2,909 matches
-
de secole de înrâuriri reciproce între români și slavi, iar nu prin vreo despărțire străveche și brutală a populației autohtone spre munte, se explică asemănarea strânsă între cele trei dialecte românești: daco-român, macedo-român și meglenoromân. Dacă se admite o lungă conviețuire latino-slavă și despărțirea dialectelor românești în spațiul locuit odinioară de romanitatea sud-dunăreană, prin treptata desnaționalizare (asimilare) a unor ramuri intermediare, încheiate abia în secolul al XIII-lea, atunci se poate explica unitatea dialectică a limbii române. Contactul între daco-romani, aromâni
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
formării poporului român și îmbogățirea vocabularului limbii românești a fost însemnată, fiind asemănătoare celei a popoarelor germanice la nașterea etniilor neolatine apusene. Cu toate acestea, componenta slavă n-a modificat structura de bază daco-romană a poporului român. Însă, în urma contactului (conviețuirii) prelungit cu slavii (secolele VII-X), în cursul căruia aceștia au fost asimilați de autohtoni, limba română a primit numeroase cuvinte și a dobândit o coloratură ce o deosebește de limbile romanice apusene.30 Procesul de etnogeneză românească a durat aproximativ
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
locuire. Din cele 12 orașe cunoscute din Dacia, 9 au nume autohtone, terminația -dava din numele unor orașe (Sucidava, Capidava) a supraviețuit. Pe lângă dacii din provincia romană, în teritoriile învecinate trăiau dacii liberi: în Moldova, Muntenia, Crișana, Maramureș. În cursul conviețuirii, cu coloniștii romani, dacii au fost asimilați de ei, dar au transmis un număr de cuvinte ce au intrat în vocabularul limbii române. Romanizarea Este un proces complex, desfășurat într-o lungă perioadă de timp, pe parcursul câtorva secole. El a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
generale, în secolul al X-lea, când apar primele mențiuni scrise despre români (vlahi). La acea dată, românii se individualizaseră ca popor și nu mai puteau fi confundați nici cu rhomanioii (bizantinii), nici cu slavii (rușii), nici cu bulgarii.35 Conviețuirea românilor cu slavii Cu privire la capitolul cel mai obscur din trecutul neamului nostru, acel dificil, în aparență iremediabil hiatus, lipsit aproape complet de documente scrise și cu puține materiale arheologice, al perioadei medievale (secolele VII-X-anii 602-970), de formare și închegare a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pentru multe secole, din câmpii și din văile largi, în văile înguste de munte, în poieni și platouri. Locurile bune pentru agricultură au încăput pe mâinile cuceritorilor slavi (Emil Petrovici, în "Transilvania", LXXIII, 1942, p. 865). Această etapă obscură, de conviețuire (simbioză) slavo-română, în Dacia carpatică, când s-a produs procesul de sinteză etnică-socială și de încrucișare lingvistică, a fost decisivă în etnogeneza românească. Concret, cum au conviețuit românii cu slavii ? E. Petrovici încearcă să răspundă acestei întrebări: "Viața în comun
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ambele limbi, din străvechea limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică și în zona carpato-dunăreană, susține Al. Rosetti, pe urmele lui Hasdeu, Philippide, Capidan, Pușcariu. Această realitate infirmă teza privitoare la "simbioza româno-albaneză", la sfârșitul antichității și începutul evului mediu, și "conviețuirea" celor două popoare, sursa "împrumuturilor" din albaneză în română. Elementele fonetice, morfologice și sintactice în română și albaneză nu justifică o "comunitate" între cele două limbi, iar cuvintele indo-europene comune prezintă aspecte de mare vechime în limba română, pătrunse într-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
că daco-moesiana sau traco-ilira reprezintă substratul comun al celor două limbi, româna și albaneza. Lingvistul I. I. Russu susține următoarele: faptul că nu există împrumuturi lexicale din albaneză în română și din română în albaneză, după anul 600, anulează teza conviețuirii albano-române în sudul Dunării, conform teoriei lui Roesler. Aceste cercetări au adus argumente decisive susținerii că termenii comuni românei și albanezei (aprox. 70) nu sunt împrumuturi ale românei din albaneză, ci provin din substratul comun (traco-ilir). Gh. Brătianu se întreabă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
strânsă legătură ("simbioză"!) cu albanezii și cu bulgarii (slavii meridionali, balcanici), această ipoteză (axiomă, pentru unii) trebuie abandonată integral, definitiv. Astfel, în prezent, este limpede că strămoșii românilor n-au locuit împreună cu strămoșii albanezilornu a existat un contact sau o conviețuire între români și albanezi, în evul mediu, în dreapta Dunării! Un aspect însemnat este individualitatea limbii române în perioada anterioară influenței slave, așa cum spunea Pușcariu: "faptul că găsim în cele patru dialecte un număr mare de împrumuturi de la slavi ne arată
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de la slavi ne arată că străromânii au conviețuit cu slavii nu năvălirea slavilor i-a împrăștiat pe români în cele patru grupuri (dialecte)fără însă ca influența limbii slave asupra românei să dateze din timpuri prea îndepărtate". Am avut o conviețuire îndelungată și intimă cu ei (slavii), dar ar fi greșit să credem că limba română ar fi un fel de limbă slavo-română !57 Româna, ca limbă, face parte din marea familie a limbilor indo-europene și anume din familia limbilor romanice
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ceea ce indică o populație sedentară, stabilă în nordul Dunării.60 După ce am urmărit, sub aspect lingvistic, componenta autohtonă, traco-dacă, apoi pe cea romanică, latină, să analizăm contribuția slavă la alcătuirea limbii române. Ce a rezultat din această îndelungată "atingere" (Iorga), conviețuire, între slavi și elementul romanic? În Dacia (nordul Dunării), slavii s-au așezat în număr mare și în toate părțile ei, nu numai în unele regiuni, așa cum s-a crezut multă vreme. Aceasta ne-o spune cercetarea obiectivă a izvoarelor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Petrovița, Vârbița, Seliștea. În fața acestei avalanșe, C. C. Giurescu se-ntreba: Cum se explică aceste numeroase și vechi denumiri slave pe întreaga întindere a pământului românesc? Răspunsul: Prin populația slavă numeroasă care a locuit timp îndelungat acest pământ alături de autohtoni. Această conviețuire prelungită explică și larga răspândire a numelor slave de persoană în onomastica românească: Dan, Radu, Vlad, Stan, Vâlcu, Voicu, Dragomir, Tihomir, Vladislav, Miroslav, Stanislav, Dragoslav-nume purtate la început de năvălitorii slavi, apoi de strămoșii românilor. Influența slavă asupra autohtonilor daco-romani
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de valoarea de circulație și de producție a cuvintelor. Aceste cuvinte slave n-au pătruns brusc în limba română, ci treptat, începând din a doua jumătate a secolului al VI-lea. Cea mai mare parte a lor au intrat în timpul conviețuirii cu slavii în nordul Dunării (secolele. VI-IX), iar o altă parte după creștinarea bulgarilor, în a doua jumătate a secolului al IX-lea. În sfârșit, a treia parte a cuvintelor slave au intrat odată cu întemeierea statelor românești, în secolele
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
a secolului al IX-lea. În sfârșit, a treia parte a cuvintelor slave au intrat odată cu întemeierea statelor românești, în secolele XIII-XIV, în legătură cu organizarea și dregătoriile medievale. Elementele vechi slave au pătruns în limba română, în secolele VI-XI, în timpul conviețuirii cu ei. Numărul lor este foarte însemnat și privește, ca și cuvintele latine, toate laturile vieții omenești, în unele domenii mai multe, în altele mai puține, dar le întâlnim peste tot! Dacă termenii om, bărbat, femeie sunt latini, o mulțime
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dublete ale celor anterioare, ci servesc pentru a exprima noțiuni fundamentale în toate domeniile vieții omenești, ceea ce a dus la dispariția termenilor corespunzători latini. Și să reținem că nu este vorba decât de moștenirea slavă cea mai veche, aceea a conviețuirii cu ei (secolele VI-XI), nu și de aceea legată de întemeierea statelor medievale românești și de influența culturală. Nu mai vorbim de domeniul credințelor și obiceiurilor populare, încă necercetat integral, dar și aici influența este considerabilă. 62 Menționarea românilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
viață feudală incipientă și creștină, românii erau singura populație de origine romanică. Ei trăiau într-o societate închegată, cu vechi rânduieli sociale și economice sedentare, cu structuri mentale creștine, încă înainte de 602, care asimilaseră pe slavi în lungile secole de conviețuire anterioară și erau acum un popor definit, de-sine-stătător. Feudalizarea progresivă a societății de la Carpați, Dunăre și Mare, ca și contactele nemijlocite ale romanității răsăritene medievale cu statul bulgar, Imperiul bizantin, Rusia kieveană și Ungaria arpadiană, în preajma anului o mie, au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
se întâlnesc în bazinul superior al Prutului, pe cursul mijlociu al Nistrului și în bazinul Răutului (Basarabia centrală). În plus, toponimele și hidronimele slave din Moldova nu sunt argumente pentru a justifica o dominație politică străină, haliciană, ci doar expresia conviețuirii îndelungate a populației autohtone, romanice, cu cea slavă, înainte de asimilarea ei. Fenomenul asimilării slavilor în masa romanică se pare că a durat, în Moldova, un timp mai îndelungat decât în alte provincii românești. Conform cronicilor ruse, hotarele Rusiei haliciene nu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
turcică, spiritului limbii maghiare este o dovadă în acest sens. Secuii, conform ultimelor păreri, au fost un trib turanic care s-a alăturat de timpuriu triburilor maghiare, cu mult înainte de instalarea ungurilor în Panonia, la sfârșitul secolului al IX-lea. Conviețuirea secuilor cu ungurii, anterior anului 896, este atestată de mai multe izvoare narative medievale. Astfel, Anonymus, Simon de Keza, Cronica lui Thurocki, Chronicon Vindobonense subliniază că, înainte de pătrunderea ungurilor în Panonia, secuii le-au ieșit înainte și au cucerit împreună
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
privilegiată, la fel și la Pesta, în 1298.44 Pe teritoriile amintite mai sus au existat în această vreme colectivități românești și grupuri de pecenegi-regele Andrei II, în diploma din 1224, vorbea despre "pădurea românilor și pecenegilor"-o atestare a conviețuirii secuilor cu românii și pecenegii. Influența românilor asupra societății secuiești se manifestă în ocupații și obiceiuri, în onomastică și toponimie. Celelalte grupuri de secui din scaunele Odorhei și Mureș au fost așezate, mai târziu, pe teritoriile respective. Comunitățile (colectivitățile) secuiești
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
doar pentru că nu era stăpânită de aceasta, iar nobilimea nu preluase pământul obștilor sătești. Diploma de danie din 7 mai 1211 precizează că "țara" li se dăruiește cavalerilor, pentru ca să o locuiască în pace și să o stăpânească liber, pentru ca prin conviețuirea cu ei "să se întindă regatul nostru" (DIR C, sec. XI, XII, XIII, partea I, p. 151). Conform textului diplomei, cavalerii erau datori să dea vistieriei regale o parte din aurul și argintul descoperite "în sus-zisa țară, a Bârsei", iar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
turce, pecenegii și cumanii au locuit (stat) în regiunile noastre peste trei sute de ani, punându-și amprenta asupra istoriei românilor. N. Iorga vorbea, pe bună dreptate, despre simbioza româno-turcă (pecenego-cumană), arătând că românii, după asimilarea slavilor, au ajuns la o conviețuire cu cele două populații turanice a căror dominație a durat câteva secole. Expedițiile împăraților de la Bizanț, care controlau malul stâng și care, începând de la Ioan Tzimiskes, au refăcut cetățile de la Dunăre, au beneficiat de ajutorul elementelor locale, românești. De la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
et bissenorum"). Această pădure, consideră Iorga, nu putea fi decât pe versantul ardelean al Carpaților Răsăriteni, spre care se îndreptaseră fugarii pecenegi din Bugeac și Covurlui, pe linia ce ducea la trecătoarea Ghimeș-Oituz, satul Beseneu fiind un alt indiciu. Această conviețuire cu pecenegii, crede Iorga, care s-a închegat în secolele X-XI, ar fi un argument suficient pentru vechimea populației românești în Ardeal. Transilvania, în secolele X-XI, trebuia să se apere prin forțele sale românești, deoarece regalitatea ungurească nu stăpânea pe
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
întreagă populație, aflată pe clina răsăriteană a muntelui, și anume ceangăii, din zona Bacău, este o diferență între ei și secui.23 La sfârșitul secolului al XI-lea, cumanii îți împlântau hoarda în șesul muntean, ca să ajungă apoi la o conviețuire cu locuitorii vechi (autohtoni), care devin asociații lor militari, primind de la acești stăpâni ("domni") și așezăminte fundamentale, în care vor trăi mai departe (Iorga). Cumanii, noii barbari, au conviețuit cu autohtonii din regiune, românii. Trebuie să ne întrebăm, ce însemna
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
populația autohtonă de pe malul stâng al Dunării, românii din întinsa câmpie munteană, a fost mult mai adânc, în același timp în care ei cultivau relații cu elementul vlah din sud, creator de stat. Iorga subliniază un fapt însemnat al acestei conviețuiri: domnii români înșiși sunt, în sensul intim al puterii lor, continuatorii hanilor cumani, al căror nume îl imită în Băsărabă. Din această conviețuire de două secole dintre români și cumani au rezultat și împrumuturi de obiceiuri, ca și influențe politice
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cultivau relații cu elementul vlah din sud, creator de stat. Iorga subliniază un fapt însemnat al acestei conviețuiri: domnii români înșiși sunt, în sensul intim al puterii lor, continuatorii hanilor cumani, al căror nume îl imită în Băsărabă. Din această conviețuire de două secole dintre români și cumani au rezultat și împrumuturi de obiceiuri, ca și influențe politice de cea mai înaltă ordine, după aprecierea lui Iorga. În partea de apus a Dunării, în dreptul Vidinului, se afla "Vadul Cumanilor", unde s-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fi foarte veche, ci se află mai adânc, în obiceiuri, deși ele par a fi o datină curat românească. Astfel, caii iuți, meșteșugul tragerii cu arcul vin de la cumani, înainte de o altă inițiere a autohtonilor (români) prin tătari. Din această conviețuire, mai strânsă și mai cuprinzătoare decât aceea cu pecenegii, au provenit și acele nume din Codex cumanicus recunoscute ca românești, Umul, Gubul, Olaka. Ca împrumut de costume (port), cu părul lor lung și mustățile plecate în jos, cumanii din fresca
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]