3,747 matches
-
certă, admise dogmatic, și a celor apocrife considerate "atribute", copii cu inserții personale ale copiștilor, "tradiții orale" în cele din urmă fixate în scris), precum și modul cum s-a făcut "inseminarea" ideilor creștine în cele două importante limbi ale Europei: greaca și latina. într-adevăr varietatea stilistică este remarcabilă, în ciuda mesajului unic, cel creștin: epistole (un fel de îndrumar de la distanță), evanghelii (se vorbește de specificitatea "stilului evanghelic"), omilii, didahii, ode, predici, ori un gen conținând aglomerări biografice expuse disjunctiv, numit
Pe falezele sihăstriei by Grete Tartler () [Corola-journal/Journalistic/14984_a_16309]
-
îndrumar de la distanță), evanghelii (se vorbește de specificitatea "stilului evanghelic"), omilii, didahii, ode, predici, ori un gen conținând aglomerări biografice expuse disjunctiv, numit "faptele lui..." Spre sfârșitul perioadei apar și poemele (Odele lui Solomon, Oracolele). în ce privește transpunerea învățăturilor creștine în greacă și latină, antologia relevă rolul lui Origene și, respectiv, al lui Tertullian. Origene a avut șansa să adâncească sensurile grecești ale creștinismului chiar într-o școală bine organizată ca instituție, și mai apoi din recluziune. Tertullian (convertit la creștinism la
Pe falezele sihăstriei by Grete Tartler () [Corola-journal/Journalistic/14984_a_16309]
-
larg cunoscută de-a lungul vremurilor în mediile ecleziastice și intelectuale în general, Septuaginta este până astăzi, pentru teologi și filologi, o versiune fundamentală a Vechiului Testament. În afară de această transpunere, s-au mai făcut și alte traduceri din ebraică în greacă. Ultima dintre cele ce ar putea fi numite „istorice” este din secolul al XIV-lea, operă a unui anonim din Veneția. Evreii preferă, bineînțeles cu excepția textului genuin, traducerea grecească a unui anume Akylas din Sinope, care a trăit pe timpul împăratului
BIBLIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285725_a_287054]
-
secolului al II-lea au fost grupate la un loc. Tot atunci, Faptele Apostolilor au fost constituite ca un capitol aparte de Evanghelia Sfântului Luca, iar, nu mult mai târziu, Sfântul Iustin a folosit pentru întâia dată denumirea Evanghelie (în greacă, „vestirea cea bună”) pentru cele patru cărți care vorbesc despre viața, învățătura și faptele lui Iisus Hristos. Pe la anul 190, când marele gânditor creștin Tertulian a tradus în latină fragmente din acestea, el le-a numit Noul Testament. Ulterior a început
BIBLIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285725_a_287054]
-
sprijinit apoi de domnitorul Alexandru Moruzi, S. va fi noul mitropolit al Moldovei (1792-1803). Într-un raport asupra situației școlilor din Moldova S. avansează idei inspirate de „adâncul Montesquieu”, ca unul ce cunoștea bine limba franceză, ca și pe cea greacă. Fapt remarcabil pentru un cleric, el recomandă, din rațiuni practice, studiul „științelor” la Academia Domnească, pentru pregătirea inginerilor hotarnici. La Tipografia Mitropoliei, reorganizată prin grija sa, face lucrare de îndrumător al cărților imprimate. În 1794 adaugă la Psaltirea prorocului și
STAMATI-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289844_a_291173]
-
acestora împotriva lui Dumnezeu, prezintă trăsături comune cu Satana din Apocalipsa lui Ioan. Această căpetenie va fi înlănțuită, apoi aruncată într‑un loc întunecos și acoperită cu pietre uriașe. Va rămâne acolo până la sfârșitul lumii. - Belial/r: Bel...ar, în greacă. Apare, între altele, în Cartea Jubileelor 1, 20 (cu forma „duhul lui Belial”); 15, 33; Testamentul lui Ruben 4, 7; Testamentul lui Simeon 5, 3; Testamentul lui Levi 3, 3; 18, 12; Testamentul lui Iuda 25, 3; Testamentul lui Dan
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
italieni. De asemenea, Enrico Norelli a publicat o traducere franceză însoțită de o amplă introducere și de comentarii deosebit de stimulente. Considerăm concluziile sale absolut convingătoare, motiv pentru care le vom adopta în cele ce urmează. Limba originară a scrierii este greaca. Cu toate acestea, textul nu s‑a păstrat în întregime decât în etiopiana antică, grație faptului că în Etiopia Urcarea la cer... a fost multă vreme considerată o scriere canonică și inclusă ca atare în Vechiul Testament. S‑au păstrat câteva
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acestea, textul nu s‑a păstrat în întregime decât în etiopiana antică, grație faptului că în Etiopia Urcarea la cer... a fost multă vreme considerată o scriere canonică și inclusă ca atare în Vechiul Testament. S‑au păstrat câteva fragmente în greacă, două fragmente destul de consistente în latină și câteva în coptă. Apocrifa este compusă din două secțiuni, numite convențional: „Martiriul lui Isaia” (cap. 1-5) și „Vedenia lui Isaia” (cap. 6-11). Așa cum arată Norelli, cele două secțiuni au „orientări teologice” diferite, nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
figurii Anticristului. Anticristul antilogos și pseudoexeget Origen adresează un discurs cu totul diferit fraților săi creștini. Textul, de care ne vom ocupa în paginile următoare, se află în Comentariul la Evanghelia după Matei și a fost păstrat, în fragmente, în greacă, și integral, într‑o traducere latină din secolul al V‑lea. Această traducere a fost editată de Klostermann sub titlul de Commentariorum in Matthaeum series. Fragmentul care suscită interpretarea cu totul originală a alexandrinului face parte din „mica Apocalipsă” a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a secolului al III‑lea și a murit ca martir, se pare, în timpul persecuției lui Dioclețian (304). În De uiris illustribus, Ieronim face această scurtă însemnare biografică: „Victorin, episcop de Poetovio, nu era deprins cu latina tot așa cum era cu greaca. Datorită felului în care scrie, lucrările sale par comune, în ciuda ideilor sublime pe care le cuprind. Aceste lucrări sunt: Comentariu la Geneză, la Exod, la Levitic, la Isaia, la Iezechiel, la Avacum, la Ecleziast, la Cântarea Cântărilor, la Apocalipsa lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
metoda exegetică alegorică și tipologică, mergând direct la sursă, adică citind comentariile lui Origen. Deși cu totul lipsit de cultură clasică, el dă dovadă de o cultură biblică cu mult peste medie. Pentru comentariile sale, folosește în egală măsură versiunile greacă și latină ale Bibliei. Poetovio, actualmente Ptuj, în Slovenia, era un important nod comercial al Pannoniei. Ca în toate porturile, populația era variată și mixtă. Comunitatea creștină, deși majoritar alcătuită din emigranți orientali, vorbea latina. Victorin scrie în latină, deși
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în Slovenia, era un important nod comercial al Pannoniei. Ca în toate porturile, populația era variată și mixtă. Comunitatea creștină, deși majoritar alcătuită din emigranți orientali, vorbea latina. Victorin scrie în latină, deși, potrivit însemnării lui Ieronim, stăpânea mai bine greaca. De la episcopul de Poetovio se păstrează primul comentariu sistematic al Apocalipsei, redactat, după toate probabilitățile, cel mai târziu în 260. Lucrarea lui Hipolit, De Apocalypsi, s‑a pierdut aproape în întregime. În orice caz, atât cât știm, interesul lui Hipolit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
interogatoriu bisericesc. La sfârșitul examenului episcopul înscria în registrul Bisericii numele candidaților admiși, gest de o profundă semnificație, întrucât din acel moment catehumenii se puteau considera deja „cetățeni ai Ierusalimului ceresc”; ei deveneau ΝΤϑ4. :γ<≅4, „cei spre luminare”, în greacă, sau electi („cei aleși”), în latină. Ceremonia se încheia cu o procateheză cu accente mistice și dinamice: „Acestea să‑ți fie poruncă. Ține minte lucrurile care ți se spun și păstrează‑le pentru totdeauna. Să nu crezi că este vorba
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lea (poate chiar mai târziu), dar secțiunea apocaliptică (capitolele 1‑14) datează din secolul al III‑lea. Potrivit spuselor lui Alfonso M. Di Nola, care a oferit o traducere italiană parțială, scrierea a fost redactată în latină, tradusă apoi în greacă și, din greacă, în siriacă, spre sfârșitul secolului al VII‑lea. Aceasta din urmă este varianta care a ajuns până la noi. În 1899, patriarhul Antiohiei, Ignatie Efrem II Rahman, a editat textul siriac, cu o traducere în latină, din care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai târziu), dar secțiunea apocaliptică (capitolele 1‑14) datează din secolul al III‑lea. Potrivit spuselor lui Alfonso M. Di Nola, care a oferit o traducere italiană parțială, scrierea a fost redactată în latină, tradusă apoi în greacă și, din greacă, în siriacă, spre sfârșitul secolului al VII‑lea. Aceasta din urmă este varianta care a ajuns până la noi. În 1899, patriarhul Antiohiei, Ignatie Efrem II Rahman, a editat textul siriac, cu o traducere în latină, din care vom cita în
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din comun a personajului - și că el amintește, în anumite privințe, de capitolul 7 al cărții Daniel (vezi mai jos, interpretarea portretului din Apocalipsa lui Ezdra). 2. Apocalipsa lui Ilie s‑a păstrat în coptă, dar limba originală a fost greaca. Ea cuprinde trei secțiuni de dimensiuni reduse și mai mult sau mai puțin legate între ele: prima vorbește despre post; a doua descrie confruntarea dintre regele Nelegiuirii (Marcus Antonius) și regele păcii (Augustus), iar cea de‑a treia dezvoltă tema
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
adevăratului Mesia. 3. Apocalipsa lui Ezdra conține o secțiune eshatologică redusă ca dimensiune - capitolul 4, 25‑43 -, dar care interesează subiectul nostru. Versiunea care ni s‑a transmis datează de la jumătatea secolului al IV‑lea și a fost redactat în greacă, probabil în Siro‑Palestina. În timpul călătoriei sale extatice în iad, Ezdra îl întâlnește pe Anticrist. Acesta se află în regiunea septentrională și este ținut în captivitate, în spatele unor zăbrele uriașe de fier, până la sfârșitul veacurilor, când va fi eliberat și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Dumnezeu; nasul ca un hău, căci va fi prăpastia pierzării păcătoșilor; gura sa monstruoasă, căci va spune lucruri nemaiauzite; în fine, nu va avea genunchi deoarece este incapabil de rugăciune și supunere. 5. Apocalipsa apocrifă a lui Ioan, redactată în greacă, în secolul al V‑lea (cea mai târzie datare), relatează o descoperire petrecută pe muntele Taborului. Ioan îi adresează lui Isus diferite întrebări legate de sfârșitul lumii, despre înviere și Judecată. În ceea ce privește subiectul nostru, se impun remarcate trei lucruri. Mai
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o Descriere a sfârșitului lumii, redactată în Siria la sfârșitul secolului al VII‑lea și păstrată sub numele lui Metodiu de Patara, care a trăit cu aproape trei secole mai înainte. Scrierea a fost redactată în siriacă, apoi tradusă în greacă, o dată cu invazia islamică în Asia Mică. Textul a ajuns relativ curând în Apus, fiind adus de călugării refugiați la Lerin, la începutul secolului al VIII‑lea. Aici a fost tradus în latină de un călugăr, pe nume Pierre, în momentul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Iustin este aici sursa de inspirație a lui Irineu. Într‑adevăr, acesta din urmă citează Is. 30,1 cu referire la diavol în Dial., 79, 3. Tot în Dialogul cu Trifon (103, 5), el afirmă că „Satan” se traduce în greacă prin Β≅Φϑςϑ0Η. Cf. Dial., 125, 4. Înaintea lui Iustin, nu există mărturii despre atribuirea acestui cuvânt diavolului. Irineu este cel dintâi care îl aplică Anticristului. Mai târziu, termenul va desemna și ereticii (ex. Atanasie, Orat. contre Ar., PG 26
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
la bir 5 aspri”; în Cronica Bălenilor: „întru aceste vremi și muma lui Bogdan vodă, doamna lui Ștefan vodă, fata Radului vodă [Maria Voichiță], din țara Românească, dentru această lume s-au petrecut”; „carele [cneazul Vasili Ivanovici] au fost născut din greacă, anume Sofiea, fata Tomii Paliologul, despotul de la Moreea...”; „că feciorii lui Neagoe vodă [Basarab], Theodosie și altul, au fost mici, rămași cu muma lor Dospina”; „am eșit unul de au mărturisit că au auzit den gura mitropolitului ce să pristavise
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
țării Românești (căruia Iorga credea că Boțulescu i-a fost secretar 353), le împărtășește opțiunile, convingerile și planurile și nimerește, în 1746, în urma unei conspirații descoperite de austrieci, în temnița din Milano. Știa italienește și nemțește, manevra foarte bine slavona, greaca și, verosimil, latina și în pușcărie va tălmăci, lăsând o traducere a Vieții Sfinților Varlaam și Ioasaf, o tălmăcire a unui compendiu de istorie universală și o transpunere a Faptelor lui Scanderbeg. S-a stins probabil în temniță (în 1764
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
hătculeasa, ce este pe lângă un loc al sfinției sale, cumpărat de la Chirca Hulubescu, ce e pe lângă vale”). Ștefan cel Mare a avut de-a face, notărând, cu multe vânzări și cumpărări. Defilează în hrisoavele sale multe nume de văduve care vând (Greaca, fiica lui Rusu, Marușca, fiica lui Oancea Dolgescul, și Mușa, fiica lui Manciul, Armanca, soția lui Mihăilă Lopatinschi, Ann, sora lui Dobrul logofăt, Cerna, fiica lui Baba de la Trotuș [ultimele două vor fi fost, totuși, văduve?], Elena, soția lui Manoil
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
în afara grijii arătate de maică-sa, atentă, neîndoielnic, și la desăvârșirea educației fiilor - completarea instrucției lui Radu Popescu. Din pribegie se va întoarce un Radu Popescu cultivat, cu lecturi temeinice de istorie și geografie, știutor al câtorva limbi străine - latina, greaca, turca (că „era învățat în limba latinească”, ne asigura Anonimul Brâncovenesc, că știa bine turcește și îi frecventase pe geografii turci și arabi ne arată limpede textul cronicii sale). Brâncoveanu - deși îi cunoștea capacitatea, căci îl trimite cu o solie
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
acțiunile și conduitele noastre. Aceste virtuți sufletești și morale sunt următoarele: caritatea, filantropia, mila sau pietatea, simpatia, iubirea, responsabilitatea. Să le analizăm În continuare. Caritatea este o virtute morală având la bază sentimentul iubirii (etimologie: latinescul caritas, cu corespondentul În greacă agapéĂ. În ceea ce privește semnificația acestei virtuți morale, distingem următoarele: - virtute teologală, având ca scop ultim iubirea de Dumnezeu și a aproapelui; - virtute morală, constând În a vrea și În a face bine altuia, după nevoile acestuia, dincolo de orice interes personal; - din
Tratat de psihologie morală (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) [Corola-publishinghouse/Science/2265_a_3590]