1,213 matches
-
alte forme de artă nu pot reda adevărul așa cum o face romanul. Filmul e un rival miraculos, care e mai bun pe alocuri, dar care nu se poate pune cu romanul când vine vorba de coerență interioară, viață afectivă, reflexie, interioritate - pe scurt, cu experiența lecturii, intimă, însingurată și intensă. L.V.: Flaubert's Parrot ilustrează hibridizarea genurilor literare. Amalgamați roman, poezie, dramă, critică și istorie literară, chiar lucrări ale studenților. Construiți o istorie în istorie, includeți o epocă în alta, personajele
Julian Barnes - Desperado sau nu? by Lidia Vianu () [Corola-journal/Journalistic/16564_a_17889]
-
Gheorghe Grigurcu În chip izbitor, Nicolae Prelipceanu este un antiromantic. Cultul egoului, frămîntarea interiorității, intonația patetică sunt sub condeiul d-sale întoarse pe revers. Nimic din atitudinile idealizatoare nu scapă unei „deconstrucții” ce se potrivește mai bine avangardei decît așa-zisului postmodernism (de facto, un modernism clasicizat), care caută a întruni într-o dulce
O speță de avangardă by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/5042_a_6367]
-
aparține așa cum i-ar aparține orice alt obiect. Pentru că un Fulgerică mizează exclusiv pe exterioritate. Asta deplânge pompierul, că oamenii din ziua de azi înseamnă în mare parte doar exterioritate, ocupare de spațiu. Și nu au pic de, ați ghicit, interioritate. Ocupare de spațiu prin obiecte care să-i reprezinte: mașini, căsoaie, ghiuluri și-alte drăcii. Așa participă ei la lumea asta, prin obiecte, nu prin ființa lor zărâncită. Sigur, pompierul e victima mitului Vârstei de aur care zice că lumea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1854_a_3179]
-
ne-aritmetic, de fapt. Mai curând o funcție cu multe variabile operând În câmpul imponderabilelor diferența dintre ceea ce ar fi vrut și ceea ce a izbutit scriitorul, Între prezumția vocației și realitatea Înfăptuirii, Între eul aparent și cel codificat, freatic al interiorității, unde biografia se subminează și se izbăvește prin scris. Chinuitoare zădărnicie, dăruire maladivă față de o himeră? Ne salvează totuși, atât cât se poate, de mediocritatea cotidianului și de mediocritatea din noi Înșine. Scrisul transcende când și când efemerul, translându-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
gospodari nu putem fi. Nu ne putem identifica cu ei! Ar fi trebuit demult să fim mai neți, intratabili. Asta era șansa noastră. Suntem vinovați că nu am făcut-o.” Ocheanul se Întorsese, iată, În cele din urmă, vrând-nevrând, dinspre interioritate spre exterior. Îl reîntâlnisem, din nou Întâmplător, În toamna 1981, tot Într-o librărie. Palid, extrem de palid. „Caut volumul lui Davidescu. Un volum care Îl situează ca primul nostru simbolist. Sigur, când Eminescu studia În Germania nu mai era simbolism
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
fermitatea distanțării de intrușii agasanți, așa cum le contemplasem la primele Întâlniri, dobândeau acum o imagine Întregitoare. Controlul lucid al disponibilităților se articula Încă de atunci, cred, Într-o instinctivă și intensă veghe (să-i spunem și „decentă”?) În a proteja interioritatea, vulnerabilitatea, contrarietățile, din care doar În răstimpuri țâșneau impulsuri irepresibile. Dialogul nostru prim, Întâmplător și deopotrivă surprinzător, deschisese șansa unuia real și durabil, În care sensibilități diferite aveau să se dovedească stimulante și complementare, ca și cerebralitatea, probabil. Restul este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
Nici măcar „mecanismul” mutilării cotidiene nu pare, neapărat, să-i aparțină. „Mecanismul mânjirii și al căderii. Da. Există/ Înalta rostogolire din ceruri Înalta cădere din Grădină” (Există mecanismul funcționând). Cauza nu este translată În afara omenescului, ci scrutată În ciclurile și cicloanele interiorității, deopotrivă sacră și profană. În căutarea vieții, a „adevărului”, expediția este un exod și un exil. Ea debutează printr-o evadare, dacă nu cumva printr-o izgonire din rutina somnolențelor. Exilatul taie nu doar aerul, strada, zidul, câmpul, apa, piatra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
coajă: fructul proteic și peren În unicitate al artei adevărate. Da, recitind scrisoarea, am recitit romanele lui Ernesto Sábato. Faptele vizibile sunt aparent anodine În cruzimea banalității lor spectaculoase, de un aspru laconism. Adevărata „față” se relevă doar prin multiplicarea interiorității și a tranzitoriului, În fluide, stranii și negre oglinzi, Încrucișându-și, grotesc, carnavalul. „Întâmplarea” nu mai este doar efectul acțiunii celui care o declanșează, ci, mai curând, Împlinirea unei așteptări și presimțiri confuze, aparținând celui ce va trebui s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
Un prieten la Berlin" Dimineața, când ridic privirea spre o nouă zi, mă Întâmpină coroana de frunze a copacului. Un bun acord cu timpul. Îl privesc, Îmi reamintesc lecția pe care mi-o propune. Stabilitatea, statornicia unui echilibru venind din interioritatea naturii Înseși. Mă uit la ceas, aștept. O dependență iritantă, poate, un subterfugiu. Ar trebui, poate, să depindem doar de noi Înșine. Să nu așteptăm nimic, să ne fim suficienți nouă Înșine. Sau să ne mulțumim cu mesajul mut al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
În cazul Emma Bovary. Riscanta ieșire din prezentul calm al fericirii conjugale testează incertitudinea viitorului, prin reiterarea trecutului de care se considera, până ieri, definitiv și binefăcător apărată. Neliniștita incursiune În subteranele propriei feminități devine o lucidă reevaluare a peisajului interiorității („era cuprinsă de o stare de groază, brusc conștientă de existența sufletului ei pe tărâmul lucrurilor nedefinite”). Desprinderea temporară din cuplu, separarea, absența sunt, se pare, obligatorii pentru redescoperirea realității nu doar interioare, ci și a celei Înconjurătoare, de care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
ascuns fața”), ei sunt preocupați de altceva: „perturbarea” care, venind, fie și sub forma unei cărți, dinspre lumea din afară, pare să tulbure izolata lor lume de cameră. Această nedorită intruziune a exteriorului atinge așadar, instantaneu, și nu fără consecințe, interioritatea cuplului („după o vreme, gândurile li se Întoarseră imperceptibil, datorită acestui inconștient pretext, asupra lor Înșiși”). Privilegiul enclavei izolatoare nu pare, totuși, deocamdată, pus În chestiune. Întrebându-se și Întrebându-și partenerul dacă răufăcătorul vede totuși acțiunea sa ca binefăcătoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
ulterior, căpătând Înfățișare, nu Însă și nume (nici soțul nu are un nume, În scurta scenă de Început). După această Întârziată mărturisire, când soțul află motivația (nemotivată) a plânsului subit al soției În recenta lor noapte de dragoste, cuplul regăsește interioritatea solitudinii, a dualității dintotdeauna. Bărbatul se ridică, Își stinge țigara, jaluzelele sunt ridicate, din nou, spre exterior. Abia acum lumea de afară pare, din nou, să se separe de cea dinăuntru. „Apoi, În loc să vorbească, au tras obloanele și au privit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
Întâmple”: vasta libertate de a fi În lume și de a se redescoperi, din nou, Înstrăinată În lume, „extazul final de a fi străin În lume”. Urmărindu-și cu sadică scrupulozitate vulnerabilitatea, retractilitatea, rușinea, lucida călătoare pe sinuoasele trasee ale interiorității speră, totuși, cu alarmantă orbire, că evenimentele imediatului nu vor penetra prea prețioasele ceruri ale spiritului... Strania dedublare cu care se urmărește, detașată, pe sine Îi amintește totuși, Îngrijorător, acel trecut În care recunoaște, acum, cu „voluptuoasă, vagă oroare”, șansa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
cu propriul eu. Un fel de treptată anulare de sine. Aidentității și entității, deopotrivă. Existență sterilă, austeră, o non-existență, caz aproape clinic, deși deloc clinic, de mare interes psihologic și literar. Enrico vede socialul ca o realitate tiranică, vulgară, iar interioritatea ca un imens gol. Viața sa devine o persistentă restrângere, golire de acțiune și de sens, lentă distrugere. „Pericolul apare atunci când aș crede că identitatea sau identitățile mele sunt entitate. A fi italian sau triestin sau aparținând, să zicem, unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2122_a_3447]
-
î m-a aruncat într-o țesătură inextricabilă, din care mi-i cu neputință să mă descurc" (p. 145). Chiar din citat se observă că "analiza" înseamnă, de fapt, ezitare, deliberare cazuistică. Romanul de analiză are ca specific introspecția, perspectiva interiorității. Adela este un roman, în parte, cu substanță sufletească, perspectiva însă este precumpănitor exterioară, comportamentistă. Impresii, senzații, deliberări țin de un pozitivism al cazuisticii, nu de analiza psihologică. Autorul interpretează, glosează un sentiment, nu-l investighează epic. Ceea ce a derutat
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
ori reprezentată, punctată, sugerată ori desfășurată în detaliu? Eseizată ori epicizată? Însăși formula de jurnal, fragmentarismul viziunii, cinetismul pasajelor ar trebui să ghideze impresia critică. Chiar și maniera de a ne introduce - e un fel de a spune - în spațiul interiorității sale divulgă un demers non-analitic. Delicatețea lui fundamentală și sensibilitatea nevrotică a autorului-narator-personaj nu îngăduiau răbdarea analizei psihologice. Ibrăileanu nu avea asemenea exercițiu. El rămâne un ideolog și un hermeneut. Iubirea fiind un pretext pentru comentariu, iar acesta un artificiu
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
Singularitatea operei lui Emil Botta constă și în faptul că poezia și arta actorului nu pot fi despărțite, structurând o paradigmă unică, din care e inutil să se încerce desprinderea unor "părți" sau a unor procente: exterioritatea scenei trece în interioritatea poeziei, pentru a folosi termenii Carmeliei Leonte, constituind ceea ce se numește geneză reciprocă. Carmelia Leonte vorbește, cu dreptate, despre scena interioară a oricărei ființe uma-ne și despre actorul din noi, confirmând, o dată mai mult, ipotezele unor teoreticieni ai textului literar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
acest act spectatorul cuprins și jucat ca unul din elementele neprivilegiate ale scenografiei", iar Carmelia Leonte merge mai departe: " De ce a ales Emil Botta să se exprime prin teatru? De ce acest joc, în toată biografia lui, între exterioritatea scenei și interioritatea poeziei? Până unde merge exteriorul și unde se oprește mișcarea spre interior? Ce înseamnă a fi în afară? Scena, ca spațiu consacrat, a apărut odată cu Omul, înțeles ca ființă gânditoare, dar și ca homo ludens. În orice ființă umană există
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
ei? A vindeca răul prin "rău", a vindeca minciuna prin plăsmuire este o homeopatie socială ce poate lumina destine. De ce a ales Emil Botta să se exprime prin teatru? De ce acest joc, în toată biografia lui, între exterioritatea scenei și interioritatea poeziei? Până unde merge exteriorul și unde se oprește mișcarea spre interior? Ce înseamnă a fi în afară? Scena, ca spațiu consacrat, a apărut odată cu Omul, înțeles ca ființă gânditoare, dar și ca homo ludens. În orice ființă umană există
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
în afară îl sperie. Spectacolul suprem al vieții lui este un spectacol interior, care se desfășoară între pereți de oglinzi interioare. Mișcarea de interiorizare ajunge să însemne o mișcare de închidere în sine, care îl costă scump pe "Comedianț". Această interioritate nu este o dimensiune preexistentă, relevabilă prin de-terminări ontologice, ci ea devine posibilă numai ca și prin această mișcare de interiorizare, caracteristică oricărui poet, dar care capătă dimensiuni tragice când acesta este dublat de un actor. Interioritatea cucerită îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Comedianț". Această interioritate nu este o dimensiune preexistentă, relevabilă prin de-terminări ontologice, ci ea devine posibilă numai ca și prin această mișcare de interiorizare, caracteristică oricărui poet, dar care capătă dimensiuni tragice când acesta este dublat de un actor. Interioritatea cucerită îl umple pe Emil Botta de amărăciune. Însuși spațiul interior este populat de paiațe grotești pe care autorul, străin în țara lui, și cu atât mai puțin profet, încearcă să le repudieze. Există un moment derutant, aproape fatal în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
nu este nimic. În mod evident, teoretizarea emoțiilor duce la aprofundarea lor: cu cât cunoașterea este mai exactă, cu atât trăirea e mai adâncă. Sentimentele devin mască abia atunci când nu sunt subordonate conștiinței. Și totuși, exteriorizarea lor înseamnă depășirea spațiului interiorității (al autenticității?). Condiția dam-natului presupune, oricum, un exces (dar spre interior sau în afară?). Ceea ce este excedentar devine patetic (atunci când nu e grotesc, absurd etc.). Tot ceea ce își depășește limitele se sustrage condiției inițiale. Flautul meu are un ton arhitrist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
un mod eronat de a cuceri spațiul: Așa mă știu: livid, livid, Cutreierând memoria iubitei. (Magica) În general, poetul evită mărturisiri publice în privința relației cu iubita lui, așa cum nu se dezvăluie decât voalat în privința relației cu divinitatea. Sunt probleme de interioritate maximă pe care nu dorește să ni le încredințeze? Acea imensă mefiență care îl caracterizează ne este pasată prin oglindă nouă, cititorilor? În orice caz, Emil Botta pare să vâneze mai ales starea androginală, nu numai pentru a atinge "frontierele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
aparține absențelor multiple, tăcerilor tanatice. Se câștigă nu numai în exterior, ci și înăuntru, printr-o senzație de rătăcire fără capăt, de vastitate interioară. Imaginea din oglindă, înstrăinată, sfârșește prin a trimite eul în sine: oglinda este un spațiu al interiorității. În proza lui Emil Botta, oglinzii i se opune fereastra. Aceasta semnifică deschidere, înnoire, act de dilatare, de evaziune, de transcendere în "patria mai înaltă" (Novalis). Fereastra nu captează gesturi, imagini, nu le amplifică, nu râde de ele, nu le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
buze. La capătul acestui drum, Emil Botta descoperă că realul este o farsă, o tragi-comedie "bălțată și barocă". Și, oroare maximă!, tot la capătul acestui drum, se regăsește, dezavuat, pe sine. Aventura în afară îl conduce spre același spațiu al interiorității subminate, deșănțate și haotice. Mă despart cu trist entuziasm, cu voioasă părere de rău de ceea ce eminenții, spiritualii și toate sorbonele din lume numesc "viață interioară", delimitând, s-ar zice, prin această numire, un loc geometric, țarcul. Dar, în fond
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]