952 matches
-
de o parte, "nepătrunderea căilor sale", pe de altă parte. Să nu uităm nicicînd, prin urmare, că în esența sa Dumnezeu nu poate fi cu adevărat cunoscut, ci cel mult trăit. 2. LATENȚE PROFUNDE ALE MINCIUNII PRIMORDIALE: PRECUPERĂRI SEMIOTICE Exercițiul hermeneutic pe care lectura scenariului biblic al căderii l-a îngăduit nu se constituie doar ca un intelectual "joc în sine", ci și ca probă a unui adevăr pe care adesea o "mincinoasă ignoranță" îl obturează: nimic nu începe chiar în
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
de minciuni i se pot asocia acțiuni specifice preluate dintr-unul sau altul din domeniile conceptual-filosofice mai sus menționate: ontologic, epistemologic, axiologic, praxiologic. O situație specială o întîlnim în cazul limbajului autoreferențial, capabil să denumească actul însuși al interpretării teoretice (hermeneutice sau/și semiotice), prin concepte (de)mistificatoare precum: a conota, a simboliza, a interpreta, a (re)semnifica, a (di)simula, a cod(ific)a etc. Totodată, un ansamblu de sintagme semantic motivate exprimă într-o manieră plastică ideea înșelăciunii aplicate
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
ani, cînd Socrate încerca să își învețe semenii: "Cunoașteți-vă pe voi înșivă și veți cunoaște universul". O atare intenție pune la lucru, în alți termeni decît J. A. Barnes o face, virtuțile analizei sociologice combinate cu cele ale metodei hermeneutice și semiotice. • Pe de altă parte, încercarea pe care o supunem atenției este amăgitoare, întrucît nu răspunde decît parțial imperativului obiectivității, principiului de a nu denatura limbajul-obiect avut în vedere; căci, cel puțin două motive împiedică o atare obiectivitate să
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
limbajului pentru asumarea teoretică a "situației de comunicare mincinoasă" introduce implicit (prin natura "mistificatoare" a limbajului însuși) o doză de ocultare pe care cu nici un chip nu o putem evita; din acest punct de vedere, orice demers etnologic sau etnografic, hermeneutic sau semiotic este, în esență, o minciună, iar cel care își propune să o valorifice este un ficționar; căci, cum ne spune Scheibe, "o minciună care se numește singură minciună nu mai este acest lucru, ci devine ficțiune" [Barnes, 1994
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
cărții lui J. A. Barnes sugerează, prin utilizarea orientativului: Spre o sociologie a minciunii", intenția și posibilitatea de a include perspectiva particulară a sociologiei (prea puțin urmărită de specialiști) în aceea mai generală oferită de utilizarea metodologiei semiotice (și implicit hermeneutice). Dezvoltarea obiectivelor mai sus menționate ar fi impus fiind totuși vorba de o lucrare cu caracter științific utilizarea unui adecvat stil "academic". În pofida unei atare constrîngeri formale, trebuie să mărturisim că preferința pentru un stil mai puțin rigid, pe alocuri
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
Elke (2005), „Security governance and the private military industry in Europe and North America”, Conflict, Security and Development, vol. V, nr. 2, pp. 247-268. Krame, Ghaleb (2006), What Do We know About Security After Three Generations of Security Scholars? A Hermeneutic De-Construction of „Security” as a Sub-Discipline in IR, Danish Political Science Research School, http://polforsk.dk/download/securitytheory 2006/krameghaleb.doc. Krasner, Stephen D. (ed.) (1983), International Regimes, Cornell University Press, Ithaca (NY). Kratochwil, Friedrich (1982), „On the Notion of
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
și mai ales critic. Hermeneutica lui Mircea Eliade căzuse efectiv în gol, pe un teren nu numai ostil, dar și total nepregătit. Cine se ocupase mai înainte, la noi, de hermeneutică? Nimeni. Eram totuși acuzat între alte inepții de... imperialism hermeneutic (scrisoare din 14 august '80). Aceasta într-o critică predominant publicistică, foiletonistică, impresionistă și creatoare, cu desăvârșire străină de astfel de preocupări, lipsită de orice pregătire în aceste domenii. Să mai reamintim atâtea atacuri răuvoitoare, incompetente? Am un întreg dosar
POLITICĂ ŞI CULTURĂ by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/873_a_1589]
-
o reacție tipică a epocii m-a acuzat amical că am marinizat pe Eliade. Până la un punct este adevărat. Dar dacă se admite existența criticii creatoare, în sens beletristic, de ce nu s-ar admite o critică creatoare și în sens hermeneutic? O recreare din interior? Și deci o continuare (într-un fel) a operei și ideilor lui M. E.? Este de remarcat că un recenzent american, total străin de micile noastre polemici balcanice, a făcut tocmai o astfel de observație pătrunzătoare
POLITICĂ ŞI CULTURĂ by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/873_a_1589]
-
a lui Lévinas, sacrificiul de sine e prezent în cel mai înalt grad, cel ontologic, chiar dacă nenumit astfel. Și chipul celuilalt, ca poartă de intrare a alterității, devine hieratic, fără trăsături clare, în ciuda trecerii prin enigma feminină. Un neașteptat sprijin hermeneutic, dincolo de aproape obligatoriile referințe la studiile lui Franz Rosenzweig despre chip ca oglindă divină, poate veni din partea lecturilor biblice cu totul aparte asupra simbolismului corpului uman pe care le face Anick de Souzenelle, în care echilibrul rostirii complete în tradiția
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
și de interpretare textuală. Avându-și rădăcinile în poetica polimorfă a barocului, palimpsestul critic - crede I. - este acea strategie interpretativă care vede textul ca pe o succesiune de straturi semantice care își induc reciproc semnificații în cadrul unei circularități de tip hermeneutic. Coborârea în transparența straturilor palimpsestului este un vertij, o cădere în Maelströmul lui Edgar Poe, acolo unde sensurile explodează în progresie geometrică, dând cititorului neprevenit o senzație de fascinație și angoasă. Mai târziu, într-un articol din 1990, autorul, în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287580_a_288909]
-
lui Jacques Lacan „traduce” inconștient liniile de forță ale gândirii lui Martin Heidegger, litera S a semnăturii postume a lui Sade și spiritul laocoonic al lui Diderot sunt aspecte înstrăinate ale numinosului și, în același timp, „proiecții” degradate ale cercului hermeneutic, iar „holomerul”, entitatea care stă la baza „logicii lui Hermes” descrise de Constantin Noica, este monada leibniziană. Pornită din sfera esteticului, gândirea critică a lui I. se manifestă retoric prin aglomerarea barocă de tensiuni speculare și paradoxuri semantice, într-un
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287580_a_288909]
-
sensibil al acestui vertij teoretic este poezia, cu pulverulența semnificațiilor și ambiguitățile sale creatoare. Relația dintre poet și gânditor este abordată de I. printr-un „discurs oblic” - strategie proprie fenomenologiei sacrului -, care presupune circumscrierea obiectului prin învăluirea sa în cercuri hermeneutice succesive. Schizomorfia teoretică heideggeriană a „gândirii” și „numirii” - avatar al angoasei existențiale - se resoarbe, astfel, în certitudinea calmă a „chemării” pascaliene a sacrului, care împacă neliniștile și tensiunile existențiale în actul de reculegere și meditație asupra Ființei supreme - Dumnezeul creștin
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287580_a_288909]
-
ele însele. În fluxul neîntrerupt de date și evenimente, teoriile furnizează scheme selective pentru a distinge semnificativul de nesemnificativ. Această funcție ar putea fi numită funcția constitutivă a teoriilor (Smith 1995: 26-28). Din această perspectivă, interesul cognitiv este mai mult hermeneutic: înțelegînd teoriile în chiar logica lor internă, putem vedea modul în care ele dau formă percepțiilor empirice, prin urmare și explicațiilor. Cu alte cuvinte, ne interesează nu doar cum pot fi folosite teoriile pentru a analiza evenimentele date, ci și
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
unei teorii de verosimilitatea sau veracitatea ontologiei sale." (Musgrave 1980: 49) În sfîrșit, disputa paradigmelor a folosit conceptul de paradigmă al lui Kuhn nu ca să elucideze natura discuțiilor teoretice din științele sociale, care trebuie să conțină întot-deauna ideea unei translații hermeneutice, ci ca un argument în favoarea inutilității unor astfel de dezbateri. Aceasta presupune fie că există un limbaj comun, să spunem matematica, și atunci există dezbatere, fie că nu, și atunci cu atît mai bine. Aceasta este de fapt o asumpție
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
externă și teoriile relațiilor internaționale sînt probabil mai divizate ca niciodată. Deși unii poate se bucură de acest rezultat și deși există unele avantaje de pe urma unei poziții de observare mai detașate, sînt și multe lucruri de regretat din cauza pierderii sensului hermeneutic al istoriei și a scopului normativ al cunoașterii practice (vezi și Elshtain 1987: 87), precum și a diminuării dialogului dintre noile înțelesuri ale politicii internaționale și elitele politice. Pînă la urmă, combinînd și legînd aceste domenii, realismul a îndeplinit o funcție
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
astfel explicate. În fine, ea consideră falsificarea drept criteriu științific de demarcare, care separă știința de celelalte elaborări și teoria științifică de ideologie. Abordările interpretative din zona științei combat aceste patru elemente fundamentale ale naturalismului. Punctul de plecare al perspectivei hermeneutice este ideea că, în vreme ce în științele naturii cercetătorul și obiectul lui sînt independenți, științele umane se află în fața lumii interne a individului sau a relațiilor intersubiective. Ființa umană nu poate fi subsumată categoriei obiectelor fără viață sau fără conștiință. Validitatea
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
contrast, o abordare holistică vede dinamica întregului ca perpetuîndu-se de la sine. Dacă acestea sînt legile obiective pe baza cărora se poate deduce funcționarea părților sale, ca în legile marxiste clasice ale capitalismului, atunci teoria face parte din naturalism. Pentru holismul hermeneutic, nu pot exista structuri obiectivizate, ci doar practici intersubiective, care, pentru a fi reproduse, trebuie validate și înțelese prin acțiune individuală. Aceste dihotomii au fost intersectate într-o matrice, pentru a pune în lumină patru poziții metateoretice principale, matrice ce
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
să stabilească legi, înțeleg altfel cercetarea empirică, au alte asumpții ontologice (asupra structurilor sau asupra unităților intersubiective), sau pentru că nu împărtășesc aceeași viziune normativă asupra lumii, dacă aceasta din urmă viziune nu este complet eliminată. De aceea, Keohane reunește abordări hermeneutice critice în sociologia istorică sau în materialismul istoric (Cardoso 1977; Cox 1986 [1982]): epistemologii realiste științifice (MacLean 1981, 1988; Wendt 1987; Tooze 1988; Dessler 1989), epistemologii constructiviste (Onuf 1989) și poststructu-ralism (Der Derian și Shapiro 1989). Nu e momentul să
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
lui Jones ca fiind, pînă la urmă, o armă ideologică (1993: 178-9), critică ce fusese deja enunțată de Ashley ([1984] 1986). Negînd, așa cum a făcut Waltz, faptul că gîndirea și observația participă la lumea observată, sa-vanții se sustrag acelei legături (hermeneutice) care constituie condiția înțelegerii științifice (1993: 231). Așadar, Charles Jones vede ca modalitate de a merge înainte în disciplina relațiilor internaționale "studiul strict empiric al comunității care face diplomația și politica externă, al practicii și discursului ei", "folosind tehnica de
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
a operei eminesciene determină distanțarea de lumea de sensuri pe care poetul o construiește, iar întoarcerea la texte, din prisma epistemei caracteristice epocii noastre și cu conștientizarea presupozițiilor care domină receptarea, oferă șansa unei reevaluări a semnificatului publicisticii eminesciene. Demersul hermeneutic, înțeles ca dialog productiv al interpretului cu opera, are ca prim obiectiv decelarea întrebărilor fundamentale la care răspund articolele poetului, dincolo de aplicarea unor grile procustiene de lectură. O perspectivă integratoare asupra publicisticii, prin corelarea multiplelor dimensiuni ale actului de comunicare
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
În aceste condiții, întoarcerea la textul eminescian, din prisma epistemei ce caracterizează epoca noastră, cu instrumentarul pe care ni-l pune la dispoziție știința modernă și cu asumarea presupozițiilor care domină receptarea, oferă șansa unei reevaluări a semnificatului publicistic. Demersul hermeneutic, înțeles ca dialog productiv al interpretului cu opera, are ca scop decelarea întrebărilor fundamentale la care răspund articolele poetului și nu aplicarea unor grile procustiene de lectură. O viziune integratoare asupra scrisului eminescian, prin corelarea tuturor dimensiunilor actului de comunicare
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
de două motive pentru care interesul față de acesta a rămas "cel puțin" constant: 1) tendința de a deveni postmodernitate, de vreme ce trăsăturile lui caracterizează viața cotidiană, "condiția globală în care trăim"; 2) transformarea postmodernismului "într-o categorie interpretativă, într-un instrument hermeneutic", pe care îl vedem "la lucru" în studiul de caz consacrat lui Baudrillard. Dincolo de dispute, controverse interioare sau venind din exterior -, de exaltări encomiastice sau atacuri devastatoare, autoarea este interesată într-adevăr de capacitatea caracteristică postmodernismului de a funcționa ca
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
postmodernă; Baudrillard utilizează o gamă largă de genuri (eseu, jurnal de călătorie, studii filosofice și politice, memorii, articole, interviuri), de stiluri de scriitură (analitic, poetic, retoric, sentențios, fragmentar) și strategii discursive (ambivalența, ironia, radicalizarea ipotezelor, inversiunea etc.). Efectele textuale și hermeneutice pe care le provoacă o asemenea scriitură sunt exemplificatoare pentru discursivitatea postmodernă, Baudrillard deținând un tip special de discurs, care, în același timp, expune, dar și ilustrează concepte postmoderne în propriul text. Astfel, prin subiectele tratate și prin modalitatea în
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
o mică parte a producțiilor generației românești, mai exact acele marginale creații în care "prevalează confortul imaginar, seducția livrescă și fantezia intertextuală"92. De asemenea, Sorin Alexandrescu utilizează aceleași expresii varianta "soft" și varianta "hard" atunci când se apleacă în mod hermeneutic asupra a două "ieșiri din modernitate", reprezentate de Eliade și Cioran, care "semnifică în fond două variante de postmodernism malgré soi: cea care rezultă dintr-o părăsire "soft", dar definitivă, a modernismului și a modernității, și o situare senină în afara
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
aparențelor și pe relativitatea sensurilor. În aceeași măsură, textul postmodern este fără adâncime și lipsit de un sens originar, care să reclame o interpretare pentru a-l releva; el dispersează sau chiar suprimă înțelesurile prestabilite și uneori chiar și procesul hermeneutic. Jocurile de limbaj și pluralitatea lumilor prezentate în discursurile postmoderne transformă sinele într-o formă impersonală sau chiar într-o "absență" (la fel cum literatura, pentru Hassan, devine o "literatură a tăcerii"). 5. Neprezentabilul. Nereprezentabilul. Textele postmoderne tind să eludeze
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]