1,019 matches
-
levita lângă zidul ruinat. Privind imaginea asta, negrul intens pe galbenul serii, imaginea asta pe care-o mai văzusem odată, aceeași suferință grea m-a copleșit din nou. "De ce un înger? Noaptea a venit", recitam printre lacrimi. "In arbori frunzele foșneau, /Prin somn apostolii gemeau./ De 175 ce un înger? Noaptea a venit / Și n-avea noaptea-aceea nimic deosebit..." Am ajuns acasă, am sunat la ușa apartamentului și părinții mei (niște străini) mi-au deschis și m-au îmbrățișat. Am lăsat
Travesti by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295574_a_296903]
-
mei, e vorba de vreo fată? mama într-un colț tace și ne privește speriată pe amândoi, te-ai încurcat cu vreo fată din sat? Nu, tată! Atunci nu înțeleg, cum să-i explic de lumina aceea a frunzelor ce foșnesc, neînțeleasă va rămâne pentru tata hotărârea mea și dureroasă pentru mine și mai ales pentru mama încrâncenarea lui, am plecat de acasă fără să-i dau măcar mâna, cu un rucsac îndesat de haine curate, pregătite de mama și câteva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2310_a_3635]
-
pentru care să mă las de fumat, spuse Jack, îndreptându-se înapoi către biroul său. — Am nevoie de ajutorul vostru, fetelor, explodă Dervla O’Donnell, atrăgând atenția tuturor. Lăsă deoparte paginile ediției de toamnă a Hibernian Bride, făcând să îi foșnească costumul de mătase din trei piese în timp ce pășea tacticoasă prin birou. Ce va purta un oaspete la o nuntă în toamna lui 2000 dacă vrea să fie bine îmbrăcat? Ce e la modă, ce e actual, ce e fierbinte acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
în buzunar. Apoi am pășit prin cadrul ferestrei, care era o altă ușă ireală a labirintului... Am sărit pe nisipul plajei și un val a ajuns la picioarele mele. Viitorul întreg Mergând pe plaja luminată de razele eternului ocean care foșnea cu valurile sale atingând nisipul ca printr-o sită de lumină, am observat că urmele pașilor mei nu apăreau în spatele ci în fața mea și dispăreau imediat ce puneam piciorul pe nisip. Era ca și cum fiecare pas ar fi fost semnalat de valurile
Arborele Universal by Chrys Romeo () [Corola-publishinghouse/Imaginative/327_a_575]
-
moment dat, după câteva clipe ce păreau eterne, am auzit o întrebare: Ce aștepți? Nu știam dacă vorbise apa fântânii sau îngerașul de marmură... Am ridicat privirea, însă soarele mă împiedica să văd clar de unde venea vocea. Stropii sclipeau, undele foșneau vălurite... marmura nu se mișcase din loc. Ce pot aștepta aici? am întrebat aiurea. Ori trecutul, ori viitorul..., a venit răspunsul, la fel de învăluit de șoaptele poveștilor. Am de ales?... E drept că în general nu prea poți alege, dar aici
Arborele Universal by Chrys Romeo () [Corola-publishinghouse/Imaginative/327_a_575]
-
lagună... însă aș fi vrut să încerc imposibilul, să o mai țin de vorbă. Mai ales că pierdusem și ceasul în apă. Măcar să mai înoate prin zonă și să-mi vorbească. Unde-ai plecat? am strigat la valurile care parcă foșneau pe ascuns. Și unde-i ceasul meu? M-am mirat să o văd reapărând, după ce rămăsesem privind în urma ei la laguna pustie... Apoi silueta ei a ieșit iar din valuri și a venit înapoi spre stânca mea, înotând în spirale
Arborele Universal by Chrys Romeo () [Corola-publishinghouse/Imaginative/327_a_575]
-
intrare spre vreun monument sau un templu, sau un adăpost pentru comori... sau cine știe ce altceva, oricum, după aspectul construcției de piatră care rămăsese în picioare, fusese un loc foarte important... M-am oprit acolo pentru un moment, însă am auzit foșnind ceva și am constatat că era cineva după poartă. Am pășit dincolo de arc, descoperind o prezență neașteptată. O tânără călătoare, ca o turistă rătăcită pe-acolo din întâmplare, rezemată nonșalant de poartă, cu ochelari de soare și un aparat de
Arborele Universal by Chrys Romeo () [Corola-publishinghouse/Imaginative/327_a_575]
-
că striga. Antonia îi luă fața în mâini, inelele ei grele îi apăsară tâmplele. — Pot să te audă, șopti și îl sărută blând, de mai multe ori. Gajus simți părul ei moale, parfumat, obrazul neted; în îmbrățișare, pe umerii lui foșni mătasea brodată a mânecilor lungi, de croială grecească. Tăcu pe dată. — Nici eu nu știu, șopti Antonia - iar el așteptă; spaima îi strângea stomacul. Nici eu n-am putut să aflu mai multe când l-am întrebat pe Tiberius. Mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
viu până mai ieri și a căzut brusc În acest gol, n-a murit (nu trebuie să folosim acest cuvânt care nu are nici o relație cu mișcarea corpului frumos al prietenului nostru ce se plimba cu mine azi-dimineață pe frunzele foșnind viu ale pădurii de deasupra orașului), s-a mutat doar În altă locuință; din Întunericul tombal nu se nasc decât obiecte vii, care așteaptă de multă vreme să capete formă; În crăpăturile ce se iscă din cub, ca În deschizătura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
doar măceș sălbatic, Înflorit și liliac; sunt beat, nu se poate liliac În iulie, eu văd Însă liliac, albastru bătut, așa cum Îmi place mie; mă apropii, aplec o creangă, trag În piept, aspir miros senzual, mă destind, mă excit, ceva foșnește În tufiș; un șarpe ce se târăște mișcând frunzele, un fâsâit uscat mă sperie, mă uit În jur, nici urmă de case sau se ascund În inima verzișului; aleea se-nfundă brusc la o cotitură, mă Întorc, nu se vede
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
de un ochi ascuns, aerul e Înecăcios; mă apasă lichid, se lipește de pielea mea, nu știu când m-am dezbrăcat, Își descheie bluza sau poate i-am descheiat-o eu În timp ce ea mă Îndeamnă cu privirile provocatoare, fusta alunecă foșnind: șoldurile goale, furoul scurt de mătase neagră, sutienul negru, sânii rotunzi zvâcnind vii, o scobitură strâmtă Între ei și un neg negru ce mă inhibă brusc; mă Întind lângă ea În patul imens, coapsele tari luminând albe de sub furoul transparent
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
mișcă, nu scoate nici un sunet, respiră precipitat, o venă i se umflă șarpe vânăt pe gât, respiră; pântecul bombat se lasă În jos, se ridică, coboară, urcă din nou, se oprește, continuă, respiră; Întind o mână, Îi ating conturul coapsei, foșnește mătăsos, sfârâie, frige buricul degetelor; destinsă, inertă, ai zice: e moartă, dacă n-ar fi pântecul respirând; are o mână deasupra capului, arcuită, cu degetele lungi rășchirate ca niște gheare, cealaltă pe lângă corp, mi se pare neverosimil de lungă, Încerc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
Îmbrățișare ușoară; mă ține strâns și prin rochia subțire Îi simt toate protuberanțele corpului. Mă conduce fără să pot să mă opun unde știe numai ea; trecem printre grădini fastuoase, ne oprim În acele chioșcuri de vară, ascunse Între plantele foșnind senzual; nu trebuie să Întârziem: „Grăbește-te!“, Îmi spune ea de fiecare dată. Imediat ce ne prindem În brațe, se aprind lumini indiscrete, pe care nu știm cum să le ocolim, plecăm mai departe Într-o goană amețitoare; mâinile noastre se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2326_a_3651]
-
mă calmeze: nu sunt sigur că s-a mai ridicat ceva la un asemenea nivel de apogeu al plăcerii deosebite - nici măcar sexul. Sentimentul pe care-l aveam când îmi întindeam dimineața devreme degetele de la picioare la capul patului și simțeam foșnind greutatea nefamiliară care fusese lăsată acolo în mod misterios în timpul nopții era atât de fantastic că obișnuiam să zac acolo și să o mișc cu degetele de la picioare, imaginându-mi-o multă vreme înainte să-mi ridic capul și să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2259_a_3584]
-
nevasta, aranjându-i mantaua pe umeri, pe acolo e frig și o fi nins. Se duce În camera din față, lasă ușa deschisă, dincoace pătrunde lumina semaforului din intersecție, Încăperea devine galbenă, mantaua galbenă, se aude căutarea febrilă, fâșâie cârpe și foșnesc ziare, camera din față este inundată În verde, mantaua este verde, și când mantaua se aprinde În roșu, mama se Întoarce cu chipiul În mână, șterge cu dosul mânecii steaua de sticlă raster și Închide ușa, retezând roșul mantalei cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
nedumerit Încă de brusca schimbare din viața lui. A fost trecut În rezervă pe motiv de boală. Dobândită În timpul și din cauza serviciului. Astăzi este prima ta zi de lucru. Te Înțeapă uniforma de stofă groasă, te strânge cravata de gât, foșnește pe tine cămașa scrobită. Lacrimi de neputință pe obrajii mamei tale, slăbită și parcă tremurând de spaimă, când Îți Întinde fisa de douăzeci și cinci de bani, ca să ai de tramvai. La Întoarcere, vii și tu pe jos! Simți cum n-ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2020_a_3345]
-
de ani, la colțul ochilor avea deja o plasă de riduri mici. Avea un chip trudit în fiecare centimetru de piele. Dar în deschizături fesuri, în ochi și nări, în tăietura buzelor, acolo unde ieșea la suprafață suflul ei interior, foșnea o chemare ascunsă, inefabilă, ca o adiere de vânt prinsă în frunzișul pădurii. — Cum te cheamă? — Italia. Am acceptat numele acela nefiresc cu un zâmbet. — Ascultă, Italia am spus, îmi pare rău pentru ... am vârât mâna în buzunar. Vroiam să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
însă, lipit de gardul grădinii aceleia infernale, râdeam, râdeam singur ca un nebun. Mai jos, ascunsă de o stâncă, micuța Martine păștea, beată și fericită. Treaz încă în toiul nopții, privesc golul din fereastra larg deschisă, acolo unde palmierul își foșnește frunzele întunecate. Mama ta doarme, rochia ei roșie e așezată pe scaun. Îmi simt brațul amorțit și apoi umărul. Îmi vâr cotul sub pernă să mă ridic puțin și o lovesc cu piciorul. Ea se întoarce în întuneric. — Ce ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
eu să merit ceva în plus? Am ridicat brațul care mă durea și am bătut din nou. Nu era acasă. Curva nu era acasă. Învins, am întors spatele ușii și am privit noaptea. Viaductul pustiu și mai încolo barăcile unde foșneau ușoare semne de viață trează încă. Poate acolo merge, la țigani, se îmbată în rulota lor, pune să i se ghicească mizerabilul ei destin. Am auzit un geamăt ușor și ceva foșnind dincolo de ușă. M-am gândit la trupul ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
noaptea. Viaductul pustiu și mai încolo barăcile unde foșneau ușoare semne de viață trează încă. Poate acolo merge, la țigani, se îmbată în rulota lor, pune să i se ghicească mizerabilul ei destin. Am auzit un geamăt ușor și ceva foșnind dincolo de ușă. M-am gândit la trupul ei, la mâini, și încă o dată am fost surprins că nu mi-o aminteam clar, cum aș fi vrut. — Italia, am șoptit, Italia... Era ca și cum aș fi ascuns-o sub o pelerină, fixând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
Ștergătorul de parbriz este oprit. Pe geam e o perdea de murdărie, un văl tulbure care ne separă de lume. În mașină se simte mirosul mașinii, al covorașelor, al pielii de pe scaune care în dimineața asta este mai întinsă și foșnește la fiecare mișcare, și acela îndepărtat al unui vechi arbre magique decolorat de soare, se mai simte puțin din parfumul meu, cel de aftershave, din impermeabilul rămas agățat în hol toată vara și care acum este din nou cu mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
care se duce și pe care l-ai pierdut. — Nu te culci? Mă întind lângă mama ta care a făcut duș și are încă părul ud. Șuvițe aspre îi înconjoară chipul, citește. Mă strâng în partea mea, îi simt mâna foșnind pe țesătura pijamalei mele. — Cine știe cum va fi? Mă întorc puțin. — Copilul. Nu reușesc să mi-l imaginez. Va fi ca tine, foarte frumos. — Poate e o fetiță, a aplecat cartea, urâtă ca tine. Se apropie, șuvițele ei ude mă ating
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
ne întoarcem în mulțime, cu brațul meu îndoit și mânuța ei sub el, cu degetele înfipte în impermeabilul meu. Înaintăm încet de tot, simt în brațul pe care se sprijină ce greu se mișcă. Puținii oameni care trec pe lângă noi foșnesc alături fără să ne bage în seamă. Acum, în sfârșit, cerul curge încet, ca o rufă stoarsă care-și lasă ultimele picături. — Ce este? Arată-mi. Suntem iarăși noi, încă o dată așezați într-un bar, la masa cea mai retrasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
un gest repezit. — Te conduc. — De ce? S-a sculat, este foarte slabă în rochia închisă la culoare care se lipește de ea. Sânii par să-i fi dispărut, nu mai există decât o mică umflătură sub oasele sternului unde îi foșnește respirația. Are o agrafă într-o parte în părul foarte scurt, o agrafă inutilă, care strălucește în întuneric. În cameră mai este încă oglinda, ea se întoarce, face câțiva pași către ea însăși și se oprește să se privească. Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
în buzunar. Nu-și mai pusese ochelarii. Își trecea îngândurat degetele peste rama lor. Mă lipisem de fereastră, lângă un calorifer stins și prăfuit. — Era amanta dumneavoastră? Întrebarea venise pe neașteptate, cum pe neașteptate părea că se ridicase vântul care foșnea printre plăcile de azbociment deasupra carului funerar. — Ce vă face să credeți asta? Nu-mi întorsesem capul. Sticla de bere se reflecta în geam, împrăștiind raze verzui pe suprafața aceea murdară și neutră. — Nu avea verighetă, iar dumneavoastră aveți. — Poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]