1,556 matches
-
prin ceea ce, începând să semnifice, se întrupează iradiind în înțelegere. Trupul poetal este ca atare un revelator al semnificabilului, developând în negativ - în și prin obscuritatea celor ce sunt voalate de corpul poetic, a celor ce nu sunt (vizibile) - imaginea diafană a acestui mediu transparent, donația speculară a unui imprevizibil și insesizabil pe cale directă 2. În poezia lui Ion Vinea, înainte de a intui revelator acel "trup de aur vechi" ce stă "vedenie în raze"3, înțelegerea trebuie să străbată mai întâi
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
care transpare lumina revelatoare a invizibilului și a indicibilului. "Traversând corpul însuși al limbii", "transparența, sau diafania transparentă (...) determină astfel sensul literal al unui text și îi asigură corporeitatea întunecată, sensibilă, deci vizibilitatea, imaginalitatea acestuia. În același timp, această transparență diafană a cuvintelor deschide trecerea înțelegerii spre alte sensuri ale scriiturii (...), înainte de a se afirma mai mult și de a încerca să forțeze înseși limitele mijloacelor poiesis-ului, străduindu-se să dobândească luminozitatea cea mai strălucitoare"9. Interiorizarea imaginii nu ocultează transparența
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ontologică, transpare nu prin sine, ci prin filtrul luminii care îl pune în evidență. Nu e non-manifestatul absolut, nevăzutul inaccesibil; ceea ce începe să semnifice se arată - ca începutul însuși al semnificării - doar în posibilitatea întrupării sale luminoase, a iradierii sale diafane. Diafanitate care deschide imaginii "un câmp de interactivitate (o "interfață", s-ar spune în zilele noastre) care posedă, în afara calităților de strălucire a diafanului (captare a luminii, transluciditate sau claritas, receptacol și transmițător de luciditas), calități specifice de reactiv sensibil
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
se arată - ca începutul însuși al semnificării - doar în posibilitatea întrupării sale luminoase, a iradierii sale diafane. Diafanitate care deschide imaginii "un câmp de interactivitate (o "interfață", s-ar spune în zilele noastre) care posedă, în afara calităților de strălucire a diafanului (captare a luminii, transluciditate sau claritas, receptacol și transmițător de luciditas), calități specifice de reactiv sensibil comparabil, pentru a folosi o metaforă, cu epifania unei "fețe""15. Ceea ce se înfățișează "pretutindeni unde-ți porți surâsul" nu e prin urmare doar
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
inaccesibil; ea arată ascunsul, îi luminează transparența. Mai exact: transparența însăși e lumină, deschidere prin care ceea ce apare se arată pe "apele luminii", "pe valuri de lumină" (Cuptor)19, ca "ploaia de lumină a soarelui în crâng" (Făurar)20. Mediu diafan al trecerii spre ceea ce apare și se vede, al arătării celor ce trec precum păsările care "se duc în lumină" (Seară pe ape)21. Ochiul luminii deschide în umbră altă privire, iar "în suflet, mai departe - în zarea lui" nu
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
limpezimii din albastrul adânc; nu e acesta zeul? Deodată se opri stingher și mare,/ Atât de singur că părea un zeu". Nu suntem oare martorii epifaniei, ai luminii care aduce în lume chipul nevăzut al sacrului?28 Dar imaginea apariției diafanului nu e limpede; este chiar clar-obscurul ce joacă în privire și îi dejoacă perspectiva. Nici nor, nici zeu, sau poate ambele, în imaginea dublă a unei tainice intricări, în țesătura căreia norul pare un zeu iar zeul apare în chip
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
adânc./ Se liniștise totul. Era pace./ Din pleoapa zării luneca pe ape/ O lacrimă de-argint, întâia stea". Și chiar dacă această epifanie ar fi rodul aparent al imaginației, ceea ce se vede e un nor, prin care se arată însă imaginea diafană a unui transcendent care nu este o creație a imaginarului. Steaua ce coboară în zare e martorul tăcut al minunii posibile care rănește vederea, urma luminoasă a zeului ce trece și rămâne în vedere 34. Dan Botta. Despre sufletul poemului
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
a unui transcendent care nu este o creație a imaginarului. Steaua ce coboară în zare e martorul tăcut al minunii posibile care rănește vederea, urma luminoasă a zeului ce trece și rămâne în vedere 34. Dan Botta. Despre sufletul poemului Diafanul ca unduire În Charmion sau Despre muzică, Dan Botta definește condiția artistului în felul următor: "Artist este acela care știe să deslege, în bruta conformație a materiei, dorul specific care o animă. Și dorul artistului se compune cu dorul materiei
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
norilor, limpezi, eterne plecări. Aceste gesturi vagi, aceste cuvinte abia rostite, au și plecat, imprimate în apriga rigiditate a undei. Sau dacă vrei, timpul lor e imprimat, o, prietene, în respirația spațiului, în proiecțiunea lui de energie"8. Un intermundiu diafan, nevăzut prin sine, euritmia trepidantă în care "armonia țese cu aripa ei, prin firele lumii, o zare măiastră de tonuri"9, transparența brăzdată de forme ale zbaterii, unduiri întrezărite ca într-un vis ce deschide peisajul cerului etern. Nu surprinde
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
măiastră de tonuri"9, transparența brăzdată de forme ale zbaterii, unduiri întrezărite ca într-un vis ce deschide peisajul cerului etern. Nu surprinde faptul că "în transparența de oglindă a nopții", în "diafaneitatea nopții"10, "tremura aripa unor imense paseri diafane" iar zarea țesută de aripi e "un simbol transparent al frumoasei creații", căci se cuvine "să vedem în această urzire miraculoasă de fire, vălul diafan, roiul de aur palid al materiei în spațiu"11. Diafaneitate la care participă în egală
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în transparența de oglindă a nopții", în "diafaneitatea nopții"10, "tremura aripa unor imense paseri diafane" iar zarea țesută de aripi e "un simbol transparent al frumoasei creații", căci se cuvine "să vedem în această urzire miraculoasă de fire, vălul diafan, roiul de aur palid al materiei în spațiu"11. Diafaneitate la care participă în egală măsură natura ambivalentă a cuvântului, ea însăși o spațialitate dislocată, întinsă între materie și spirit, vizibil și invizibil, o lume vibrantă de înțelesuri și de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
înfiorate de spațiu, sunt cuvintele. O punte între materie și spirit, între lume și idei. Trepte ale abstracțiunii"12. Nu e acesta tocmai spațiul transparent al poemului, adâncul său mineral sau stofa sa aeriană unde se ivesc imaginile, aceste întrupări diafane ale semnificabilului, locul în care apare "corpul misterios al Poeziei"?13 Khôra sau ovalul inimii După Platon, există trei genuri: ceea ce devine, lumea devenirii sau a còpiilor perceptibile (sensibilul); modelul după a cărui asemănare ceea ce devine se naște, forma identică
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
al treilea gen intermediar, între inteligibil și sensibil, un pre-originar sau un inaparent prin sine, dincolo de opoziția dintre model și copie, văzut ca în vis și care nu poate fi gândit decât printr-un raționament "hibrid"18. Aici are natura diafanului nu imaginea ca atare, ci mediul în care ea apare, plin de forțele sau potențele imaginilor posibile, puse în mișcare de sufletul invizibil al lumii, început divin al universului vizibil 19. Cât despre raționamentul hibrid care l-ar putea gândi
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
prim plan, pe de o parte, contemplarea priveliștilor invizibilului de către sufletul dionysiac, "chipul din undă setos de splendida sa realitate, chipul care-și caută modelul, chipul care-i întinde gura arsă de dor"32, dar care, "prins încă în mrejele diafane ale visului, încearcă spaima unui univers evanescent"33. Pe de altă parte, asistăm la nașterea imaginilor în mediul transparent al devenirii, cel care le primește la sine și le reverberează spre cerul formelor eterne. Aici poezia "se înalță până la càstele
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
cerul formelor eterne. Aici poezia "se înalță până la càstele regiuni ale ideei", căci ea "renunță la tot ce ar putea-o îndepărta de condiția ei meditativă, filosofică, metafizică"34. Mediu văzut - cum spune Platon - ca într-un vis, prin vălul diafan ce lasă să se străvadă peisajul inaparentului: "Paseri, mari paseri stymphaliene/ Ce bat din aripe de vis,/ Paseri mari cu himerice pene/ Nălucind un divin Paradis,/ Oh, àripile lor, ah, arìpile!". Păsările mitice 35, al căror zbor se profilează pe
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
manifestării - decât din inaparentul care-i e esență. Astfel încât imaginile sunt fenomenalizări ale inaparentului, iar ceea ce devine vizibil conferă o imagine invizibilului, îl arată așa cum se arată, în chipul - altfel de neprivit - al unei forme. Aici, ceea ce e inaparent sau diafan, spuneam, nu e imaginea vizibilă, ci mediul în care ea arată invizibilul, vălul transparent în care ea se imprimă drept chip al invizibilului, prin care acesta se arată. Iar ceea ce se arată sunt "cristalinele sfere din cer", "zările cerului-crin"39
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
dor". Absența care doare e absența unei prezențe înfiorate, unda în care viziunea cerului încă fulgeră, căci dorul formei ce însuflețește materia e o memorie a esenței. Figură a izvorului nesecat, zbaterea aripii nevăzute țese din firele lumii armonia posibilului. Diafan și perspectivă a inaparentului în Patmos de Ilarie Voronca Se știe că, potrivit lui Henry Corbin, obiectul percepției imaginative (sau imaginante) este cu totul diferit de cel al imaginarului, căci aici imaginalul perceput nu mai este un obiect imaginar opus altuia
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
din ciclul Patmos de I. Voronca 2. Că această lume e înfățișată e un fel de a spune, deoarece imaginile care o alcătuiesc nu propun coordonatele unui spațiu-timp circumscris realului identificabil, reprezentabil sensibil ori inteligibil. Este intermundiul incert, trecător, puntea diafană care ne suspendă în dimensiunea unui interval ambiguu. În ce lume suntem?" spuneai. "În ce lume"/ Această spaimă liniștită ca un obraz mut cuprins/ De spaimă". Într-adevăr, în ce lume ne aflăm, de vreme ce "Veșnicia e acolo pe o culme
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
obiectiva imediat datul vizibil. Ceea ce se vede e inaparent; deși aprioric, el nu se dă decât în abruptul fulguranței, ca noutate absolută. Donația aceasta pare să fie o revelație directă, dar revelarea are nevoie de distanța unui intermediar, de medierea diafană în care să se producă 12. Nu există drum spre revelație, și nici timp în așteptare, timp al exilului în pustie 13. Un etern azi al posibilității imposibilului, care e însuși posibilul revelației: "Numai o dungă subțire la orient". Orient
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Ce dispariție să o tulbure, dacă apariția însăși e abia posibilă, donație care nu arată ce se dă, ci purul și simplul fapt că se dă? Or nevăzutul donației este un invizibil, un insesizabil saturat intuitiv: "Trecem printre columne albe, diafane, firește/ Insesizabile". Diafanul e chiar imaginea trecerii printre, într-un dincolo din ce în ce mai îndepărtat 14; nu apariția în vedere, ci orientul care poartă vederea înspre originea (oriens / origo) ființei de lumină 15, transparența primitoare a luminii "ploii lactee" ori cea "asemeni
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
o tulbure, dacă apariția însăși e abia posibilă, donație care nu arată ce se dă, ci purul și simplul fapt că se dă? Or nevăzutul donației este un invizibil, un insesizabil saturat intuitiv: "Trecem printre columne albe, diafane, firește/ Insesizabile". Diafanul e chiar imaginea trecerii printre, într-un dincolo din ce în ce mai îndepărtat 14; nu apariția în vedere, ci orientul care poartă vederea înspre originea (oriens / origo) ființei de lumină 15, transparența primitoare a luminii "ploii lactee" ori cea "asemeni vuietului dintr-o
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
un obiect învăluit în lumină. Imaginea este lumina; prin ea "inima vede ca la-nceputuri", "prin cazna lăuntricelor zboruri"60. Ceea ce se vede e însă un insuportabil, transparența care apasă, un văl străveziu a cărui imagine e văzută ca o "diafană povară", "cereasca greutate"61. Deși apăsătoare, greutatea e diafană, căci e a cerului ce umple imaginea inimii 62. Inima e astfel înclinată spre puterea de atracție a înaltului, gravitează pe orbita unui centru de greutate dinafara ei. Dacă "altar al
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ea "inima vede ca la-nceputuri", "prin cazna lăuntricelor zboruri"60. Ceea ce se vede e însă un insuportabil, transparența care apasă, un văl străveziu a cărui imagine e văzută ca o "diafană povară", "cereasca greutate"61. Deși apăsătoare, greutatea e diafană, căci e a cerului ce umple imaginea inimii 62. Inima e astfel înclinată spre puterea de atracție a înaltului, gravitează pe orbita unui centru de greutate dinafara ei. Dacă "altar al divinului este inima omului" (Sf. Bonaventura), conform acestei viziuni
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
de trecere prin apariția netrecătorului 72. Dacă "mi-e dragostea cer" și pentru "o clipă, inima mi se făcuse cer"73, aceasta în virtutea formei transparente a inimii strălucind în lumina frumosului care îi imprimă suflul, ducând cerul mai departe 74. Diafana povară e acum izbăvire, ritm al suflării și orientare a vederii spre orientul inaparent; ochiul care vede iubind și ceea ce el vede în iubire ard împreună "de-același foc ceresc"75, răsfrânt în inima prin care se vede cerul. În numele
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
suflete călduroase, o voi suflete/ cu lumină proprie!/ Era o lovire de raze, între voi și amurg/ cu clinchete alunecând mereu din prezent/ și rătăcind în jurul pământului". Ipostază care pune în lumină imaginea inaparentului însuși; ea se proiectează pe ecranul diafan al unei evacuări. Două lumini vin în atingere, lovindu-și razele, cea care răsare din interior, vine din suflet și ridică imaginea la vedere, și cea eclipsată a exteriorului, lumina lumii în care nu se mai vede nimic. Lumină agonică
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]