KorAP: Find »[drukola/base=ascuns & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...35 36 37 ...75 >

1,866 matches

Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759

tenebrele n-au capăt,/ lumina n-are înviere"1. În poezia lui Lucian Blaga intuiția nu se oprește însă niciodată în imposibilul necreator de viziune; tocmai pentru că intuiește adânc, ea sesizează în miezul ascunderii ceea ce se ascunde și ființează în ascuns, "vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric"2. Deși nepătruns - cu gândul, cu vederea -, ascunsul dă semn în noaptea ființării, vestește discret posibilul început. Nu se închide prin urmare în nemanifestabilul absolut, ci este el însuși deschiderea prin care absolutul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
capăt,/ lumina n-are înviere"1. În poezia lui Lucian Blaga intuiția nu se oprește însă niciodată în imposibilul necreator de viziune; tocmai pentru că intuiește adânc, ea sesizează în miezul ascunderii ceea ce se ascunde și ființează în ascuns, "vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric"2. Deși nepătruns - cu gândul, cu vederea -, ascunsul dă semn în noaptea ființării, vestește discret posibilul început. Nu se închide prin urmare în nemanifestabilul absolut, ci este el însuși deschiderea prin care absolutul începe să semnifice

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
nu se oprește însă niciodată în imposibilul necreator de viziune; tocmai pentru că intuiește adânc, ea sesizează în miezul ascunderii ceea ce se ascunde și ființează în ascuns, "vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric"2. Deși nepătruns - cu gândul, cu vederea -, ascunsul dă semn în noaptea ființării, vestește discret posibilul început. Nu se închide prin urmare în nemanifestabilul absolut, ci este el însuși deschiderea prin care absolutul începe să semnifice, încolțește în miezul neființei, făcându-le pe cele ce nu sunt încă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
prin care absolutul începe să semnifice, încolțește în miezul neființei, făcându-le pe cele ce nu sunt încă să fie, așa cum "sămânța mirabilă/ ce-nchide în sine supreme puteri" ascunde "un cer de înaltă lumină"3. Dă de văzut acest ascuns în deschidere - acest mister deschis - de vreme ce semnul pe care îl face se ascunde la vedere, semnifică și arată ceva de neprivit? "Micul incendiu/ ascuns în inima brândușei de toamnă"4 este imaginea voalată care arată nearătându-se; fără să fie

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-nchide în sine supreme puteri" ascunde "un cer de înaltă lumină"3. Dă de văzut acest ascuns în deschidere - acest mister deschis - de vreme ce semnul pe care îl face se ascunde la vedere, semnifică și arată ceva de neprivit? "Micul incendiu/ ascuns în inima brândușei de toamnă"4 este imaginea voalată care arată nearătându-se; fără să fie prezentă, nu e nici absentă întru totul. Deschiderea e chiar această distanță a posibilului între prezență și absență, loc al semnificabilului ce se dezvăluie

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
facerea însăși, creșterea prefigurată, face "să-nalțe tăcutele seve-n lumină 5". Astfel încât "rămâie, ah toate, în umbră./ Învoaltă minunea lor sumbră// Să crească sub stea năzdrăvană./ Lumină sunt, inimă, rană6". Ceea ce se deschide nu dă nimic de văzut în ascunsul originar al ascunderii; nu se întrevede - nu ia trup - decât minunea devenirii, frumusețea ne-spusă a întrupării poetale: "o priveliște de noapte/ negrăită 7". Nu e acesta posibilul întredeschiderii, cel care - fără să se arate - arată spre ceea ce va fi

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
începe, se așază într-un început nevăzut. Stă chiar în natura diafanului să facă posibil - vizibil-invizibil - semnul arătător prin transparența lucrurilor, străbătător "în simplu albastru, în simplă lumină 13". Cu alte cuvinte, o distanță nevăzută care dă de văzut, în ascunsul străluminat, deschiderea lăuntrică a manifestării. Căci calea lactee abia ghicită, astrul incert nu strălucesc în cuvântul poemului, ci în necuvântul ce răsare - minune a întunericului - în urma reducției fără rest a oricărei apariții 14. În lumina lumii, el e nevăzut și

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
al unei necurmate faceri 19. Creația înseamnă ascensiune, relief ce se înalță în adânc ridicând întregul poem: "florile/ spre alte foarte înalte poieni tânjind/ mai invocă și-acum/ lumina ta fără de nume20". Între ceea ce se dă ca început al nepătrunsului ascuns - sămânță mirabilă - și ceea ce se deschide în floare și apoi în fruct, câmpul revelării posibilului ia trup de lumină. "Mirajul unui dulce fruct" căzut "neașteptat în palme - dar21" nu arată mai mult decât survenirea luminii; nu apariția în lumină a

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
orb vindecat/ lumea-n lumină mi s-a lărgit 22". Lumea lărgită e noua lume pe care poemul o face cu putință; brusca survenire a luminii creează tot ceea ce începe să semnifice altfel, să-și arate adâncul, să-și deschidă ascunsul. Acum, în această stare de revelare nemărginită, totul se așază "în slujba luminii" prin care se poate vedea nelimitat ("până în cele din urmă margini privim"), se reașază în perspectiva deschisă a originarului ("mă-ntorc de acum spre/ vatra-n lumină

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
care inaparentul se dezvăluie și prin care răzbate posibilul unui semnificabil întrupat poetal. Din perspectiva ascunsă a posibilului totul e mai întâi închidere, acoperire a sensurilor, așa cum se configurează această scenă originară în poemul Pe ape (vol. În marea trecere). Ascunsul însă nu e unul negrăitor, închis sub sticla mată a morții 29. El adăpostește grăuntele vieții, plămada din care se va naște noua făptură. Imaginile creației, întruchipări ale înaltului inaccesibil, nu se arată decât în miezul unei radicale decreații, pe

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
a pururi fund de ape,/ tot mai adânc,/ tot mai pierdut/ fund de ape" nu înseamnă stingerea în sfârșit. Ele par să dea eclipsării un sens nesfârșit. Nu e oare cel pe care - în ochiul prevăzător - inaparentul îl deschide în ascunsul cel mai adânc? Un poem al deschiderii vizionare - diafane - este, în schimb, La curțile dorului. Aici deschiderea e împlinită, împărtășită vederii. Totuși e încă așteptare, veghe străluminată de posibila venire a unui timp creator. Până atunci, "aurorele încă/ se mai

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
înflorirea reflexelor fluide". Rătăcitoare în spațiul intermediar al unei imposibile posibilități de creație, ființările rămân deocamdată în stratul amniotic al originii, acolo unde - în substrat - darul solar se vestește dar nu strălucește; o pură năzuință de prefacere, de străluminare a ascunsului și de transfigurare în lumina aurului stelar. Dificilă încercare de răzbatere, "târziu, prin trude-ndelungi și fir cu fir", "ascunsele comori" ajung în cele din urmă să rodească în zarea ființării depline: "și peste mări de umbră și liniște, aruncă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
din ce păruse a fi frunzișul". Un ultim prag în calea ascensională a inițierii văzului căci, pentru a vedea cu adevărat, ochiul trebuie "să suie și să vadă", să se înalțe până la nivelul de unde se deschide noua perspectivă a adâncului, ascunsul răsfrânt, dat pe față. Atunci îi e dat să vadă "râzând sub maldăr de foi și păr gălbui -/ În loc de arbor, însăși străvechea lui Driadă". Limbajul însuși - posibila rostire - se frânge, dizolvându-se în tăcere, în imposibila vorbire despre ce este

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-n urmă, prăbușește-mi lumina din văzduh,/ îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh" (Rugă simplă)6. Îngroparea în lumină - precum mistuirea în azur7 - răstoarnă întreaga perspectivă; acum ceea ce luminează vine din ochiul pe care-l deschide, din vederea unui ascuns răsfrânt, iradiant. Tot ce era nevăzut se vede, iese cu lumina - ca lumină - arătând priveliști ne(pre)văzute. "Și iată: noaptea-și sparge haotica păstaie/ și leapădă, prea coapte, semințele de sus" (Herța, VIII) - semințe care "sunt lumină" (Coincidențe) - iar

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
o privire trans-perceptivă, coborâtoare ea însăși - în răspărul vremii răsturnate, al netimpului opririi - până în miezul umbrei, în clipa albă a începutului imprevizibil. Pândit mereu de-al umbrei nețărmurit ocol" (Elegii IX. Invocare)2, ceea ce se vede nu apare decât în ascunsul cel mai adânc, "în umbriri albastre de nopți clare" (Părere)3, acolo unde umbra însăși se afirmă și se neagă totodată, se pune drept condiție necesară - învăluitoare - a luminii și își depune natura, irizată în dezvăluirea pe care a făcut

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
dezvăluirea pe care a făcut-o cu putință. Căci umbra și lumina coexistă într-un raport de contrarii complementare. Claritatea pe care o dobândește umbra e albastrul străveziu, cel prin care se vede - se aduce la vedere - perspectiva adâncită a ascunsului. Dacă "bolți de întunerec se farmă și se frâng./ Ce-a fost adânc în noapte se face mai adânc" (Scrisoare)4, aceasta e în virtutea unei succesive dezvăluiri, în cascadă, prin care adâncul se adâncește, își frânge rând pe rând hotarele

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
Astfel situată, ea nu vede lumina ci ceea ce apare în lumina neobișnuitului deja posibil, împletirea stranie dintre sunet și sens: imaginea neprevăzută a "unor zei de care n-ai bănuit nimica", "miezul tainei însuși". Ceea ce se vede apare însă ca ascuns; iese din ascundere cu ascuns cu tot, invizibil al vizibilului inaparent; arcuirea ființării în căutarea ființei, doar fuga8, trecerea insesizabilă a rostirii ce-și profilează forma, un joc al imaginii care se dă și se ascunde, se dă în propria

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
dorința/ Ce-o cheamă" (Elegie pentru mine)17. Vedere non-intențională a unei apariții nechemate la ființare, dar care cheamă vederea, învelindu-se în "lumina ca un văl uluitor" (Dansatoarea)18. Faptul că lumina este un văl nu indică închiderea în ascunsul inaccesibil; ea arată ascunsul, îi luminează transparența. Mai exact: transparența însăși e lumină, deschidere prin care ceea ce apare se arată pe "apele luminii", "pe valuri de lumină" (Cuptor)19, ca "ploaia de lumină a soarelui în crâng" (Făurar)20. Mediu

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
Elegie pentru mine)17. Vedere non-intențională a unei apariții nechemate la ființare, dar care cheamă vederea, învelindu-se în "lumina ca un văl uluitor" (Dansatoarea)18. Faptul că lumina este un văl nu indică închiderea în ascunsul inaccesibil; ea arată ascunsul, îi luminează transparența. Mai exact: transparența însăși e lumină, deschidere prin care ceea ce apare se arată pe "apele luminii", "pe valuri de lumină" (Cuptor)19, ca "ploaia de lumină a soarelui în crâng" (Făurar)20. Mediu diafan al trecerii spre

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
îmbrăcat-ai în grații/ O humă și-atâta păcat/ Și de ce mi-ai luat, Doamne, arìpile?". Aripile însă nu sunt absente, căci mărturia lipsei nu e în sine o negație; afirmând dureros absența, sufletului i se arată posibila trecere spre ascunsul divin, transparența care se oferă în fiorul inaparentului: "Și ca orice infirm care-și simte/ În brațul secat un fior,/ Dau mereu din arìpile-mi strâmte/ Și-arìpile absente mă dor". Absența care doare e absența unei prezențe înfiorate, unda în care

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
indistincție ori o confuzie de planuri ne întâmpină, nu amestecul tulbure al lui și... și, în care toate se cufundă pierzându-și identitatea și realitatea. E vorba de o intimă întrepătrundere, de o identificare în adânc, pusă în abis, în ascunsul ce înfășoară întregul posibil; înălțarea de aici e putința slăvirii, a unui poate ce desfășoară claritatea, seninătatea, pacea 6: Dar poate suntem chiar norii ușori suiți în slavă,/ Clari, fără legături, cum sunt bulele de aer într-o apă/ Atât

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
lutului îi e dat să modeleze splendoarea, o face în virtutea splendorii de sus care iradiază jos, în lucrurile create, la fel cum "în orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta", îmbibat de "geamănă (...) lăuntrica splendoare"7. Interioritate absolută a ascunsului nemanifestat în care "misterioasa carne se face duh în noi", iar "semințe tinere-n lumină sus/ Trec iar prin carnea fructului, spre nemurire"8. Prin carnea fructului, devenită străvezie, se trece, căci - expusă pe un fundal de lumină - ea se

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în cele încă netocmite, rostire originară ce luminează mărturisitor venirea în lume: "Sămânța nemuririi, iubite, e cuvântul,/ Eternul se ascunde sub coaja unei clipe". Cuvântul care dă lumină vieții luminează în întunericul ce nu îl cuprinde; el se dă ca ascuns luminător al tuturor celor create. Cum se poate însă ca ceva ascuns să lumineze și să rostească în lumină pe cele pe care le întemeiază tocmai prin această pro-punere originară? "Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,/ Pân

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
Sămânța nemuririi, iubite, e cuvântul,/ Eternul se ascunde sub coaja unei clipe". Cuvântul care dă lumină vieții luminează în întunericul ce nu îl cuprinde; el se dă ca ascuns luminător al tuturor celor create. Cum se poate însă ca ceva ascuns să lumineze și să rostească în lumină pe cele pe care le întemeiază tocmai prin această pro-punere originară? "Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,/ Pân'ce-i sosește timpul în slăvi să-și ia avântul". Imaginea țâșnește

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ce păstrează un zbor înalt de-aripe,/ Pân'ce-i sosește timpul în slăvi să-și ia avântul". Imaginea țâșnește odată cu posibilul semnificabil al venirii în lume. În lumea poemului, ceea ce se spune se arată totodată, apare ca imagine ieșită din ascunsul inaparent. Zborul înalt de aripi nu e consecința teleologică a unui act cauzal; el e păstrat ca posibilitate pură, preexistentă actului ca atare, în disponibilitatea deschiderii și a creației. Sosirea timpului se află cu netimpul eternității într-un raport de

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]