1,269 matches
-
din structura sa, a unui morfem general, cu realizare pozitivă, care să însoțească toate formele sale temporale, așa cum funcționează morfemul-conjuncție să la conjunctiv: să cânt, sau auxiliarul aș, ai, ar etc. la optativ-potențial: aș merge, aș fi mers etc., sau intonația la imperativ: cântă! Se poate considera că acest morfem are realizare Ø; opoziția, însă, nu se realizează totdeauna din perspectiva acestui morfem. Auxiliarului aș, ai, ar, de exemplu, de la potențial-optativ, i se opune, de fapt, în planul expresiei, nu morfemul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fi cânt-at aș fi cânt-at va fi cânt-at Cu alte moduri verbale, indicativul intră în opoziție, în planul expresiei, prin structura fonetică-prozodică a formelor sale sau prin condiționarea lor sintactică. Astfel, în opoziție cu imperativul, mod verbal marcat de o intonație particulară (determinată de semnificația sa), prezentul indicativ este un timp nemarcat fonetic: (tu) taci/taci! (tu). Opoziția dintre cele două forme de timp-mod se extinde și la structura lor morfologică, prin realizarea concretă a dezinențelor personale -i, la prezent indicativ
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
R + sufix de infinitiv -a) De natură prozodică și sintactică este și opoziția din planul expresiei dintre viitorul II al indicativului și perfectul prezumtiv: voi fi cântat/voi fi cântat?/ (voi fi cântat...). Prezumtivul perfect este însoțit de o anumită intonație, în timp ce viitorul indicativ rămâne o formă neutră, sub acest aspect. Din punct de vedere sintactic, viitorul II este un timp de relație, în timp ce prezumtivul perfect este un timp absolut. Timpurile indicativuluitc "Timpurile indicativului" Sensurile temporale ale indicativului se întâlnesc, în
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
acolo.” spune, pe de o parte, că acțiunea s-a întâmplat cândva, într-un timp îndepărtat în trecut, iar, pe de alta, sau că sfatul n-a fost urmat, sau că s-a produs ceva neașteptat, contrar sfatului (depinde de intonație). E de presupus numaidecât o altă propoziție care să se opună, într-un fel sau altul, celei dintâi, la nivelul conținutului semantic: „Eu îl sfătuisem...dar el a făcut tot cum a vrut...” sau „Eu îl sfătuisem... dar nu știam
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
el, ea cânt-ă/să cânt-e, merg-e/să mearg-ă; la persoana a II-a, opoziția conjunctiv/imperativ: tu să cânț-i/cânt-ă!). Opoziția conjunctiv/imperativ se răsfrânge și la nivel fonetic: imperativul este, în acest sens, o formă verbală marcată - de o intonație particulară, în timp ce conjunctivul rămâne neutru sub acest aspect, nemarcat. În forma de perfect, opoziția directă se stabilește între conjunctiv, pe de o parte, și viitorul anterior al indicativului și potențial-optativul perfect, pe de alta: (eu) să fi cântat/ voi fi
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de participiu: (el) va fi cântând/va fi cântat; să fi cântând/să fi cântat; ar fi cântând/ar fi cântat. La perfect, formele sunt omonime. Opoziția se stabilește, înlăturând omonimia, la nivel fonetic și sintactic. Formele prezumtivului prezintă o intonație specifică, interogativă, dubitativă etc., celelalte forme rămân, sub acest aspect, neutre: (el) va fi cântat?/va fi cântat; să fi cântat?/să fi cântat; ar fi cântat?/ar fi cântat. La nivel sintactic, pe de altă parte, în timp ce prezumtivul este
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Stăpâne, lasă să se ducă numai nevasta dumitale cu copilul, iar dumneata spune că...” (I. Creangă) Deosebirile dintre diferitele nuanțe: ordin - îndemn - rugăminte etc. sunt exterioare formei modale depinzând de contextul sintactic, de prezența anumitor elemente lexico-gramaticale sau de natura intonației specifice: „- O, dulce-al nopții mele Domn, / De ce nu vii tu? Vină!” (M. Eminescu) „Vrăbioiule vecine, / Rogu-te treci pe la mine” (T. Arghezi) În plan semantic, opoziția imperativ-indicativ se întemeiază pe componenta „realitate”. La imperativ acțiunea este privită ca sigură
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Cumpără (tu) cărți!” În planul expresiei, imperativul se opune în mod direct indicativului prezent (timp cu care are în comun tema verbală), la nivel morfologic, la nivel fonetic și la nivel sintactic. La nivel fonetic, opoziția se realizează printr-o intonație specială care caracterizează imperativul, indicativul rămânând nemarcat, din acest punct de vedere: cântă! (tu)/(tu) cânți; cântați! (voi)/cântați... La nivel sintactic, opoziția se manifestă în felul în care se desfășoară în plan sintagmatic relațiile sintactice dintre imperativul unui verb-predicat
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
etc.), du! (adu! etc.), zi! (prezi! etc.), vino!, vină! (previno! etc.). La plural, dezinența este omonimă cu cea de indicativ (prezentă, de altfel, la toate modurile și timpurile verbale, variabile în funcție de număr și persoană): -ți; omonimia formelor este înlăturată de intonația deosebită a imperativului: cântați!, lucrați!, coborâți!, faceți!, mergeți! etc. Structura imperativului diferă în funcție de tipul de flexiune al verbelor la nivelul temei de prezent și la nivelul dezinențelor. La nivelul temei de prezent, diferențele sunt aceleași ca în cazul tuturor formelor
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a verbului. Cele două variante generează două categorii de enunțuri: a. enunțuri infinitivale b. enunțuri verbale a. Enunțurile infinitivale au ca centru de organizare semantico-sintactică un infinitiv și ca modalitate de asumare a predicației - funcție fundamentală a procesului de comunicare: intonația: „A se tăcea! A se asculta!... Mâine vine dl. revizor: a se ști bine Mircea cel Bătrân!...” (I.L. Caragiale) b. Enunțurile verbale au ca centru de organizare semantico-sintactică un verb într-o variantă temporal-modală, prin care își asumă predicația și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
putea, a trebui, a crede, a bănui etc.), semiauxiliarelor de modalitate (a trebui: „Trebuie să fie târziu.”, a putea: „Poți să te îmbolnăvești.”, a fi, a avea: „Era să cad.”, a vrea: „Am vrut să cad.”), mijloacelor fonetice și prozodice (intonație etc.). Unele adverbe exprimă modalitatea logică a frazei, altele realizează modalizarea subiectivă. Exprimă modalizarea logică adverbele interogative, exclamative și adverbele negative care se situează la nivelul enunțului (al textului lingvistic). Adverbele interogative (oare, au) realizează enunțuri interogative: „Dintre sute de
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
se încearcă stabilirea identității proprii a interjecției, cu aceleași criterii ca în cazul celorlalte unități lexico-gramaticale, numai din punct de vedere morfologic și prozodic, s-ar putea vorbi de particularități comune cuvintelor numite interjecții; toate sunt neflexibile și toate au intonație exclamativă. Invariabile morfologic, în funcție de opoziții categoriale, interjecțiile sunt variabile din punct de vedere fonetic; numeroase interjecții prezintă realizări fonetice diferite ale unor consoane sau vocale din structura lor, în strânsă legătură cu intensitatea stărilor (sau manifestărilor sonore ale lumii exterioare
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
clasă de semne lingvistice distincte în sistemul limbii se constituie în continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea dintre cele două categorii (subclase). Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură realizarea predicației prin intonație sau numai prin marcarea exclamativă a predicatelor. Realizează predicația prin intonație interjecțiile afective, care se impun ca termeni centrali (sau unici) ai unor enunțuri neanalizabile, componente ale unor enunțuri complexe, întemeiate pe relația de incidență: „Fac prinsoare pe ce vrei
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
continuitatea naturii deictice (apartenența la limbajul oral) și a trăsăturii prozodice (caracterul exclamativ) și întărește deosebirea dintre cele două categorii (subclase). Caracterul exclamativ al interjecțiilor asigură realizarea predicației prin intonație sau numai prin marcarea exclamativă a predicatelor. Realizează predicația prin intonație interjecțiile afective, care se impun ca termeni centrali (sau unici) ai unor enunțuri neanalizabile, componente ale unor enunțuri complexe, întemeiate pe relația de incidență: „Fac prinsoare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă vezi pentru vreun măgar
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ai venit să mă vezi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticălos... -Aș! zic eu... -Măi! adaugă el...” (I.L. Caragiale) „-Văleu! și unde-i bălaurul, moș Nechifor?” (I. Creangă) Interjecția ei realizează predicația, în enunțuri neanalizabile, fie prin intonație exclamativ-asertivă, fie prin intonație interogativă: „-Dumneata vrei să mergem la plimbare... -Ei! da... -Ei! eu merg bucuros, da’ numa călare merg... Ei? -Ei? -Ei? ia-mă dumneata în cârcă...” (I.L. Caragiale) Tot enunțuri neanalizabile - termeni ai unor enunțuri complexe - realizează
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
vezi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticălos... -Aș! zic eu... -Măi! adaugă el...” (I.L. Caragiale) „-Văleu! și unde-i bălaurul, moș Nechifor?” (I. Creangă) Interjecția ei realizează predicația, în enunțuri neanalizabile, fie prin intonație exclamativ-asertivă, fie prin intonație interogativă: „-Dumneata vrei să mergem la plimbare... -Ei! da... -Ei! eu merg bucuros, da’ numa călare merg... Ei? -Ei? -Ei? ia-mă dumneata în cârcă...” (I.L. Caragiale) Tot enunțuri neanalizabile - termeni ai unor enunțuri complexe - realizează și onomatopeele înscrise în
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
În procesul de interpretare lingvistică a realității extralingvistice 1, specificul structural și funcțional al enunțului sintactic rezultă din: • includerea unor elemente aparținând celor două nivele imediat inferioare în organizarea sistemului limbii, lexical și morfematic: • împletirea nivelului fonematic cu elemente prozodice: intonație, accent, pauză etc: Răsare soarele. Formidabil! Vorbă multă, sărăcia omului. Ai carte, ai parte. • dezvoltarea unor categorii gramaticale specifice, imanente înscrierii semnelor lingvistice în plan sintagmatic (diateza verbală, cazul, numărul și persoana etc.), • desfășurarea predicației, funcție lingvistică esențială, imanentă procesului
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
identității conținuturilor sintactice din stratul al doilea, împreună cu care asigură enunțului funcția de comunicare. Într-un izomorfism relativ cu planul semantic, planul expresiei se constituie din elemente morfematice (dezinențe, sufixe, verbe auxiliare etc.), sintactice (topică, prepoziții, conjuncții etc.) și prozodice (intonație, pauză etc.), purtătoare, revelatoare și, uneori, chiar creatoare ale diferitelor componente ale planului semantic. Specificitatea sintactică a enunțului în ansamblu caracterizează și fiecare din componentele sale. Prin structura expresiei morfematice, cuvântul își dezvoltă și dezvăluie apartenența la o sintagmă, înscrierea
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
delimitat prin pauze (în scris, marcate prin spațiu alb și semne de punctuație, punct cel mai adesea) și are o singură desfășurare intonațională 2. Unitatea semantică și unitatea prozodică asigură (și sunt asigurate de) modul de desfășurare a predicației: • prin intonație predicațională: „Zdravănă femeie! Ce a făcut, ce a dres (...) s-a plătit de datorii...” (I.L. Caragiale) • prin predicat: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri/ Și niciodată n-or să vie iară,” (M. Eminescu) Unitatea de structură variază în funcție de
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Mircea, nepregătit, nu s-a mai dus la școală.: atribut circumstanțial În interiorul relației de interdependență, se distinge prin topică numele predicativ de subiect: Acesta este prietenul meu.: acesta - subiect Prietenul meu este acesta.: acesta - nume predicativ Elemente prozodice Accentul sau intonația pot schimba sau pot marca schimbarea unei identități funcționale proprii topicii obiective. În enunțul Acesta este prietenul meu., dacă subiectul vorbitor reliefează prin intonație pronumele acesta , termenul acesta este nume predicativ: Acesta este prietenul meu., cu toate că se situează pe locul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
este prietenul meu.: acesta - subiect Prietenul meu este acesta.: acesta - nume predicativ Elemente prozodice Accentul sau intonația pot schimba sau pot marca schimbarea unei identități funcționale proprii topicii obiective. În enunțul Acesta este prietenul meu., dacă subiectul vorbitor reliefează prin intonație pronumele acesta , termenul acesta este nume predicativ: Acesta este prietenul meu., cu toate că se situează pe locul subiectului, din enunțuri cu topică obiectivă. Pauza distinge relația de apoziție de relația de dependență atributivă. În enunțul Vecinul Ionescu este inginer., termenul Ionescu
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
alte determinări) a substantivului-complement direct. Într-un enunț precum Niște muncitori caută întreprinderea., topica redevine mijloc principal de marcare a identității sintactice funcționale; substantivul niște muncitori funcționează ca subiect. Același substantiv niște muncitori rămâne complement direct numai dacă primește o intonație specială: Niște muncitori caută întreprinderea. Articolul, hotărât sau nehotărât, se impune, în schimb, ca marcă absolută a identității de subiect a substantivului așezat după verbul-predicat: A revenit ministrul., S-a trezit deputatul., în opoziție cu identitatea de complement predicativ a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.” (T. Arghezi) sau în complementaritate cu un nume (predicativ): „Ochiul tău profetic deschis / e singura veste prin ramuri.” (L. Blaga) • enunțuri nominale; în structura lor nu se include nici un verb; predicația este asigurată de intonație: „Iat-o cât e de luminoasă! Bun și neuitat adăpost!” (I.L.Caragiale) • enunțuri infinitivale; desfășurarea predicației se întemeiază pe un infinitiv și pe intonația predicațională: „A nu se staționa aici!” Observații: În stilul conversației, mai ales în limbajul popular, cele
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
L. Blaga) • enunțuri nominale; în structura lor nu se include nici un verb; predicația este asigurată de intonație: „Iat-o cât e de luminoasă! Bun și neuitat adăpost!” (I.L.Caragiale) • enunțuri infinitivale; desfășurarea predicației se întemeiază pe un infinitiv și pe intonația predicațională: „A nu se staționa aici!” Observații: În stilul conversației, mai ales în limbajul popular, cele două subtipuri de enunțuri, analitic și sintetic, coexistă în desfășurarea aceluiași enunț: „Da, vom lupta contra guvernului!” (I.L. Caragiale), „...Părinții lui îi răspunseră că
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mâncarea ce i-am dat; dar dac-a venit întâmplarea de așa, apoi trebuie să împărțim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru.” (I.Creangă) În planul expresiei, în comunicarea orală, marca distinctivă a enunțului asertiv o constituie intonația, care este în esența ei descendentă. Caracterul descendent al intonației asertive se accentuează în enunțurile exclamative, în care energia de articulare și pronunțare se concentrează în partea lor inițială: „Nenorocitul de Anghelache!” (I.L. Caragiale) În afara acestei deosebiri, enunțurile asertive exclamative
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]