4,977 matches
-
Socola, Dumnezeu picta un tablou de toamnă, când a tras ultima tușă, s-a făcut octombrie. 44. De la facere până la desfacere, viața, o vegetare în doi. Consecvenți suntem, Doamne, cu intențiile tale de ins generos. Dacă atâta inimă largă te încape, de ce ne-ai slobozit printre incertitudini? Suferim de claustrofobia cimitirelor suprapuse. Dumnezeule, sufletul tău, pământ înțelenit și nicio sămânță de rod! Viața, o vegetare ambalată în staniol. Între o coajă de portocală și un ambalaj de ciocolată, ochiul alege suprafața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
stea ascuns în cutia toracică? Să te ferească Dumnezeu de invidia felinarelor, suflete! Între un trup de trestie și o floare, sufletul alege scara. Iluzia zborului sfidează infinitul; între două intenții, aparența de a fi implică eșecul de a nu încape. Nu are importanță de umerii cui îți sprijini obsesiile. Între două puncte imaginare este loc destul să-ți hrănești paranoia. Hai, curaj, mai ai un fuscel și ai ajuns tocmi la tâmpla furnicii, mâine te vei cățăra până sub talpa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
în vatra cerului; Dumnezeu, ca un balaur cu 7 capete, scuipa rouă peste fiecare stea coaptă. Viața dă în foc, se scurge peste jeratic, clocotește precum smoala în cazanul constructorului, se depănușează viața prin toate ungherele, desface picioarele cât să încapă un înger; primul drum, în podul palmei, ultimul, printre fire de iarbă îngerul desenează indicatoare de circulație. Fierbe domol viața la foc mic, nu scoate fum, nu emană nesaț; Dumnezeu coace pâine în buzunarul cămășii primește cel care s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
-o, Dumnezeule, miluiește-o! Cresc hamuri în certificatul de bună purtare, deschide-le poartă în inima ta. Din tavan lumina se cernea precum o ploaie hepatică. Sub grinzi, liliecii ronțăiau întunericul ca pe o turtă arsă. Noaptea, îngustă cât să încapă greierul într-o coajă de nucă. Spitalul, un cimitir de insecte, îngerii trăgeau obloanele; până dimineață fiecare își descompune propriul nimic. Oasele erau verzi pe nevăzute, carnea mirosea a pelin, sângele rușina obrajii panseluțelor. Conturul încăpea culoare atât cât să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Noaptea, îngustă cât să încapă greierul într-o coajă de nucă. Spitalul, un cimitir de insecte, îngerii trăgeau obloanele; până dimineață fiecare își descompune propriul nimic. Oasele erau verzi pe nevăzute, carnea mirosea a pelin, sângele rușina obrajii panseluțelor. Conturul încăpea culoare atât cât să nu-l eclipseze pe Dumnezeu, bătrânul suferea de strabism cosmic. Verdele din perfuzia de 0,500 un decupaj al edenului. La marginea întunericului, puțini se încumetau să bată de două ori. Pe câte o bordură de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
să imobilizezi primăvara în cătușe, păpădia înflorește în certificatul de naștere o singură dată, obsesiile de verde hepatic ornează cimitirele, viața nu este un manual de botanică în care se vegetează ca-n seră. Bucură-te, Petre, de tot ce încape într-o frunză! Fetițele tatii, frumoasele tatii, ce v-ar iubi tata! Doamne, ce v-ar iubi... Cred că mai ușor i-a fost lui Dumnezeu să zidească pământul cu tot cu decor decât să gândească copilul. Pășesc, de parca ar călca pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
în oglindă. Cu un foarfece de lumină, decupezi conturul cât să motivezi intenția de a respira; în rest, inima piatră de moară, sângele mlaștina melcilor, oasele așchii de cruce, ochii în icoană și cam atât; sunt în gând cât nu încap în ființă, sunt în vis ce dă pe dinafara gândului, sunt în imaginație ce rebutează visarea. Pentru vise nu trebuie să inventăm incubatoare. De la noapte, visele își iau permis de liberă trecere. Intimitatea memoriei este precum un pat desfăcut, printre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
este o continuă compensare a întâmplării că existăm. Vine o vreme când tragem linie, ceasul numără la fel creșterea și descreșterea. Ce-i de făcut? Înfigem un țăruș în mijlocul inimii, cadranul indică umbra. Partea peste care urmează să treacă soarele încape până și incertitudinea ploilor. Partea peste care a trecut soarele înghesuie lumina în cochilii de melc pentru zile negre. A venit vremea buzunarelor goale, să-i cotrobăim de lumină și-n cur pe grașii pământului. Fraților, țipa Cozma, nepotul cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
și-n cerul gurii... deschizi fereastra. Nu s-a cunoscut viață, cum nu s-a cunoscut moarte, fără o împăcare extremă. Lacrimile, rouă pe limba clopotului. Punctul încorsetează limitele. Renunțarea, o cruce rostogolită în afara parantezei pătrate. Aleluia, Dumnezeule! Nu mă încapi, nu te cuprind. Incertitudinea dă din coate să prindă loc la fereastră. Incertitudinea călătorește fără bilet la vagonul de clasă. Incertitudinea pare a avea 100 de umeri, mută cimitirele din calea lui Dumnezeu; decorul îi amintește despre o promisiune amânată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
promisiune amânată, bătrânul evită imaginile voalate sub cruci. Nu există un maxim al suferinței; spui "ajunge", când în fotografia bunicului, un ins sever, cu mustață, construiește un lagăr; atunci îți dai seama că ai greșit, că sensibilitatea ta claustrofobă abia încape într-un un buzunar de furnică toamna. Incertitudinea măsoară cu pasul într-o ilustrată trimisă tocmai din Siberia. Incertitudinea lui Petru amputa oiștea Carului Mare. Peste hipodromul lui Dumnezeu tropăia o herghelie de cai leneși. Burțile pline cu rouă înmugureau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
printre creioanele mele colorate. Acum îmi stă înțepenită pe umeri. Doamne, ai fost pironit când ți-ai sfârșit drumul, în sângele meu de ce se lăbărțează răstignirea înainte de a-mi arăta calea? O să mă ierte! Povestea asta despre viață nu a încăput niciodată într-un contur de șotron, iar când în poveste nu mai este loc, iluzia sapă galerii în inimă, precum caria în scândura sicriului. Petru se lua la rost în fața icoanei, Dumnezeu motiva absențe. Mitul că exiști leagă strâns, precum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
poartă și i-a deschis răzvrătirea. Dincolo de gard, o rezervație de individualități, fiecare în parte parte pentru sine, haită de lupi; sfințenia sfâșia până la os. Doamne, am fugit de lume și tot în lume am ajuns. Decorul acesta incert mă încape ca pe o promisiune amânată și nu ca pe o parte dintr-un întreg divizibil. Decorul mă vrea plată în avans pentru o posibilă mântuire aproximată în minus. Nu pot fi ca ei, Dumnezeule! Rupă-se carnea și putrezească în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
mă ascund, din ce incertitudini să-mi construiesc acoperiș, în care piatră să-mi sap fereastră? Dumnezeule, nu am de gând să-ți cer îngăduință pentru o desfacere ireversibilă, confortul de a fi nisip într-o clepsidră spartă nu-mi încape nici măcar curgerea între două intenții. Copile, până când să-ți îngădui rătăcirile? De vrei să exiști în afara lumii, leapăd-o din suflet! Ia un foarfece și decupează sângele arhivă de chipuri cioplite, inima cinematecă în oglinda retrovizoare. Petre, filmul despre un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
sfârșește păcatul de care vorbești? Pune necurăției limite și tot ce o să văd de-a stânga mea voi mărturisi ție, dar până atunci, spune-mi, te rog, câtă nelegiuire se ascunde într-o iubire de om simplu și câtă sfințenie încape neputința de a coborî de pe cruce? Iubirea mea este ascunsă sub un șotron desenat cu creta pe asfalt; un șotron fără fereastră este precum un om fără inimă, unde să-mi înfig crucea părinte? Pământul, o vegetare în iluzie, cerul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
nu transformă. Fericirea nu este o formulă algebrică în care lumina se exprimă sub formă de fracție, în care întunericul extrage radical din nimic și-l înmulțește cu doi (la numărător mereu cel care se împarte, la numitor atât cât încape o inimă largă), în care setea de a iubire este dată de circumferința roții Carului Mare. Fericirea nu se adună puzzle în trup, ci este însuși întregirea acestuia: ochi, sânge, cuvânt, tăcere, somn, furtună. Potir pentru suflet, trupul care iubește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
potir; dumineca, îți întregește așteptările. Lasă-ți sufletul în veșmânt (toamna vine odată cu întristarea păsărilor). Până atunci, deschide ochii spre lume, chiar dacă nu poți înțelege ce simte vântul în livezi desfrunzite, de ce plânge ploaia mai abitir deasupra fântânilor, câtă durere încape într-o piatră strivită sub copitele cailor, unde se ascunde luna când vârcolacii mărșăluiesc pe cer. Genia, nu de durerea nisipului mă plâng. Sângele monahului sapă drum și prin stâncă, lacrimile înverzesc buchiile, suspinele împletesc scară până sub barba lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
din locuri diferite și vei vedea că pe o față ascunsă înverzesc câmpiile. Privește viața din locuri diferite, moarte lasă riduri în oglindă. Așteaptă, Dumnezeu pune dragostea pe umerii păcătoșilor, precum călărețul aruncă șaua pe dobitoc, niciodată mai mult decât încape pe o cocoașă de sfânt. Fruntea, genunchii, palmele, într-un ghem de rugăciune neîncepută. Trupul, precum o lumânare din ceară curată îndoită o dată și încă o dată. Un fel de treime ce-și plia sângele în fața sângelui. Pe catapeteasmă, Botezătorul capul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
destinului, am adulmecat amprente de viață din frunze și din carne, din pâine și din vin, am poftit viața din sfântul potir, am adulmecat viața sfâșiată în toaletele publice. Am gustat amarul din tot ceea ce sunt în tot ceea ce mă încape. Mi-e greață, nimic mai alterată decât așteptarea într-o conștiință de gară pustiită de foame. Nemărginirea în care te caut îmi este nesațul. Petre, ai un suflet cât un cuptor de pâine! Tristețea, deznădejdea, disperarea nu pot să aprindă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
se așterne omul sub cruce în ultima zi însemnele călugărești le-a primit tot ca pe o descompunere a nimicului.) În iconostasul din stânga, născătoarea de Dumnezeu și om îmbrățișa înaltul. Dintr-un pumn de cenușă creșteau brațe spre cer. Dragostea încape necuprinsul în inimă, Genia. Ia vezi, sârbule, ce-i cu băiatul. Se vede venind domn' procuror. Îl cunosc după lanternă, parcă-i farul de la Sulina! Hai, repede! Adu-l la mașină! Este trecut de 10, ne apucă miezul nopții în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
pustiu. Avalanșa propriei gravitații prăbușea nimicul sub pardoseala cimitirelor. Plumbul statuilor în inima făurarului. Nimicul, precum o desagă de pământ împrăștiată sub tălpile lui Dumnezeu. S-a ridicat greu, piciorul stâng, piciorul drept pe dușumea două urme. Nicio echilibristică nu încăpea imponderabilitatea omului singur. S-a așezat din nou pe scaunul invalid, încet, cu grijă, parcă pentru a nu strica muchiile imprimate în zăpada pardoselii: Nu, sigur nu sunt urmele mele, de-a lungul și de-a latul fiecăreia mai rămâne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
indicatoare de circulație: prima la dreapta (mereu la dreapta) justifică intenția acelor de ceasornic; prima la stânga (mereu la stânga) motivează mersul cu spatele; la capătul drumului sens giratoriu, soarele se învârte în jurul sufletului atât cât să resusciteze câteva umbre. Prima la stânga încape, câte puțin, câte puțin, lașitatea omului singur. În rest, decoruri, multe decoruri. Numărătoarea, o repetiție fără sens; cercul se închide, cercul se deschide într-o ordine aleatorie; îngerul, absent, uneori uita să lege noduri sub cruce. Unu, doi, trei: anul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
după trei zecimale și chiar mai mult, identifici nimicul. Cât de canonic poți fi când știi să palpezi bătăturile din călcâiul îngerului, apoi, funcție de gravitatea leziunilor, să justifici imperfecțiunea crucii ce ți-a dislocat umerii. Doamne, câtă dependență de limite încape nimicul și câtă sfidare a dimensiunilor în sufletele hăituite de sine! (Omida se numără în numărul frunzelor, omul vegetează pe un cadran de ceas plin cu cifre.) Timpul lui Petru se întâmpla în virtutea semnului. Eternita-tea omului singur, la fel de importantă precum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Mi-ai pozat modelul, Doamne, dar după altă fotografie am învățat să imit bătaia inimii. Peste umeri mi-ai suflat zbor, cresc stalagmite din clavicule până la cer și nicio urmă de aripă. Stăpâne, iartă-mi egoismul care nu mă mai încape de unul singur! Necurățenia ridică zid între două nelocuiri. Sparge, Dumnezeule, această obscuritate ce nu-mi dă voie să mor cu ochii deschiși! Sfințenia este o luptă în care timpul capitulează. Tată Ceresc, treci cu vederea secunda descompusă-n în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
păcatele mele strâng în jurul inimii ca un cerc de foc, și nu ca un zbor. Doamne, tu ai îmbrăcat cămașa peste piele de Dumnezeu, pe mine m-ai născut în pielea lui Adam, fără să mă întrebi vreodată dacă mă încape, dacă îmi este prea largă, dacă pute a netăbăceală sau a păcat? Judecă-mă, Dumnezeule, după ceea ce sunt și nu după intențiile tale neduse până la capăt! Mântuitorule, mijlocește pentru mine în fața Tatălui! Ai fost slab sunt slab, ai fost trist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
iar Rebreanu nu a ținut el de coada sapei cu care George l-a altoit În cap pe Ion. Asta ca să nu mai vorbim de Cervantes care, inventînd risipa de drumuri de-a lungul și de-a latul Spaniei, nu Încăpea cu Don Quijote pe aceeași mîrțoagă și nici cu Sancho pe același măgar. O lumină fosilă În internatul unei școli pentru orbi, dispariția brumei de vedere a cîte unui copil ține mai curînd de banalitatea supărătoare, de sîcÎielile previzibilului: — Ați auzit
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]