1,836 matches
-
Detta: Din cauza lui Colin. Eu: Colin? Ce...? Oh, Doamne, e fiul tău? Ea: Nu. Colin e iubitul meu. Eu: IUBITUL tău? Dar s-a culcat cu mine! Ea: Iată de ce o să te omor. Mă gândeam că trebuie să fie total dusă - Colin iubitul ei? Drace, nu prea cred! - tocmai atunci Tessie începe să vorbească. —Detta, zice ea, sunt supărată pe tine și dintr-un alt motiv. Am un prieten la bancă, un om foarte, foarte drăguț, membru al Opus Dei și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
DE PE EA! Am ținut telefonul cât mai departe de ureche și m-am holbat la el. Cred că m-a impresionat cel mai mult autentica instantaneitate cu care Lorne își iese din pepeni. Brusc, dintr-o dată: nici urmă de temperament - dus, dispărut cu totul. Și eu sunt un artist iute din fire, dar până și mie îmi trebuie ceva mai mult timp. Am nevoie de cel puțin două secunde până să descopăr picătura care revarsă paharul. Dar e clar că sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
fi spus? Ce rost mai are să-i spui unei femei, după aproape douăzeci de ani, că ai fost amețit de ea și nu ai știut cum să ajungi la ea. Cum să te mai găsească ea în tot timpul acela dus? Am zâmbit și eu, ridicând din umeri, imitând-o parcă: — Doar eu v-am cunoscut. N-are rost să vă mai spun acum ce a fost... Îmi pare bine totuși, și așa, că am făcut măcar acum cunoștință. Nu mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
legăna dus parcă de cânt. Bastonul alb, atârnat de brațul lui, se balansa și el, parcă tot în ritmul melodiei, ca și cum și toiagul acela lucitor în lumina difuză a neonului, ca o despicătură albă, săgetată în noapte, ar fi însoțit dusul melodiei abia auzite, lăsând-o să urce greu spre etajul blocului, spre balconul cu rufe și cu mine bătând în prichiciul metalic un ritm inventat după cântecul șoptit al orbului. Părea știută melodia lui, îmi părea știută și silueta orbului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
pe ceilalți, până jos, la „Tosca“, de la Drept, cafeneaua unde ascultam fascinat poveștile Teodorei, „ultima curvă bizantină a Bucureștilor“, după cum se recomanda. Teodora, pe atunci, era încă studentă (așa se spunea), dar își pierdea încetul cu încetul mințile. Își însoțea dusul din sine cu nenumărate păhărele de rom, cu ceasuri petrecute la „Tosca“, cafeneaua de peste drum de căminul studentelor de la Drept, de la deschidere și până la închidere, și cu depănatul aceleiași unice povești de pregătire a unei crâncene răzbunări pe Mocofanu, căruia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
noastre. Soarele se urca lin, răsfățat, întârziindu-și venirea în Lume. Mai mult parcă se juca de-a răsăritul, copil alintat, râzând, dând din mâini și zvâcnind de picioare când mama îl desfată, să-i schimbe pelincile, să-i curețe dusul somnului. Aici, în București, de la primele mele contacte cu universul lui, am trăit fascinația înserărilor. Amurgurile de toamnă, în special, au o molcomeală nesfârșită. Adeseori le-am asociat - fără să fac cine știe ce joacă metaforică, poetizantă - cu oboseala lentă care pogoară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
curvei ieșind, în înserare, în oraș. Mergeam și eu tot așa, strecurându-mă parcă printre imense coloane, căutând o ieșire, o poartă pe sub care să mă preling, precum cândva curva din R. încerca să treacă liberă, să se piardă în dusul ei. — Special am tras perdeaua, mi-a spus D. în acea după-amiază. N-o să-și dea seama. Tu o să te uiți și-o să vezi cum se gătește pentru oraș. Așteptam sub fereastra ei ușor înfrigurat. Mi-era teamă să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
N-ai ce să pierzi. Nu-mi venea să-i spun că mi-era teamă să intru din nou în jocul lor. Știam că nu va înțelege, nu putea înțelege. Pentru ea totul era extrem de firesc, de ușor, urmând doar dusul a ceea ce trebuia făcut. — Așa se face. Așa fac toți, de ce ești căpos? Orice i-aș fi spus, știam că nu o pot scoate dintr-ale ei. Era docilă, supusă, urmând un drum trasat întotdeauna de alții. — Ai să ajungi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Nu era din cauza băuturii. Beția nu-mi producea astfel de spaime. Era doar plictiseala imensă de a ieși din cârciumă, de a merge până la un tramvai sau un autobuz, de a mă sui în el și de a mă lăsa dus. Conți, de parcă nimic altceva nu ar fi avut de făcut decât să aștepte să o sun și să o chem, la cele mai imprevizibile ore, indiferent pe unde hălăduiam, răspundea mai întotdeauna și venea ca și cum numai asta și-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
întru ea. Un punct spre care, iată, vin aceste cuvinte--câlți, cuvinte-vălătuci, cuvinte fără alt trup decât un fel de zgârci elastic care le scoate și le aruncă iarăși în mine, lăsându-mă doar să le urmăresc irizările pale în scrânciobul dusului meu de gând. Un fel de raci, cuvintele mele, scoase de un prunc neștiutor din cotloanele lor ascunse, nepăsător la mușcătura lor, nepăsător la cleștii lor, care pătrund adânc în carnea degetului care scrie, sângerându-l, așa cum sufletul nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în voia legilor lor eterne. Nu aveam curajul să-i povestesc astfel de lucruri lui Matvei. Îl ascultam aproape nepăsător, gândindu-mă că, dacă tot este să bem, trebuie să ne umplem cu ceva clipa, timpul să se ducă în dusul lui cu acea gratuitate a vorbelor de la beție, grele uneori, alandala alteori, dar ducându-se fără de urmă. „Și m-am spovedit lu’ tata“, a continuat Matvei. „Și de aici a început drama. Nu numai că m-a bătut de n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
o crâșmă, ivită ademenitor în calea mea, anume parcă spre a-mi încerca tăria hotărârii de a mă spovedi. Eram slab, nevolnic și rămâneam în crâșmă până se făcea târziu și toate bisericile se închideau. Amânam pentru o altă zi dusul la biserică, mersul la duhovnic, întâlnirea izbăvitoare cu el și cu binecuvântata taină a spovedaniei. Nu ajunsesem niciodată la acea biserică din viziunea mea. Dintre toate celelalte la care mergeam, din când în când, nu era nici una asemeni celei pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
trabucul. Am fost, într-o după-amiază de noiembrie sau început de decembrie, la venerabilul poet. Fusese într-o înserare de toamnă (noiembrie) la noi la Facultate. Murise atunci, cred, Emil Petrovici sau N.N. Condeescu. Aș putea să verific, dar las dusul amintirii să-și urmeze cursul, jucându-mă doar de-a rememorarea. Un joc în care nici nu mai știu cât adevăr descopăr, câtă minciună strecor. Mă fascinează doar veșnicia acestor locuri pe unde mi-e dat să umblu, să mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
grăunțe de nisip despre care scriu, cu banale metafore, când zilele mele le simt, într-adevăr, frunze zburătăcite, când îmi dau seama că nu am nici o putere spre a opri, fie și pentru efemera scriere a unui cuvânt, timpul din dusul lui, când toate par că se ordonează de la sine înaintea Morții care vine, descopăr că, înfrângându-mă, Biblioteca mi-a lăsat totuși aura învingătorului. Sunt învinsul care se împărtășește din trufia învingătorului. Sunt biruitul căruia biruitorul îi transformă umilința în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
că trebuie să meargă și va ajunge în cele din urmă undeva, poate chiar acasă. Sau într-o nouă crâșmă, o minune de crâșmă cum nu mai văzuse până atunci, o crâșmă a viselor, o crâșmă a tuturor gândurilor aiurea duse, o crâșmă în care, intrând, știi că la oricare masă te așezi, celălalt din față ești tot tu, te aștepți cu paharul plin, cu sticla plină, cu sufletul plin, cu Lumea toată revărsată peste tine ca blândețea unei fulguiri nesfârșite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
veștile despre ea. Știu acum că erau doar semne ale închiderii textului întru limpezirea sa. Și, poate, întru Luminarea mea în coborâre. Din astfel de întâmplări neprevăzute viețile noastre capătă înțeles. Relevarea textului este nașterea cea adevărată. Umplerea plinului și dusul tainei de nespus. Abia la capătul trăitului, viața își începe drumul ei adevărat, curat, al tău și numai al tău. Primim zilnic semne despre această împlinire a textului, fără a le înțelege, fără a le desluși, fără a le crede
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
știe. O simte pe trupul ei, în carnea ei, în liniile corpului ei care se schimbă de pe o zi pe alta, în sângele ei care se zbate după alte ritmuri, în întregul ei care tresaltă și vibrează mult mai aproape de dusul schimbător decât toate ale mele, rămas împietrit într-o vârstă fără trecere. Apoi fata a zorit din lift, a zorit pe ușa blocului, zorește pe lunga alee care duce spre stația autobuzelor. O privesc din spate cum își agită fundul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
zorește spre vreun birou, la slujbă. Zâmbesc: „Uite-așa trece viața“. Metaforele se trăiesc pe sine. N-au nevoie de vorbe. Ele inventează vorbele. Ele rodesc împreunări de cuvinte. Sintaxe. Destine. Metaforele se petrec doar din ritmul zilelor, din pași duși, din cadențe mistuite, din despicări de aer, din troian de clipe pogorâte. Rămân tot mai în urma vieții care se trece. Clipe ca acestea, moi, toropite de zăpușeala miezului de zi. Căldură sufocantă, anihilantă. Gândurile moi, lichefiate, vâscoase se preling în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
toate acestea, un semn doar, o literă, o virgulă, un bob de nisip. Ești însă liber, dâra ta de viață știi că se încrustează în ceva, trăiești permanent trecerea din efemer în veșnicie și iarăși revenirea în vremelnic și iarăși dusul în nemurire. Trăiești minunea colbuirii. Calcinarea clipelor, zilelor, cuvintelor, amintirilor tale. Te lași prelins în țărâna Bibliotecii... Un balans care îți ostoiește răni, îți îmblânzește zilele, te face să privești ca și cum n-ar fi mizeriile zilelor de zi cu zi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
vâlvătăile tricolore. Nu știu ce scârbă a sufletului face să mă țin tot mai departe de astfel de poleială de paradă, prea des repetată. Îmi apăr, astfel, oare tot ce păstrează în mine, adânc, sentimentul mândriei de neam? Acel sentiment închis în dusul sângelui prin mine? Am văzut cum, într-un răstimp destul de mic, nici măcar un secol, unul dintre sentimentele cele mai autentice, cel național, a fost transformat într-o ordinară afacere. Nu vorbesc de pervertirea morală la care au fost supuși cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
speranțe și incertitudini, măcinat, mai ales, de neputința în fața morții. Nu-mi părea rău că îmi bătusem joc de viața mea, de sănătatea mea, de fapt, cât mă frământa neputința în fața inevitabilei morți. Ușurința cu care se putea muri, simplitatea dusului mă îngrozeau și-mi răvășeau nopțile. Nu din cine știe ce generozitate sau solidaritate am acceptat propunerea acelui bătrân de a ne trece spaima de Moarte în vorbit. Pur și simplu eram și eu la fel de înspăimântat ca el. Mă simțeam neputincios, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fără zbucium și frământări. Cei care cred că sunt meniți a găsi întotdeauna soluțiile, gata oricând a arăta direcția spre care trebuie să alerge nația. Cei care sunt convinși că fără analizele lor viața nu și-ar mai găsi tiparele dusului. Sunt, de fapt, amărâții oportuniști ai clipei. Dispușii oricărui pupat de labă cu punga de bani întinsă. Ei vin pe lume gata scriși. Terminați înainte de a-și fi descoperit coborârea în text. Astăzi am ajuns puțin mai târziu la Bibliotecă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
nehotărât, părelnic, mișcat de șoptita cântare a bătrânului cu cărțulia jerpelită și a orbului cu muzicuța lui. Toiagul acela alb, lucind stins în zvâcnetele de lumină ale lumânărilor, părea că, atârnat de fir pogorât din cer, cadența în balansul lui dusul unei minuni, când Însuși Pescarul aruncase nada și chema sufletele să se avânte spre El. Țăranii îi țineau isonul bătrânului, cântând atât de sfântul și tainicul „Hristos a înviat“. Cred că niciodată nu am trăit mai intens minunea credinței că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
din liniștea și din uitarea tuturor depărtărilor în care mă prăbușisem. Lumină venită din străfunduri, revărsată peste Lume ca o dărnicie a celor din pământuri. Întăritoare, izvoditoare de noi chemări, de noi dărnicii sufletești, dăruire trimisă în Lume de la cei duși, lumină care, atunci când crezi că toate ale tale pierdute îți sunt, vine și-ți daurește iarăși calea. Bătaia molcomă a apei în taluzul șoselei, clinchetul monoton al undelor lovite, sunetele muzicuței depărtate, lumina țâșnind ca o bucurie mult timp zăgăzuită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
am rugat iar, am mai citit și Ectenia duplicată, am tras și o vozglașenie și, de-acum, hotărârea era luată. Mi se arătase calea, profesore, nu știu dacă înțelegi. Nu știam ce să înțeleg. Îl priveam cum, înflăcărat, cu privirea dusă, de parcă mai vedea și acum lumina aceea de care amintise, rememora neobișnuita întâmplare. — Chiar a doua zi m-am dus la protoierie, apoi mai sus, la părintele vicar, am luat-o ierarhic, până la Prea-sfințitul, și până la urmă m-au dezlegat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]