1,570 matches
-
Înseamnă că sânt viu și dacă sânt viu oricând pot să... pot să..." Nu știam cum să-i ameninț mai rău. Deodată mi-a venit o idee și am sărit din pat. Vroiam să stric pietrele funerare pe care le cioplisem. Nu mi-am găsit dalta, dar în starea de surescitare în care mă aflam nu mai puteam rămâne în cameră. Am ieșit pe țărm. Ceața dispăruse, iar marea ardea orbitoare în lumină. Cred că intenția mea a fost doar să
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
-ar sămânța și neamul lor necinstit) și s-au legat să fure aurul munților noștri și să otrăvească pământurile și izvoarele”. în „Rob” autorul își recunoaște situația de Rob în înțelesul superior al cuvântului - afirmând: „Am luat marmura și am cioplit-o și eram fericit că toate mă recunosc de stăpân... Apoi... am prins a lega cuvânt de cuvânt, să scot șirag frumos sunător. Dar cuvântul nu m-a lăsat să-l împletesc după voia mea.... Și așa, din stăpân recunoscut
Călător... prin vâltoarea vremii : (călătoria continuă) , Vol. 4. : Din aproape, în tot mai aproape by Alexandru Mânăstireanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/563_a_1317]
-
mică, nu se putea abține Maggie să nu gândească, Israelul nu putea fi mai derutant de-atât. Mergeau de mai puțin de jumătate de oră și totuși se simțea de parcă ar fi călătorit prin timp. Dacă Ierusalimul era un oraș cioplit în piatra cenușie din vremurile biblice, fiecare cărămidă, fiecare drumeag pietruit fiind învăluit în aerul stătut al istoriei antice, Tel Avivul era zgomotos, iritant, sufocant de modern. La orizont luceau zgârie-norii, etajele de sus strălucind ca niște table de șah
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
proaspăt construite, pe care le zărise când au intrat. Coborî, apăsându-și călcâiele în fiecare treaptă pentru a se asigura că cizmele nu îi vor scârțâi și nu o vor da de gol. Jos, văzu un dreptunghi adânc ce părea cioplit cu măiestrie în pământ, cu trepte pe fiecare parte. Un fel de piscină. Mergi spre vest, tinere, și găsește calea spre orașul model, aproape de Mishkan. Vei găsi ce ți-am lăsat eu acolo, în calea labirinturilor antice. Nu era nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
ridicat de parcă nu cîntăream mai mult decît un creion. Aici bolnavii nu erau tratați cu mănuși. Mantra lui Vișnu nu avea să-mi fie de mare ajutor. Aveam În buzunar niște mătănii budiste, fiecare boabă Înfățișînd un cap de mort cioplit din femure ale unor călugări, dar dacă le-aș fi scos, ar fi fost În stare să mi le confiște. Or, Împreună cu un exemplar jerpelit din Fundamentele misticii tibetane al lui lama Anagarika Govinda, mătăniile astea erau marele meu atu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1977_a_3302]
-
i-am luat? Le-am ales cu grijă. Salitov nu-i răspunse. ă Uite! Uită-te la ele! Salitov se ridică să desfacă pachetul care conținea o pereche de figurine vopsite din lemn, un husar cu doamna lui, cu fețe cioplite cu stângăcie, dar vesele. ă Ce ai în cealaltă mână? ceru Salitov să afle fără să facă niciun comentariu la adresa jucăriilor. Porfiri deschise mâna și-i arătă o fiolă mică de sticlă. Pe etichetă scria laudanum. § Soția meșterului de cabineți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
Dinu mi-a spus că abia după-amiază, când se mai debarasa de treburi, putea să meargă cu mine. „Eu îmi câștig pâinea”, a râs el, făcând aluzie la faptul că așteptând să mă cheme Bătrânul și să moară cineva, ca să cioplesc prima piatră funerară în cimitirul de marmură, eu n-aveam, practic, nici o obligație. Drept care m-am întors în cameră, încercând să mai dorm un ceas, două. N-a fost însă chip. Cum m-am lungit în pat, am constatat că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
cu ale altora, ca apele râurilor în mare, sau, poate, am uneori senzația că în evenimentele trăite există aluviuni din vise numai fiindcă nu sunt sigur câtă autenticitate există în întâmplările care m-au împins pe acel țărm, unde am cioplit morminte de marmură pentru bătrânii azilului, și de-acolo în acest pod așteptând să vină furtuna, să-mi joc ultimul rol, de pilot de furtună. Sunt momente când mă îndoiesc de unele lucruri, că am făcut Școala de Belle Arte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de bătrâni? Nu, n-a existat niciodată prin părțile noastre așa ceva”, ar zice, poate. „Bine, bine, dar cenușa?” mă pomenesc șoptind. La care ei ar adăuga plictisiți: „Au ars niște bălării”. „Și cerbii?” „Care cerbi?” „Un sculptor pretinde că a cioplit pietre funerare în stâncile de marmură de pe țărmul mării și că vâna aici în mlaștină cerbi”. „A trecut unul cam nebun prin cătun, e drept, dar nu mai știm nimic despre el. Cât privește cerbii, au existat cândva cerbi în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Mă visam astfel explorator sau mare aventurier. Am colonizat chiar o insulă, mi-am alcătuit un trib al meu, m-am declarat șef de trib, m-am împodobit cu cununi împletite din frunze de palmier și de laur, mi-am cioplit singur un însemn al puterii în formă de falus și chiar am fost pe punctul să institui o nouă religie și să deschid un templu, cu statuia mea înlăuntru. De la un timp făceam din nimic febră, care urca până la 38
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
să vând diverse lucruri din casă. Dar nu puteam continua la nesfârșit astfel. Într-o zi m-aș fi pomenit cu pereții goi și tot ar fi trebuit să găsesc o soluție. Cum nu știam să fac altceva decât să cioplesc piatra, m-am dus și i-am oferit unui cioplitor de cruci să devin ajutorul lui. Locuia pe aceeași stradă cu mine, lângă un maidan. De câte ori mă duceam să cumpăr ceva în oraș, treceam prin dreptul curții lui, străjuită de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
cu glasul lui hârâit și uscat că era de acord. Se simțea încolțit de boală, nu-și putea îngădui să fie foarte pretențios. Aveam acum o situație cât de cât sigură. Treptat, meșterul m-a lăsat pe mine să-i cioplesc crucile. El se ocupa de procurarea marmurei, alergând îndeosebi după marmură neagră, mai solicitată de clienți, și finisa ceea ce lucram eu. Și ne înțelegeam destul de bine. El era mulțumit că scăpase în bună măsură de efortul care îi scurta viața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
pentru un unchi al ei care murise călcat de un camion. Eram singur, meșterul plecase după marmură. Am întrebat-o cum dorea să fie crucea și cum n-aveam în lucru alte comenzi m-am apucat pe loc s-c cioplesc. Ea n-a plecat. S-a așezat pe o bucată de marmură și se uita la mine cum mă luptam cu piatra. Am avut impresia că n-avea încredere în mine, că regreta avansul dat și am fost pe punctul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
eram eu omul care să mă înduioșez pentru că o fată tomnatecă se dovedea supusă cu mine. Îmi târam libertatea, de la plecarea Liviei, de unul singur, ferindu-mă să mi-o pun în pericol. Îmi vedeam de crucile pe care le ciopleam și nu mă încurcam cu nici o femeie mai mult de un ceas, cât aveam nevoie pentru igiena cărnii mele. De aceea fără să mă gândesc că vorbele mele o puteau jigni, i-am spus Emiliei: „Du-te. Vine meșterul și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
acolo puteam fi monarh absolut, pontifex maximus, Michelangelo, orice. Nu mă stânjenea nimeni, nu mă contrazicea nimeni. Eram admirat, adulat, uns cu suc de mirt, mă bucuram de toate onorurile posibile. Asta mă ajuta să suport o existență ticăloasă, meschină, cioplind cruci pentru alții ca, apoi, închizând ochii sau noaptea în somn, să mă duc într-o altă lume, unde nu-mi lipsea nimic. Cu mâinile sub cap, întins lângă Emilia, doborâtă de băutură, mă imaginam un geniu care uimea pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
bucată de marmură, iar în săptămânile următoare i-am răspuns aproape mereu, Emiliei, la întrebarea „ce-ai mai făcut?” cu o frază sibilinică, de câte ori mă duceam să-mi aduc ceva de care aveam nevoie: „Ce să fac, Emi, am mai cioplit puțin la piatra mea, cu gândul că lăcustele ne vor sili pe toți să ne rugăm lor”. Într-o seară, însă, amândoi băusem cam mult, Emilia s-a apropiat de urechea mea și mi-a șoptit: „Mă credeai proastă?” Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
foarte tare. O mai văzusem pe-acolo, dar foarte rar. Era mama lui. Mi-a explicat că meșterul murise, răpus de boala lui de plămâni. „Și atelierul?” am întrebat. „Ce-i cu atelierul?” zise femeia cu voce moale, obosită. „Cine cioplește crucile acum?” Ea își șterse o lacrimă cu dosul palmei, înainte de a-mi răspunde: „Nimeni”. Și adăugă pe același ton, aproape indiferent: „Dacă vrei să faci cruci din marmura care se mai găsește aici, te las”. Era o idee. Oricum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
visat pe Bătrânul. De fapt, nu vedeam decât niște ochi mari, alburii și ironici. Auzeam vorbele pe care mi le spunea, fără să-i văd gura. „Domnule sculptor, te-am poftit să vii aici. Am nevoie de cineva care să cioplească pietre funerare în stâncile de marmură. Îți ofer o șansă absolut unică pentru un artist mediocru. Poți să ajungi celebru fără nici un pic de talent. Nu vii?” Apoi strălucirea ironică a ochilor a înghețat și privirea a devenit încruntată. A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
dumneavoastră că am fost mai mult decât spun? — Așa. — Poate aveți dreptate, admise el prefăcut. Și eram gata să jubilez când mi-a scuipat în obraz această ironie: într-o altă viață am fost proprietarul carierei unde ați învățat să ciopliți piatra... Și mi-a întors spatele. După un timp am aflat de la Domnul Andrei că Mopsul mă bârfea: „Ce, ăsta-i sculptor? Cine a mai pomenit sculptor care să se mulțumească să cioplească pietre funerare?” Eram de aceeași părere, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
fost proprietarul carierei unde ați învățat să ciopliți piatra... Și mi-a întors spatele. După un timp am aflat de la Domnul Andrei că Mopsul mă bârfea: „Ce, ăsta-i sculptor? Cine a mai pomenit sculptor care să se mulțumească să cioplească pietre funerare?” Eram de aceeași părere, dar nu-mi convenea s-o aud din gura unui individ prost crescut și veninos. Domnul Andrei a încercat să mă consoleze: „N-are rost să vă supărați, domnule sculptor. Pe ăsta nu-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
între bălăriile din spatele azilului. „Bă, nu fiți proști, le zicea. Trebuie să ne punem bine cu el, să nu-și ia catrafusele. Altfel, adio cimitir de marmură. Bătrânul se lasă păgubaș, nu mai cheamă pe nimeni. Și apoi, altfel îți cioplește piatra de pe mormânt cineva căruia i-ai fost simpatic. Pune omul puțină inimă în meseria lui”. Mai ales acest ultim argument a avut un efect miraculos. Fiecare și-a ales locul unde ar fi vrut să fie înmormântat și mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
coridoare ori pe țărm, cu cearcăne la ochi, istovit de nesomn. Când mă întâlnea, Moașa îmi azvârlea câte o remarcă sarcastică: „Pari extenuat, domnule sculptor. N-ar trebui să-ți pierzi nopțile, în curând vei avea nevoie de energie ca să cioplești piatra”. Îmi venea s-o omor. Ce vroia de la mine? Să-i cer iertare că o respinsesem? Îi zâmbeam însă, ori treceam mai departe ca să-i arăt, măcar astfel, că nu gustam gluma ei. Așteptam cu groază venirea serii. Cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
nasul meu. Ieșeam din destin pe ascuns, deoarece nu puteam s-o fac trântind ușile și chiar plecarea la azil a fost o asemenea fugă; mai mult decât de frig, de camera înghețată, mă săturasem de lucrurile pe care le ciopleam în atelierul meșterului și care nu-mi asigurau decât un anonimat plin de pureci, în care putrezeam de viu; un cimitir de marmură suna altfel, promițător... Dacă aș fi avut vreo vocație, în orice domeniu, nu neapărat în sculptură, aș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
vreme avusesem impresia că nu mă mai vedea.) Dumneata ai șansa de a crea aici o operă unică. Un cimitir grandios cum nu există nicăieri. Și nici măcar să mori nu ți se pretinde pentru această operă. Ești lăsat să trăiești, cioplind pietre funerare pentru mormintele altora. Uneori, continuă el după o pauză, m-am întrebat dacă ești demn de o asemenea șansă. Vocea i se înăspri. Era și mai răgușită acum.) Dar puțin îmi pasă ce crezi, domnule sculptor. Dacă va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
fii fericit la o înmormântare decât dacă îl urăști pe cel răposat. Eu nu-l uram pe individul cu mers de pisică. Sau, nu-l mai uram. Uitasem toate necazurile pe care mi le făcuse și mă pregăteam să-i cioplesc o piatră funerară cât mai frumoasă. Dar dintre toate ipocriziile, mi-a lipsit ipocrizia de a pretinde că sufăr când n-am suferit. N-am vărsat niciodată lacrimi false. Morții sunt oricum morți, bucuria noastră că trăim n-are de ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]