1,501 matches
-
un zâmbet al lor, plin de lumină. Valerica Scurtu îi aruncă o privire de otravă. Tânărul, doar în slip, se apropie alene cu o curiozitate amuzată. Mirosea ușor a lavandă și a încă ceva, nedeslușit. ― Trebuie să chemăm pe cineva, gâfâi Panaitescu îndreptîndu-și spatele. ― Cine-ți vine la 2 noaptea? ― Să închidem în orice caz apa, propuse Grigore Popa. Când vorbea deschidea foarte puțin gura. Cuvintele se strecurau greu, șuierate. ― Domnule Matei, zâmbi bătrâna, poate vreți dumneavoastră să împingeți în locul meu
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
suluri de pânză. Îl desfăcu pe primul fluierând subțire. O femeie cu broboadă de dantelă le zâmbea din spatele evantaiului. CAPITOLUL II CIANURĂ PENTRU UN SURÎS Pe buzele Melaniei Lupu surâsul încremenise. Simțea în ceafa răsuflarea precipitată a lui Panaitescu. Bărbatul gâfâia cu gura căscată. Nu-și putea desprinde privirea încinsă de la silueta elegantă, înveșmîntată în negru. Grigore Popa duse mâinile la spate. Ar fi mângâiat cu degetele bătrâne grumazul alb pe care-l simțea cald, viu. ― Ești sigur? se interesă bătrânul
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
scaune ieftine, divanul cu arcurile stricate, un bec simplu fără abajur care atârna sinistru din mijlocul tavanului. Ibricul de cafea se răcise pe reșou, alături de mașina de scris. ― Aha! bombăni Grigore Popa. Uite cine consuma electricitatea! Melania Lupu se îndreptă. Gâfâia. Își trecu degetele străvezii peste fruntea asudată. ― Încă puțin și înțepenea. Norocul nostru că s-a îmbrăcat înainte. Surîse: Sinucigașii sânt cocheți, țin la toaleta lor. O prietenă de-a mea s-a aruncat de la etaj. Vă rog să mă
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
ceasul agățat de gât. Este ora 11. Vom susține că l-am găsit pe Panaitescu... Mă rog, acum circa un sfert de oră. Adică la 10.45. Ne-a intrigat liniștea suspectă. ― N-o să iasă nimic din toată povestea asta, gâfâi Valerica Scurtu. Țineți minte ce vă spun! E o nebunie! Pușcăria ne mănîncă! Matei trase adânc din țigară. Observă sarcastic: ― Mai ai timp să renunți. Fă-ți bagajul și întinde-o! O măsură dintr-o parte: Sânt convins chiar că
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
mult?! ― Vă comportați nechibzuit. Băgați de seamă că eu nu vă acuz pe dumneavoastră. ― Firește! Știi că eu n-am ucis. ― Nu știu nimic. ― Așa dintr-o dată? Până acum m-ai înnebunit cu ideile! ― Exagerați, domnule Matei. Sculptorul o măsură gâfâind. Mâna în care ținea țigara îi tremura. ― În regulă! Eu n-am ucis, dumneata n-ai ucis! Atunci cine dracu' a făcut-o? Explică-mi! Bătrâna își masa tâmplele. Nu răspunse. ― Explică-mi! urlă Matei. ― Nu trebuie să strigați. ― Mai
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
Ești sigură că nu te-au fulgerat mai de mult? ― Domnule Matei! repetă fericită. Ce-ai zice... de o statuie? ― O statuie?!? ― Sînteți sculptor, aveți totul la îndemînă. ― Nu înțeleg... Îngână buimac tânărul. ― Cea mai bună ascunzătoare pentru domnul Popa, gâfâi Melania Lupu. ― Spune naibii odată! ― Îl turnăm în ghips. CAPITOLUL XIV INOCENȚĂ Locotenentul Azimioară îl aștepta în birou. Maiorul își scoase paltonul apoi se așeză în fața mesei. Avea figura odihnită și arăta ca totdeauna elegant, fără să fie. ― Ceva nou
Bună seara, Melania. Cianură pentru un surâs by Rodica Ojog-Brașoveanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295600_a_296929]
-
în acele momente că nu mai iubea decât câinii. Dacă ar fi stat în puterea lui, ar fi lăsat numai câini pe pământ. O lume ca o imensă haită. ― Ucide-l! răsună din nou ordinul. Buldogul a țâșnit. Îl auzeam gâfâind și am închis ochii din nou. Încă două salturi, un salt și colții lui aveau să se înfigă în beregata mea. Am întins mâinile să mă apăr, m-am zgâriat rău în mărăcini și mi-am mușcat buzele ca să nu
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
tocmai eu care nu pusesem niciodată preț pe adevăr și râsesem spunîndu-i într-o seară lui Dinu: "Adevărul are un defect grav, nu poate fi schimbat, e ca un bolovan care, dus în spinare, îți stingherește mișcările, te face să gâfâi, pe când minciuna, oho, poate fi modelată cum vrei. Dacă te pricepi, bineînțeles". ― Poate că unii sânt atât de lași încît n-au încredere decât în cămașa de forță, au impresia că numai ea îi apără, i-am spus, înfuriat, lui
Un om norocos by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295605_a_296934]
-
ciumă. Căci ea nu se trăda decât prin semne negative. Cottard, care avea afinități cu ea, l-a făcut pe Rambert să observe de pildă lipsa câinilor care, în mod normal, ar fi trebuit să fie culcați pe o parte, gâfâind, în pragul culoarelor, în căutarea unui loc mai răcoros, de negăsit. Au luat-o pe Bulevardul Palmierilor, au traversat Piața Armelor și au coborât înspre cartierul Marinei. La stânga, o cafenea vopsită în verde se adăpostea sub un stor oblic din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
Grand sau ca fata din spitalul lui Rieux, ajungând timp de două-trei zile la paroxism în unele cartiere, în timp ce dispărea complet din altele, înmulțindu-și prada lunea iar miercurea lăsând-o să-i scape aproape cu totul, văzând-o astfel gâfâind sau năpustindu-se, ai fi zis că se dezorganiza de enervare și de lehamite, că pierdea, o dată cu stăpânirea de sine, eficacitatea matematică și supremă care constituise forța ei. Serul lui Castel cunoștea deodată o serie de reușite care-i fuseseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
confirmă. \ MULȚUMESC, SPUNE EL. RĂSPUNDE-MI TOTDEAUNA EXACT. Rieux se așează la picioarele patului. Simțea aproape de el picioarele bolnavului, lungi și țepene, asemănătoare membrelor unei statui culcate. Tarrou respira mai tare. \ Febra o să reînceapă, nu-i așa, Rieux? spune el gâfâind. Da, dar la prânz vom ști. TARROU ÎNCHIDE OCHII, PĂRÂND SĂ-ȘI ADUNE FORȚELE. O EXPRESIE DE OBOSEALĂ SE CITEA PE TRĂSĂTURILE LUI. AȘTEPTA URCAREA FEBREI, CARE SE ȘI URNEA UNDEVA ÎN ADÂNCUL LUI. CÂND ȘI-A DESCHIS OCHII, PRIVIREA
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
-
se îndreptă în viteză spre ieșire. În timp ce urca scările pieței, întorcându-se spre Poarta Jaffa, ținea mâna în buzunar, încleștată pe tăbliță. În cele din urmă, imediat ce ieși din shouk, dincolo de zidurile Vechiului Oraș, se opri să-și tragă sufletul, gâfâind ca un sprinter care tocmai alergase cursa vieții lui. Simțea că mai avea puțin și leșina. Chiar și în momentul acela, mâna îi rămăsese înțepenită pe tăblița de lut din pricina căreia capul începuse să i se învârtă și inima să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
de o mască neagră, de schi. Se afla la câțiva centimetri distanță, gura fiind destul de aproape pentru a-i atinge buzele. Nu te băga, m-ai înțeles? — Eu nu... Mâna din jurul gâtului o strânse și mai puternic, până când începu să gâfâie din lipsă de aer. Era strangulată. —Vezi-ți de treabă. Nu te băga. — În ce să nu mă bag? încercă să murmure. Mâna îi eliberă gâtul, putând astfel, împreună cu cealaltă, să o apuce de umeri. O ținu așa cam o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
parcursul oficial, ca să scape de bărbații aceia. Dar nu părea să existe decât o singură deschidere de fiecare dată. Trebuia să rămână pur și simplu în fața lor până când va putea ieși la lumina zilei. Dar cât va mai dura asta? Gâfâia, trezindu-se în ceea ce părea a fi un colț dintr-o piață romană de mult îngropată. Se uită la cei doi stâlpi care aveau deasupra un portic. De-a lungul lui, două bucăți cubice de piatră, aruncate una peste cealaltă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
în față și, calm, cu un efort minim, o înhățară. Capitolul 54 Ierusalim, vineri, 8.53 a.m. Niște mâini înmănușate o apucară de încheieturi atât de strâns, încât i se păru erau făcute din oțel, nu din carne și oase. Gâfâi, dar nu scoase nici un sunet; alte mâini îi puseseră deja la gură o fâșie de material, ca un batic făcut sul. Nimeni nu spunea nimic. O traseră din stradă înapoi în tunele - departe de ochii lumii. Ce se întâmplă? Cine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
bandă adezivă din plastic, ca o etichetă lipită pe un produs nou, atât de rezistentă, încât putea fi tăiată doar cu o lamă ascuțită. Vru să țipe, dar nu reuși decât să vomite pe materialul îndesat în gură. Iar acum gâfâia și mai tare, plămânii fiind forțați să-și satisfacă nevoia de aer doar pe căile respiratorii. Își simțea inima bătând cu putere, nu doar din cauza urmăririi, ci și de teamă pentru propria viață. Cei doi bărbați din fața ei se apropiară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
ridice, dar nu avu putere. Rămase acolo, la pământ, rostind cuvintele dintr-o suflare. —Mesajele pe care le-a lăsat Guttman - cel de pe DVD, cel din Second Life -, a făcut toate astea sâmbătă. Atunci l-a sunat și pe Kishon. Gâfâia. — Dar dacă nu a terminat ce avea de făcut? A plănuit să ascundă tăblița în tuneluri - și ar fi făcut-o. Dar a intervenit ceva: a fost omorât. Probabil a plănuit să facă ce avea de făcut după mitingul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2274_a_3599]
-
ziarele o să vorbească de tine, Ignatius. Ce rușine! Trebe să fi făcut tu ceva-n timp ce m-așteptai, Ignatius. Te cunosc eu prea bine, băiete. Dacă și-a văzut cineva vreodată de treaba lui, acela am fost eu, spuse gâfâind Ignatius. Hai, te rog, să ne oprim. Am impresia c-am să fac o hemoragie. — Bine. Doamna Reilly îi privi chipul congestionat și își dădu seama că ar fi fost fericit să i se prăbușească la picioare, numai ca să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
mare și devotat, pe care îl avusese pe când mergea la școală. „Ham!“, i se păru lui Ignatius că-l aude pe Rex lătrând. „Ham! Ham! Hau!“ Rex arăta întocmai ca pe vremea când era în viață. Îi atârna o ureche. Gâfâia. Apariția sări peste un gard și alergă după un băț care cine știe cum aterizase pe plapuma lui Ignatius. În timp ce blana cafenie și albă se apropia, ochii lui Ignatius se dilatară, priviră cruciș și se închiseră, iar el rămase fără vlagă printre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
de plastic care i-o lua înainte. — Domnișoară Trixie! exclamă domnul Gonzalez cu un ton care pentru el era foarte aspru. — Cine? strigă speriată domnișoara Trixie. Privi în jos la cămașa de noapte peticită și halatul de flanelă. — O, Doamne, gâfâi ea, m-am gândit eu că e puțin cam frig afară. — Întoarce-te imediat acasă. — E frig afară, Gomez. — Nu poți rămâne la Levy Pants așa cum ești. Îmi pare rău. — Sunt pensionată? întrebă domnișoara Trixie, plină de speranță. — Nu! se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
Muncitorii priveau cu interes cum cei care îl ridicau se împleticeau când înainte când înapoi, sub greutatea lui. — Acum în spate, strigă nervos Ignatius. În spate până când masa se va afla exact sub mine. — Nu-ți fă griji, domnu’ R., gâfâi unul dintre ei. Te punem drept pe masă. Nu prea pare să fie așa, icni Ignatius, când trupul i se lovi cu violență de un stâlp. O, Doamne, mi s-a dislocat umărul. Un strigăt se înălță dinspre ceilalți muncitori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
dintre crenvurștii Paradisului, înainte de a străbate ultima etapă a călătoriei. După ce mai făcu o cotitură și văzu firma pe care scria Paradisul Vânzătorilor atârnând deasupra trotuarului într-un colț al străzii Poydras, începu să pășească ceva mai vioi și ajunse gâfâind în ușa garajului. — Ajutor! strigă el respirând din greu și împingând crenvurștiul de tablă peste pragul de ciment al garajului. — Ce s-a întâmplat, omule? Parcă ne-am înțeles să rămâi afară o oră întreagă. — Avem noroc amândoi că m-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
de pe ea, țipă doamna Levy. — Nici măcar nu m-am ridicat de pe scaun, răspunse soțul ei. Doamna Levy o împinse pe domnișoara Trixie din nou pe divan și-i spuse: — Stai acolo! Ai nevoie de ajutor. Nu de la de-alde voi, gâfâi domnișoara Trixie. Lasă-mă să mă ridic. — Las-o să se ridice. Uite ce, te rog. Doamna Levy ridică amenințător o mână grasă și plină de inele. Nu te ocupa de această creatură neglijată pe care am luat-o sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
îmi mai joacă Fortuna! Lăsând căruciorul răsturnat, Ignatius porni greoi în direcția tramvaiului, uniforma lui albă frecându-i-se de glezne. Vagonul galben și roșu înainta încet spre el, legănându-se ușurel. Vatmanul, văzând silueta albă, sferică și care înainta gâfâind între șine, opri vagonul și deschise una dintre ferestrele din față. — Scuzați-mă, domnule, strigă cercelul spre el, dacă sunteți atât de bun să așteptați o clipă, voi încerca să-mi îndrept nava răsturnată. George nu lăsă să-i scape
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]
-
ce, vrei sau nu să te ajut să-ți ridici rabla asta? — Rabla? Vorbești despre vehiculul Paradisului? Tramvaiul dăngăni din nou spre ei. — Să-i dăm drumu’! spuse George. Sus! — Sper că-ți dai seama, spuse Ignatius în timp ce se opintea gâfâind, că această colaborare nu este decât rezultatul unei urgențe. Căruciorul în formă de chiflă se așeză din nou pe roțile lui de bicicletă, în timp ce conținutul zăngănea lovindu-se de pereții interiori. — E-n regulă, don’ profesor, poți să-l împingi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2311_a_3636]