9,583 matches
-
mai poate ține pe picioare, neînțelegând exact ce se întâmplase. Se sperie de oamenii adunați puhoi în jurul său și o ia la fugă. Zvonurile circulă cu repeziciune, iar în câteva ceasuri frate-său vine într-un suflet și îl găsește tremurând și plângând în camera sa din centru, pe care și-o închiriase. Era un dezastru, o epavă umană. Și abia mai putea respira. Virgiliu nu a stat pe gânduri și l-a și luat pe sus, cu câțiva amici, ducându
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
lux, dar așa cum n-ați crede voi că poate exista. Cu ochii ei mari și negri, în care te puteai pierde secole întregi. Privirea mincinoasă care îți șoptea că te iubește numai pe tine și îți făcea tot corpul să tremure, iar inima ți-o lua razna numaidecât. Zâmbetul îi era ca al unui înger, iar dacă reușeai să o faci să râdă, cu glasul ei ca de copil și gropițele mici care se formau pe obraji, vai ! Dacă o făceai
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
Și a fost printre puținele nopți, după atât timp în spatele frontului, când a și visat liniștit. A visat că era copil și taică-su îl ducea la prima lui zi de școală. Micuțul Cristian era cople- șit de eveniment și tremura de emoție, iar Gheorghe Vasile, cu vocea lui gravă și impunătoare, s-a aplecat în genunchi, ca să stea față în față, și i-a spus : — De ce te temi, Cristi ? Toți copiii merg la școală și de aici, dragul meu, învață
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
e. — Această frică, dragul meu, se numește emoție. Ai s-o înveți în timp ; ea apare când nu știi ce se va întâmpla. Dar ai să înveți s-o îndrăgești, căci nu-i nimic mai minunat decât sufletul tău care tremură și inima care-ți bate mai tare atunci când speri ca toate să iasă bine. Haide, ia-mă de mână, hai să nu întârziem ! Ai să vezi ce lucruri minunate vei învăța. Vei ști din ce sunt făcuți pomii și stelele
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
aproape smulgându-l. Durerea era atât de mare, încât nici nu se mai putea ridica și nici nu putea respira bine, înecându-se printre suspine și sughițuri. Plămânii îl strângeau ca un lanț. Inima îi bătea haotic. Toți mușchii îi tremurau și nu era capabil să scoată pe gură un cuvânt, doar urlete. Urlete fără sens care se pierdeau printre copacii dărâmați, scoși cu totul din rădăcini și arși. Și gropile imense rămase în urmă de la câteva bombe căzute, în care
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Memoirs/864_a_1839]
-
când totul „s-a sfârșit”, pozând dacă nu În eroi de ultimă oră, În nevinovați, pur și simplu, Împingându-i pe alții, buluc, prieteni sau dușmani, pe acel platou unde sunt „aleși” și desemnați, arătați cu degetul, care nu rareori tremură de furie, cei care trebuie să ispășească, singurii vinovați! 5 Ne sperie cumva acest cuvânt - vinovăție?! Oare ne mai poate uimi, speria ceva după ce am traversat iadul social și uman, „groapa cu lei”, mai degrabă „groapa cu hiene”?! De altfel
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
o așa zisă investigație a cazului Terby, scuza pentru o nouă linie de prizat. Era atât de liniște, că abia dacă puteam auzi cheful de la parter; atât de mare era casa. Dar era și foarte frig și am început să tremur fără să mă pot controla în timp ce înaintam pe coridorul întunecat. Am trecut de camera lui Robby - prietenul lui dormea dus în patul dublu masiv, iar filmul lui Steven Spielberg 1941 (difuzat deseori în ultima vreme) pâlpâia pe ecranul televizorului cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Nu m-am drogat noaptea trecută, Jayne. - Minți. Își pierduse controlul. Mă minți și nu știu ce să mă mai fac. Cu mare efort, stafia se ridică și își târî picioarele până la ea. Stafia se înveli în jurul ei, iar ea îl lăsă. Tremura, cu respirația întretăiată de suspine. - Ce-ar fi dacă ai începe prin a mă crede...și... am întors-o în așa fel încât să fim față-n față, uitându-mă la ea implorator, cu ochii mei triști și nostalgici, doar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
-mi Bret. Pauză. Oare ne-am mai întâlnit cumva? - Hm, sunt Clayton, în primul an aici, nu cred că ne-am mai întâlnit, zise băiatul. Nu voiam decât să văd dacă-mi puteți da un autograf. Ținând cartea, mâinile îi tremurau ușor. - Bineînțeles. Cu cea mai mare plăcere. L-am studiat în timp ce îmi întindea cartea, un exemplar într-o stare impecabilă. Am deschis la pagina de copyright și am văzut că era prima ediție, ceea ce făcea din exemplarul pe care îl
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
coapsele. Aveam dinții încleștați. Se făcea o conexiune între frecvența coitului și durata vieții. În cele din urmă i-am dat drumul, răsuflând din greu. - Asta-i o tâmpenie, râse ea. - Ascultă, încerc să-ți stârnesc apetitul sexual, de ce nu tremuri de plăcere? S-a mai înmuiat când m-am ridicat, apoi ne-am sărutat. M-am pierdut din nou în senzațiile pe care mi le provoca. - Dumnezeule, cu ce te-ai dat? am murmurat. Mirosul ăsta, mă duce înapoi în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
trăiești.) Am deschis ochii tocmai în momentul în care o molie ateriză pe brațul meu. Se părea că întreaga lume era pe moarte, înnegrindu-se. Întunericul înghițea totul. Iar atunci Victor începu să latre - mult mai insistent de data asta, tremurând în timp ce se zgâia la pădure, lătrăturile lui întrerupte de mârâituri. Și, la fel de brusc, încetă. Rămase nemișcat. Auzise ceva. Continua să se uite spre pădure. Apoi sări de pe verandă și începu să latre din nou. - Victor, am strigat cât am putut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
siluetă gonind peste câmp și ținând ceva ce semăna cu o furcă. Am rămas imobilizat pe verandă. Au început să-mi clănțăne dinții. Vântul se înteți din nou. După care se auzi sunetul unei invazii de lăcuste. Am început să tremur. Mi-e frică, am gândit. Când realiză cât de speriat eram, un miros straniu prinse a șerpui prin aer. Dute-năuntru, mi-am spus. Dute-n casă, acum. Dar când mi-am întors privirea spre casă, am știut că nu putea să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
am perceput foarte clar la început. Atmosfera din cameră depășise stadiul de anxietate și intra acum în mod oficial cel de groază. Votca nu-și mai făcea efectul și am încercat să pun cana înapoi pe birou fără să-mi tremure mâna. Nu mai voiam să aud nimic, dar nu m-am putut stăpâni să nu întreb: - De ce? - Domnul Lawrence era în stare de ebrietate la ora atacului. De fapt i se rupsese filmul pe o alee care dădea din Sutton
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
afle asta, nu încă. Nu. Nu vreau să discut asta cu ea. Nu e nevoie s-o speriem. Hm, dar vă voi înștiința cât mai curând despre posibilele servicii de protecție ale poliției... Mă ridicasem în picioare, iar genunchii îmi tremurau... și chiar nu mă simt foarte...hm, îmi pare rău, chiar nu mă simt bine. Camera era inundată de disperare, torente de disperare. Știam deja, pe jumătate beat de la votcă, trezindu-mă într-un ritm rapid, că detectivul Kimball nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
speriați pe copii. - Sună la poliție, am urlat, să fiu sigur că persoana care se ascundea în camera lui Robby mă putea auzi. Formează 911 imediat, Wendy. Fă-o! - Tată? Era vocea lui Robby. M-am forțat să nu-mi tremure vocea. - E în regulă, Robby, totul e în regulă. Dar ieși din casă. Am inspirat și am deschis încet ușa camerei lui Robby. Camera era complet întunecată, în afara lunii de pe monitorul în repaus al computerului. Fereastra care dădea spre Elsinore
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
consolat cu faptul că în cele din urmă lacrimile vor înceta, dar cum puteam s-o întreb în acel moment cum ajunsese chestia aia din camera lui Robby în brațele ei în tot acel timp? - Mami! exclamă Sarah, cu vocea tremurându-i de teamă și ușurare. - Sunt aici, răspunse Jayne, stăpânindu-se. Sunt aici, iubito. Eram pe punctual de a o urma pe Jayne în cameră, dar ea îmi închise ușa în nas. Am așteptat acolo. Faptul că nu credea nimic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
acela totul se destrăma. - Ce tot îndrugi, Nadine? Am încercat să-mi smulg brațul din strânsoarea ei. - Nu înțelegi, Bret - aproape că gâfâia - există sute de pagini dedicate acelor băieți pe care Ashton le-a descărcat pe calculator. Simțeam cum tremură în momentul în care mi-am smuls brațul și mi-am întors capul. Le trimite prin e-mail, Bret. Nadine rostise cuvintele astea atât de tare încât au produs ecouri în curtea goală. - Cui le trimite? Nu m-am putut stăpâni
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
lătrând, apoi tăcu. - Terby e viu, tati? (Haide, uită-te la tăietura din palmă. A greșit mâna, Bret. Voia mâna care ținea pistolul, dar te-a ciupit de cealaltă mână.) - De ce? am întrebat, ezitant. Tu crezi că e viu? Îmi tremura vocea. A dus păpușa la ureche, ascultând atentă, după care își întoarse privirea spre mine. - Zice că știe cine ești. Asta m-a forțat să vorbesc rapid. - Terby nu există cu adevărat, iubito. Nu e o pasăre adevărată. Nu e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
mea activa luminile. (Sau poate te urmărește ceva - un al doilea gând, pe care nu voiam să-l iau în considerare în acel moment.) Prin ușile glisante ale bucătăriei m-am uitat afară. Ploua mărunt, dar Victor dormea pe verandă, tremurând, pierdut într-un vis, dezvelindu-și colții la un dușman necunoscut și nu s-a trezit când am deschis ușile glisante, am ieșit și m-am îndreptat în direcția din care veniseră sunetele acelor zgârieturi. Însă m-am oprit brusc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
doar la paginile albe care soseau noapte de noapte la 2.40 a.m., dar acum aveam ceva de descărcat. Am început cu primul, cel de pe 3 octombrie. Pe ecran: 03/10. Adresa mea de e-mail. Subiect: fără. Mâna mea dreaptă tremura când am dat clic pe CITEȘTE. M-am ținut cu mina stângă de încheietura celei drepte, ca s-o pot controla O pagină goală. Dar un document video (540 kb) era atașat și etichetat „fără subiect“. Am apăsat DESCĂRCARE. A
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
care aparatul traversă holul și se opri din nou. Manifesta o certă răbdare înnebunitoare. Tata își privea chipul tras în oglindă. Apoi aparatul se apropie încet-încet de el. Eram conștient de faptul că avea să se deconspire, tot trupul meu tremurând în anticiparea grozăviei. Ajunse acum mai aproape de el ca niciodată. Exact în cadrul ușii de la baie. Apoi am observat ceva ce mă sâcâise într-un colț al subconștientului care încă nu fusese anihilat de șocul casetei video. În dreapta jos a monitorului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
38 A.M. Ochii mei zvâcniră instinctiv spre cealaltă extremă a monitorului. 8/10/92. Noaptea în care murise tata. Doar sunetele hohotelor de plâns m-au scos din întunericul încremenit care înghițise totul, instantaneu. Eram într-o altă dimensiune acum. Tremurând, mi-am îndreptat din nou atenția asupra monitorului, incapabil să mă desprind de-acolo. Se agăță de masca de la chiuvetă, continuând să plângă. Am vrut să-mi întorc ochii când am văzut sticla goală de vodcă lângă chiuvetă. De undeva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
încâlcite: (Vântul te-e forțat să ieși din parcare) (Pentru că nu vrea să găsești mașina) (Trebuie să înveți să te descurci fără cei pe care-i iubești) (Tata nu a reușit) (Dar vântul a încetat: e timpul să beau ceva) Tremurând, am urcat treptele care scârțâiau în drum spre birou, adaptându-mă la căldura pustie a clădirii. Am descuiat ușa biroului și când intrat, am pășit peste povestirile care îmi fuseseră vârâte pe sub ușă și am realizat că ultima dată când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
știi ceva de băieții ăia, te rog să-mi spui. L-am prins din nou de mână. - Tată... Oftă. O nouă tactică se năștea. Eram atât de plin de speranță încât am crezut. „Yeah?“ Buza lui inferioară începu să-i tremure, și o mușcă, s-o facă să înceteze. - Doar că uneori...mi-e atât de frică și mă gândesc că poate...dacă jucăm jocul ăsta...dacă luăm în glumă ce se-ntâmplă...pentru că dacă ne-am gândi serios la ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
Trebuie să fac un efort mai mare, dar și tu ar trebui să încerci să m-ajuți...vreau să mă crezi... - Totul s-a schimbat de când te-ai mutat cu noi. Murmura acum. Încerca să nu-și lase buzele să tremure. - Știu, știu. - Te-am urât. - Știu. - Și mă sperii. Ești nervos tot timpul. Nu suport. - Totul se va schimba. Mă voi schimba, bine? - Cum? De ce? Pentru ce? - Pentru că... Apoi am realizat de ce. Pentru că nimic n-o să meargă dacă nu mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]