KorAP: Find »[drukola/base=clasicism & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...35 36 37 ...77 >

1,905 matches

Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856

necesar să i se subordoneze creațiile în viziunea clasică. Opera trebuie să placă, dar și să învețe, subsumându-se unei utilități de natură didactică. Principiul apare încă de la Horațiu prin acel faimos utile dulci, dar este accentuat și nuanțat în clasicismul francez care devine, din acest punct de vedere un curent al corectitudinii, al cumințeniei, pe care vrea nu doar să le reflecte, ci, mai ales, să le și impună. Prin această finalitate morală, explicită la nivelul teoriilor și implicită la

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
devine, din acest punct de vedere un curent al corectitudinii, al cumințeniei, pe care vrea nu doar să le reflecte, ci, mai ales, să le și impună. Prin această finalitate morală, explicită la nivelul teoriilor și implicită la nivelul operelor, clasicismul propune, de fapt, o conduită de viață, subliniindu-se încă o dată, caracterul social al unei ideologii care a dorit și chiar a codificat estetic această dorință de contopire profundă cu receptorii săi. Opera clasică se sustrage astfel, până la un punct

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
Se concretizează acum un "dublu proiect de perfecțiune estetică și civilitate"23 afirma Toma Pavel, referindu-se la dorința clasică de a purifica limbajul și moravurile. Pe de altă parte, însă, relația cu societatea nu este unilaterală, influența fiind reciprocă, clasicismul constituindu-se în concordanță cu ceea ce a fost numit l'honnête homme (omul onest), tipologie care a marcat aspirațiile sociale ale vremii. Omul onest se definea prin modestie, dorința de a plăcea ca semn al respectului pentru ceilalți, nu ca

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
un punct, este normal să fie așa, fiecare curent în parte, pliindu-se nu atât pe realitățile propriu-zise din care se naște, ci, mai mult, pe un cumul de năzuințe, care definesc momentul și locul din care se desprinde. Însă clasicismul a mers poate cu un pas mai departe, concretizând o unitate aparte între autori, opere și cititori, o unitate a gustului care implică ideea concordanței între scopurile artei și scopurile receptorilor săi. Aceasta se datorează și faptului că literatura clasică

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
adresându-se unui public restrâns, dar dificil, datorită erudiției și spiritului critic accentuat. În acest punct al construcției clasice se află, de fapt, secretul miracolului său în viziunea lui Henri Peyre, care sugera totodată că aceasta este și sursa unicității clasicismului francez, a formulei sale irepetabile.25 Prin ruptura creată în secolele următoare și în alte spații culturale între idealurile propuse la nivel artistic de recuperările ideologice clasice și necesitățile unui public din ce în ce mai capricios, mai democratic și mai variat, se explică

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
între idealurile propuse la nivel artistic de recuperările ideologice clasice și necesitățile unui public din ce în ce mai capricios, mai democratic și mai variat, se explică realizarea incompletă a neoclasicismelor, eșecul acestora în obținerea unei formule omogene. Revenind la finalitatea morală pe care clasicismul o imprimă operelor sale, acest aspect presupune, până la un punct, o redimensionare a realității, după cum am mai menționat anterior, pentru ca aceasta să capete în spațiul ficțional coordonatele unor lecții de viață. Teatrul este genul cel mai favorabil în acest sens

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
unei situații de comunicare unice dintre operă și spectatorul care trăiește la maximă intensitate reprezentația. Astfel, construcția pieselor trebuia atent ordonată către un final care să sancționeze puternic și evident faptele personajelor, răsplătind binele și pedepsind răul. Prin aceste elemente, clasicismul nu ducea doar la concretizarea unor paradigme morale, ci implicit ajuta la crearea unei utopii ficționale care, ca orice utopie, nu reprezintă realitatea, ci o idealizare a acesteia întrucât viața în complexitatea ei nu favorizează, din nefericire, doar pe cei

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
căsătorească totuși cu Rodrigo, ucigașul tatălui ei, însă acesta este doar un aspect al multiplelor fațete pe care le-a avut disputa căreia îi vom acorda câteva rânduri, datorită importanței sale în ceea ce privește evidențierea unor raporturi între asumarea rigidă a principiilor clasicismului și neregularitatea creatoare. Cearta din jurul piesei lui Corneille se naște imediat după primele reprezentații ale acesteia, prin intervenția critică a unor scriitori și teoreticieni ai vremii, dintre care putem menționa pe Georges de Scudéry, care văd în text o încălcare

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
rigorilor cerute de noțiunea de verosimil "adică, în fond, de ignoranța publicului" afirmă în mod tranșant Basil Munteanu.29 În acest sens, realitatea însăși, prin complexitatea sa care alunecă spre incredibil, devine inaptă pentru o transpunere artistică în liniile unui clasicism care, în acest punct, devine dogmatic și mult prea dictatorial. Afirmația este valabilă și pentru celelalte puncte ale criticii care vizau încălcarea regulii celor trei unități, impuritatea încadrării, Corneille, numindu-și piesa o tragi-comedie, precum și încărcarea acesteia cu prea multe

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
slăbiciuni unei opere de geniu, incapabilă să simtă geniul însuși"30 afirma Antoine Adam dând o explicație manierei în care s-a raportat Academia la opera lui Corneille. Acuzele aduse Cid-ului sunt desigur exagerate, dezvăluind varianta rigidă și restrictivă a clasicismului secolului al XVII-lea, care, deși a dus la o devalorizare nedreaptă și, din fericire, doar de moment a piesei, nu a reușit să impună această viziune artificială, scriitorii de mai târziu Racine, Molière etc. fiind într-adevăr mult mai

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
mai târziu Racine, Molière etc. fiind într-adevăr mult mai atenți la reguli, dar urmându-și totodată calea individualității creatoare. De altfel, la querelle du Cid este relevantă mai ales din acest punct de vedere al oficializării încă de la începuturile clasicismului a dorinței de ordine pe care o transmitea și existența numeroaselor poetici și texte teoretice, o ordine care riscă să devină dictatură doar când este subsumată unor "întrebuințări" rigide. Se poate nuanța, astfel, între aspirația ontologică, interioară, către armonie și

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
subsumată unor "întrebuințări" rigide. Se poate nuanța, astfel, între aspirația ontologică, interioară, către armonie și echilibru și dorința de normare care presupune o viziune ce tinde către un absolutism despotic. Aceasta din urmă este tendința în care se înscriu poeticile clasicismului francez, subsumându-se unei tonalități prescriptive, care face din recomandările oferite adevărate legi. De altfel, clasicismul francez își stabilește mai întâi regulile prin teoreticienii săi din prima jumătate a secolului al XVII-lea pentru ca, mai apoi, să producă adevăratele capodopere

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
și dorința de normare care presupune o viziune ce tinde către un absolutism despotic. Aceasta din urmă este tendința în care se înscriu poeticile clasicismului francez, subsumându-se unei tonalități prescriptive, care face din recomandările oferite adevărate legi. De altfel, clasicismul francez își stabilește mai întâi regulile prin teoreticienii săi din prima jumătate a secolului al XVII-lea pentru ca, mai apoi, să producă adevăratele capodopere ce au marcat mai mult a doua jumătate a veacului. Boileau, prin Arta sa poetică, apărută

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
a doua jumătate a veacului. Boileau, prin Arta sa poetică, apărută în 1674, reprezintă o încununare a ideilor epocii, nu un punct de plecare. Aceste aspecte le vom cerceta pe scurt în subcapitolul următor dedicat celui mai faimos dintre teoreticienii clasicismului. Revenind la nevoia de ordine care definește dimensiunea clasică, aceasta a fost accentuată și prin interrelaționarea cu noua dominantă a epocii rațiunea. Descartes e cel care concretizează mai pregnant acest concept, care își avusese admiratori încă din veacul precedent prin

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
s-a afirmat în nenumărate rânduri că estetica clasică a fost derivată din filosofia lui Descartes, totuși influența acesteia asupra literaturii epocii nu este nici atât de profundă, nici atât de amplă precum se crede, după cum sugera Ion Constantinescu: "între cartezianism și clasicism nu există raporturi ca de la cauză la efect: spiritul cartezian a "corespuns", a convenit spiritului clasic, care l-a acompaniat, i-a consolidat prestigiul, fără a-l determina cu adevărat."31 Se sugerează în această direcție faptul că rațiunea apărea

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
corect și izvor și principiu"32 Cu alte cuvinte, se poate considera că scrierile lui Descartes nu au făcut decât să întărească, să coaguleze, o aspirație deja existentă, care s-a împletit într-un mod extrem de fericit cu admirația Antichității: "Clasicismul rămâne, nu produsul exclusiv al unei rațiuni definitiv victorioase, ci produsul acelei subtile ecuații dintre rațiune și cultul frumosului antic."33 Consecința primordială a raționalismului estetic va fi credința în existența unor reguli universale și imuabile care să ordoneze creațiile

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
posibilă, de aceea se recurge la un compromis, după cum sugera același Basil Munteanu, accentuându-se verosimilitatea psihologică față de cea geografică și istorică.34 În ceea ce privește conveniențele exterioare și anume subordonarea creațiilor la gustul publicului, aceasta reprezintă una din trăsăturile care unicizează clasicismul francez, fiind singurul curent în care a scrie pentru a plăcea cititorilor nu este considerat o umilință sau o degradare. Nici înainte și nici după secolul al XVII-lea francez, nu s-a acordat o atât de mare atenție cerințelor

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
acordat o atât de mare atenție cerințelor receptorilor. Această particularitate care duce la o concordanță a perspectivelor a fost considerată de Henri Peyre drept una din sursele cele mai importante ale coagulării atât de depline și atât de valoroase a clasicismului din secolul lui Ludovic cel Mare, după cum am mai afirmat în primele pagini ale subcapitolului de față prin raportare la aspectul finalității morale a operelor clasice. O altă regulă impusă de doctrina clasică, aplicabilă mai ales la speciile tragedie și

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
în adâncime: ceea ce se pierde pe planul orizontalității se câștigă pe acel al verticalității. În această transformare a amploarei în profunzime trebuie văzută justificarea istorică și estetică dar deloc logică a regulii celor trei unități."35 O altă normă a clasicismului privește separarea genurilor literare, fiecare fiind considerat a avea realitatea sa distinctă și ca urmare regulile sale particulare conform unui model ideal, diferențiat în funcție de categoria avută în vedere. Nu se admit interferențe, ezitări sau forme hibride. Această intenție purificatoare a

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
pe care le-am cercetat pe scurt aici, alături de altele, privind de exemplu claritatea și sobrietatea stilului, precizia și selecția prin înlăturarea ornamentelor inutile care îngreunează expresia etc., reprezintă o concretizare a unei aspirații raționale către ordine. În acest sens, clasicismul secolului al XVII-lea privește creația drept rodul aplicării unui cod estetic general. Desigur, acesta este aspectul care a generat revolta romanticilor, ducând la o subsumare parțial justificată a ideologiei clasice sub semnul sterilității dogmatice. Parțial justificată deoarece, într-adevăr

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
estetic general. Desigur, acesta este aspectul care a generat revolta romanticilor, ducând la o subsumare parțial justificată a ideologiei clasice sub semnul sterilității dogmatice. Parțial justificată deoarece, într-adevăr, după cum s-a observat din concluziile privitoare la disputa din jurul Cid-ului, clasicismul a avut numeroase tendințe de alunecare înspre un absolutism academic, în sensul impunerii artificiale a unor reguli. Dar, dincolo de această dimensiune dictatorială, instaurarea unui set de principii artistice nu a presupus niciodată anularea creativității sau ignorarea talentului. O demonstrează de

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
poate duce la crearea unor capodopere. Este, de fapt, maniera apolinică de a privi existența și, implicit, creația ca un rezultat al organizării raționale, al planificării detaliate și al ordonării atente. I.2.3. Boileau Cel mai faimos dintre teoreticienii clasicismului francez al secolului al XVII-lea, Nicolas Boileau sau Boileau-Despréaux, își tipărește Arta poetică în anul 1674, într-o perioadă de deplină maturitate a curentului ale cărui principii le-a versificat cu atât de mult talent. Aceasta nu este, desigur

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
ascuțit al lui Boileau, care atacă doar falsele valori, snobismul găunos sau prejudecățile literare.37 Se marchează astfel trecerea spre o nouă generație clasică, a celei de-a doua jumătăți a veacului și cea care a reprezentat, de fapt, esența clasicismului prin figurile ilustre care au "populat-o": Racine, Molière, La Fontaine. Deși a existat unitate la nivel ideologic, legătura dintre Arta poetică și capodoperele scriitorilor menționați nu este, în nici un caz, una de la cauză la efect, iar perspectiva de ansamblu

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
a fost acuzat autorul ei. Afirmația este valabilă pentru ideologia clasică, în general, care a fost unilateral privită după epoca romantică drept un set de norme artificiale care anulează definitiv individualitatea creatoare. Romanticii au trecut astfel printr-o sită proprie clasicismul, lăsând în urmă doar imaginea deformată a acestuia, marcată de sterilitate, răceală și dogmatism. Este însă o exagerare, o hipertrofiere negativă care a anulat, din păcate, multe din meritele curentului din secolul al XVII-lea francez. Revenind la textul lui

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
a constituit un reper fundamental, alături de cea a lui Horațiu și desigur a lui Aristotel. Boileau devine o efigie a ideologiei clasice, câștigând treptat în prestigiu și obligând posteritatea să îl recunoască și să îl admire. Într-adevăr, "fără Boileau [...] clasicismul francez n-ar fi fost niciodată ceea ce este de fapt."43 I.2.4. Concluzii Sintetizând în câteva rânduri momentul clasic francez din secolul al XVII-lea, se poate afirma că acesta a stat sub semnul unei coagulări și al

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]