu dispăruseră, acești alegători tradiționali nu mai constituiau majoritatea. De ce? În primul rând, mobilitatea socială și geografică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prin eforturile concertate ale vechilor liberali și ale Noii Stângi. În mai puțin de un deceniu, ele erau din nou vizate, de această dată de grupuri de femei organizate În rețele și conduse frecvent de alianțe ale feministelor radicale și conservatorilor tradiționali, care găseau În această problemă un punct de convergență. Mișcarea femeilor În Europa a fost de la Început un amestec variabil de obiective parțial suprapuse. În 1950, un sfert din femeile vest-germane măritate aveau un serviciu plătit În afara căminului, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
discreditate de invazia Cehoslovaciei, erau cele mai vulnerabile. Partidul Comunist Francez era condus de staliniști nereformați În totalitate, care nu s-au dezis niciodată cu adevărat de evenimentele din 1956 și cu atât mai puțin de cele din 1968. Inerent conservator, suspicios față de orice problemă sau persoană pe care nu o putea subordona și controla, partidul a pierdut cu fiecare nouă rundă de alegeri: de la apogeul postbelic de 28% În 1946 la 18,6% În 1977 și apoi, Într-o cădere
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
rămânea creuzetul unui continent divizat) erau chiar extrem de interesanți. În 1969, Partidul Social-Democrat vest-german (SPD) condus de Willy Brandt a obținut o majoritate de voturi la alegerile federale și a format un guvern de coaliție cu Partidul Liber-Democratic, iar creștin-democrații conservatori au trecut În opoziție pentru prima oară de la formarea Republicii Federale. Brandt fusese deja ministru de Externe timp de trei ani În Marea Coaliție a lui Kiesinger și din această poziție inițiase, În colaborare cu șeful său de cabinet, Egon
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
criteriile din regiune. Mereu În gardă de teama unui conflict cu turcii (foști stăpâni imperiali), În stare de război cu Albania din 1940 (situație remediată abia În 1985), negând existența unei largi comunități slave la frontiera cu Iugoslavia și Bulgaria, conservatorii aflați la putere În Grecia postbelică au optat categoric pentru ordine și stabilitate, În detrimentul democrației sau reconcilierii. Îmbinând vechile preocupări naționale cu noile demarcații internaționale, regele grec, Împreună cu armata și miniștrii săi se prezentau În fața Occidentului drept aliați demni de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au câștigat teren, obținând majoritatea absolută a voturilor exprimate: de la 42% din voturi, ei au urcat la 52,7%. Noua majoritate parlamentară a solicitat o anchetă despre falsificarea scrutinului din 1961; tensiunea dintre parlament și regele Constantin creștea. Simpatiile politice conservatoare ale regelui erau bine cunoscute, iar dreapta Îl presa insistent să-l demită pe Papandreu, care, În cele din urmă, a fost constrâns să demisioneze. I-au urmat o serie de prim-miniștri interimari; nici unul nu a reușit să formeze
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
grup de ofițeri cu simpatii liberale au fost acuzați de conspirație Împreună cu fiul lui Papandreu, Andreas. În martie 1967, 21 dintre ei au fost aduși În fața curții marțiale. În acest moment, guvernul parlamentar grec nu mai funcționa decât În teorie. Conservatorii și ofițerii de armată lansau avertismente sinistre despre influența crescândă a „comuniștilor” În toată țara. Regele refuza să colaboreze cu Uniunea de Centru majoritară, acuzând-o că se bazează pe voturile extremei stângi, În vreme ce Uniunea Națională Radicală, aflată În opoziție
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Luanda, capitala Angolei - Întoarcerea În țară a 750.000 de europeni. Mulți dintre ei s-au stabilit În nordul conservator al țării, jucând În anii următori un rol politic semnificativ. Aceste transformări rapide Îl tulburau pe Spínola (instinctele lui conservatoare erau la antipodul proiectelor radicale ale colegilor lui mai tineri) - așa Încât, În septembrie 1974, a demisionat. În următoarele paisprezece luni, Portugalia a părut că se Îndreaptă spre o adevărată revoluție socială. Cu sprijinul entuziast al MFA și PCP (intransigentul Partid
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
socialiștii lui González au obținut doar 121 de locuri, iar toți ceilalți participanți la un loc - restul de 67 de fotolii parlamentare 14. Din multe puncte de vedere, era cel mai bun rezultat posibil: victoria lui Suárez Îi asigura pe conservatori (din care majoritatea votaseră pentru el) că nu urma o cotitură bruscă la stânga, În timp ce lipsa unei majorități clare impunea colaborarea cu deputații de stânga care Împărtășeau astfel responsabilitatea pentru noua Constituție pe care Adunarea urma să o redacteze. Această Constituție
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o strategie economică de succes. Considerând că dificultățile economice ale Marii Britanii aveau de a face cu investițiile scăzute cronice, ineficiența managerială și conflictele de muncă tot mai dese pe tema salariilor și a atribuțiilor, atât guvernele laburiste, cât și cele conservatoare au Încercat să treacă de la anarhia relațiilor industriale britanice la consens planificat În stil austro-scandinav sau german - o „politică a prețurilor și veniturilor”, cum i se spunea În țară, de un minimalism empiric caracteristic. Au eșuat. Partidul Laburist nu a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din sindicatele de profil preferau confruntările directe În uzină În stilul secolului al XIX-lea (pe care aveau toate șansele să le câștige) contractelor negociate În Downing Street (care Îi legau de mâini și de picioare pe mai mulți ani). Conservatorii, Îndeosebi guvernul lui Edward Heath din 1970-1974, au avut și mai puțin succes, În mare parte din cauza unei suspiciuni fondate, confirmată istoric, a anumitor sectoare din clasa muncitoare britanică (minerii mai ales) față de orice compromis cu miniștrii conservatori. Astfel, când
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anunța rolul revoluționar pe care urma să și-l asume. Născută În Grantham, un apatic orășel de provincie din Lincolnshire, ea era fiica unui cuplu de metodiști cinstiți care țineau o băcănie. A fost dintotdeauna o tory: tatăl ei reprezenta conservatorii În consiliul municipal local. Tânăra Margaret Roberts (cum se numea pe atunci) a câștigat o bursă la Oxford, unde a studiat chimia și a ajuns președinta Societății Conservatoare din universitate. În 1950, la 25 de ani, a candidat fără succes
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]