1,018 matches
-
Domnu Aristică clipea și se supăra: 249 - Apăi dumneata strici datinile, dacă vrei să afli! Păi băutura are și ea un dichis! Trebuie ticluită... Eu totdeauna las o picătură și pentru sfîntu Trifon, patronul lupilor, ăl de-i rău de lăcuste, că de-aia nu mai plouă... Și se întorcea către Lina: Mai supără-ne c-un rând. Plătesc eu. Nea Fane se ștergea la gură și adăuga: - Mai dă-ne cîte-o adormire! Nevasta cârciumarului măsura rachiul, privea prin prăvălie, își
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
pelinul argintiu. Pe frunzele lui se oglindea nopțile luna știrbă a Cuțaridei. Pământul mișuna de gâze albastre, împodobite cu aripi străvezii. Fata tramvaistului cunoștea cărăbușul greoi de gunoi, care abia se mișca sub zaua lui neagră, și lungile mustăți ale lăcustei, și pielea albicioasă a rimelor grase, și culoarea ochilor de broscoi, și amestecul țarinei, și adâncimea cerului depărtat. Deasupra gropii, pluteau într-o lungă călătorie corăbiile norilor, mistuite în ceasuri întregi, destrămate de vântul nesimțit. De aici, ea putea să
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Întorcându-se peste câteva ceasuri victorios, cu o grămadă de vietăți nevertebrate fremătătoare și alte câteva obiecte. Slăbind gura plasei pe care o legase cu sfoară, Își revărsa din ea captura, ca dintr-un corn al abundenței - o grămadă de lăcuste, ceva nisip, două bucăți dintr-o ciupercă, pe care, prevăzător, le culesese În drum spre casă, și un Small White zdrențuit. În operele marilor poeți ruși am descoperit doar două imagini lepidopterice cu adevărat plastice: impecabila evocare a ceea ce este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2082_a_3407]
-
în împrejurări grele“ Ovidiu, Metamorfoze, Cartea a VI-a Nu mi s-a prea întâmplat să-l simt pe Ioan Es. Pop atât de entuziasmat din pricina unei proze românești in progress. M-a sunat, spunându-mi: Bătrâne, ne-a dat Lăcustă în foileton un roman formidabil, un fel de Moskova-Petușki... Totul perfect până aici. Până în sâmbăta în care am început să citesc acest roman. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, chiar mi-e teamă s-o fac, pentru că l-am cunoscut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
roman formidabil, un fel de Moskova-Petușki... Totul perfect până aici. Până în sâmbăta în care am început să citesc acest roman. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, chiar mi-e teamă s-o fac, pentru că l-am cunoscut pe omul Ioan Lăcustă (care m-a avertizat foarte clar că m-ar desconsidera dacă aș uza de anumite categorii ale superlativului)... E o sarcină dificilă, fiindcă nu poți rămâne rece după lectura unei asemenea cărți. Mi-a amintit cea mai puternică dintre revelațiile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cărți. Mi-a amintit cea mai puternică dintre revelațiile adolescenței mele, Sub vulcan, al lui Malcolm Lowry: din momentul în care am încheiat lectura acelei cărți nu am mai fost același om. Sau am devenit om. Îl cunoșteam pe Ioan Lăcustă din facultate, când îl considerasem una dintre cele mai stranii apariții din volumul Desant ’83: era mai în vârstă decât colegii săi, aplica postmodernismul ca la carte, cu obstinație, însă un anumit ingredient al textului său îl distingea de restul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
grăunte familiar, părea că vorbește de undeva de foarte aproape. Și, totuși, era un narator plin de o rectitudine supraumană (încă nu mi-am dat seama cum reușea să transmită această senzație). E un paradox ce îl însoțește pe Ioan Lăcustă în tot ce scrie: atât de apropiat cititorului, dar foarte îndepărtat prin perpetua sa ascensiune pe versantul moral al existenței. Luminare e mai puțin roman decât mărturisire, e mai puțin mărturisire decât pur act mistic. Simt această carte ca fiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
oameni, căci fiecare aparține propriei pagini, text este credința că viața poate avea un sens, că faptele se pot înlănțui într-o desfășurare logică pe care o putem determina... Există doar o logică externă, iarăși textuală... Începutul cărții lui Ioan Lăcustă mi-a amintit de incipitul Sărmanului Dionis („...și tot astfel, dacă închid un ochi, văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș avea trei ochi aș vedea-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ratări pe drumul către Luminare. Există ceva în afara voinței, un drum care necesită la fel de multă abnegație precum o viață „normală“ o cere. Vă amintiți chinurile Consulului din Sub vulcan? Scrisorile sale, de dragoste, din cârciumă, niciodată trimise? Personajul lui Ioan Lăcustă își anticipează actele ratate sau, de ce nu?, și le provoacă (diferența nu este prea mare)... „Am fost pus, fără să-mi dau seama, ani mulți în starea de a alege. Am avut șansa de a putea alege, în experiențele multor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cu o alegere venind din afara mea. Fără durere, fără zbucium, fără tulburări. Liniștită, împăcată, supusă. Alegerea frunzei care în cele din urmă cade.“ Chiar dacă alegerea a fost făcută, Biblioteca rămâne un spațiu la care se revine mereu în roman (Ioan Lăcustă practică aceste variațiuni pe temă cu o voluptate deosebită). Poate pentru că Biblioteca este spațiul revelației: scrisul nu multiplică Textul, ci smulge hălci din el. Trăirea vieții cu acea detașare „cinematografică“ despre care vorbeam este singurul mod de a hrăni organismul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
însă acesta este adevărul ascuns și în textul de față: nu există ratare, doar răscruci. Orice cale ai alege, drumul va ascunde bucurii pe care trebuie să le descoperi. Chiar nedescoperite, ele rămân acolo, în pliurile Textului. Romanul lui Ioan Lăcustă aduce, pentru mine, ceva cu totul nou: problema tipului moral. Poate că vi se pare un subiect demodat, însă tocmai faptul că ne uimește problematizarea aceasta demonstrează cât de mult ne-am îndepărtat de subiect: naratorul Luminării nu judecă, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
am caracter. Dacă sunt un ins moral. Dacă pot urma, cât de cât, o minimă conduită morală“. Lăsând la o parte orice convenție naratologică, mă întreb câți dintre scriitorii contemporani își mai pun, intim, această problemă „depășită“... Romanul lui Ioan Lăcustă lasă un gust amar: asiști la derularea unui Text real, care te văduvește de iluzii. Extrem de bine scris, susținîndu-și „tezele“ prin anecdotic percutant, sfîșietor și nu rareori ironic, uman până-n măduva oaselor, pare, în peisajul actual, o vioară într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
și-o fi lovind și Dumnezeu lumile, cu tacul. O să câștigăm, până la urmă, chiar dacă acum nu se vede încă, la masa noastră de biliard istoric, soarta jocului. Nu, zise iar Pavel, la fel de uscat, mai degrabă seamănă cu un roi de lăcuste. — Un stol de lăcuste, îl corectă Procopiu. — Un nor de lăcuste, propuse Peppin, cu experiența lui de traducător. — Ei, las-o dracului, roi, nor, ce-o fi! Până de curând nu știam că lăcustele nu zboară, ci fac numai salturi
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
și Dumnezeu lumile, cu tacul. O să câștigăm, până la urmă, chiar dacă acum nu se vede încă, la masa noastră de biliard istoric, soarta jocului. Nu, zise iar Pavel, la fel de uscat, mai degrabă seamănă cu un roi de lăcuste. — Un stol de lăcuste, îl corectă Procopiu. — Un nor de lăcuste, propuse Peppin, cu experiența lui de traducător. — Ei, las-o dracului, roi, nor, ce-o fi! Până de curând nu știam că lăcustele nu zboară, ci fac numai salturi, salturi uriașe... Și că
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
până la urmă, chiar dacă acum nu se vede încă, la masa noastră de biliard istoric, soarta jocului. Nu, zise iar Pavel, la fel de uscat, mai degrabă seamănă cu un roi de lăcuste. — Un stol de lăcuste, îl corectă Procopiu. — Un nor de lăcuste, propuse Peppin, cu experiența lui de traducător. — Ei, las-o dracului, roi, nor, ce-o fi! Până de curând nu știam că lăcustele nu zboară, ci fac numai salturi, salturi uriașe... Și că se lasă duse de vânt ca de
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
degrabă seamănă cu un roi de lăcuste. — Un stol de lăcuste, îl corectă Procopiu. — Un nor de lăcuste, propuse Peppin, cu experiența lui de traducător. — Ei, las-o dracului, roi, nor, ce-o fi! Până de curând nu știam că lăcustele nu zboară, ci fac numai salturi, salturi uriașe... Și că se lasă duse de vânt ca de niște corăbii aeriene rapide, nu fac efort și nu se opun, folosesc, cum să spun, toate serviciile oferite gratuit de natură. — Ce vrei
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
aeriene rapide, nu fac efort și nu se opun, folosesc, cum să spun, toate serviciile oferite gratuit de natură. — Ce vrei să spui, zise Neculai Procopiu ușor amenințător, dar și interesat de latura inginerească a problemei. Că distrugem totul ca lăcustele? — O, nu, nicidecum, m-am făcut greșit înțeles! Dimpotrivă, voiam să spun că vin furtunile peste noi și că n-avem cum să ne opunem, puterea marii istorii nu se compară cu puterea noastră de împotrivire, iar asta e valabil
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
mirosul lor de fructe parfumate. Deci așa îi răsplătea! Dragii mei, vorbi bunicul în limba păsărească. Vă mulțumesc pentru ajutorul dat, dar lasați mă pe mine mai întâi să culeg cireșele, apoi vă las și vouă hrană. Voi tăbărâți ca lăcustele în stol și-mi luați toate roadele! Și graurii au înțeles spusele bunicului și au venit mai târziu la ospățul mult așteptat. CIREȘUL Am visat cum astă-noapte Eu mâncam cireșe coapte! Și când s-a făcut lumină, Bunul, iute, din
ÎNTÂMPLĂRI ÎN LIVADA BUNICULUI by ECATERINA VICOL () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1228_a_1878]
-
în șoaptă povestea celor adormiți aici... Cruci negre și putrede, unele culcate pe-o rână, apar printre ierburi înalte, printre crengi uscate, verdeață și bălării. Acolo‟s străbunii satului... Acolo‟i o lume, care a fost... În jur, țăcănit de lăcuste, păsări care zboară și cântă prin copaci, flori firave tremurânde fără vreo adiere, fluturi albi mângâindu-le... gâze...Viața pulsează aici, cu zgomot măsurat, ținând de urât celor morți. - Ah, aici! ..tresări Anuca. În fața crucii, pe mormânt, un buchețel de
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
nici măcar tancurile lor nu le fuseseră de folos într-un deșert pe care tuaregii și ai lor mehari îl cunoșteau dintr-un capăt într-altul. Tuaregii erau puțini și risipiți, pe când soldații soseau din metropolă sau colonii ca norii de lăcuste, până ce veni ziua în care nici o cămilă, nici un bărbat, nici o femeie, nici un copil n-a mai putut să bea apă în Sahara fără voia Franței. în ziua aceea, bărbații imohag, sătui să-și vadă familiile murind, au aruncat armele. Din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
ascultă vorbele, rugămințile și nici chiar amenințările oamenilor, pentru că au propria lor judecată, și când prind drag de cineva nu-l părăsesc până la sfârșitul veacurilor. „A fost odată un om - povestea acesta - pe care îl îndrăgise în mod deosebit gri-gri-ul lăcustei. Locuia în Arabia și, an după an, fără greș, plaga blestemată sosea să distrugă lanurile și câmpurile lui și ale concetățenilor săi. Disperați, vecinii îl duseră în fața califului, rugându-l să-l execute, căci altfel aveau să moară toți de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
concetățenilor săi. Disperați, vecinii îl duseră în fața califului, rugându-l să-l execute, căci altfel aveau să moară toți de foame, dar califul, care înțelesese că bietul om nu avea nici o vină, îi luă apărarea, spunând: Dacă îl ucid, gri-gri-ul lăcustei, care îl iubește și dincolo de moarte, va veni în fiecare an la mormântul lui. Așa că poruncesc ca, atât acum, în viață, cât și ca spirit, mai târziu, după moarte, să facă o călătorie o dată la șapte ani până pe coasta de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
poruncesc ca, atât acum, în viață, cât și ca spirit, mai târziu, după moarte, să facă o călătorie o dată la șapte ani până pe coasta de apus a Africii și să rămână acolo tot atâta timp. în felul acesta, cum și lăcusta e lucrarea lui Alah și nu ne putem împotrivi lui Alah, căci i-am aduce o jignire, vom împărți fără părtinire nenorocirea și vom avea parte, pe rând, de șapte ani de belșug și de șapte de mizerie». Așa făcu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
continuă s-o facă duhul său, și de aceea plaga se abate asupra noastră în această perioadă și apoi se întoarce, urmând sufletul mortului până în țara lui de baștină.“ Indiferent dacă acea legendă era sau nu adevărată, așa se comporta lăcusta, însă tuaregii, mai șireți decât țăranii din Arabia, rezolvaseră problema foamei într-un fel mult mai practic, preferând să devoreze insectele, așa cum acestea le devorau recoltele, decât să execute un nevinovat. Prăjite pe cărbuni sau făcute făină, deveniseră unul din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
i-a făcut parte de pricepere. 18. Cînd se scoală și pornește, rîde de cal și de călărețul lui. 19. Tu dai putere calului, și-i îmbraci gîtul cu o coamă ce fîlfîie? 20. Tu-l faci să sară ca lăcusta? Nechezatul lui puternic răspîndește groaza. 21. Scurmă pămîntul și, mîndru de puterea lui, se aruncă asupra celor înarmați; 22. își bate joc de frică, nu se teme, și nu se dă înapoi dinaintea săbiei. 23. Zăngănește tolba cu săgeți pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85105_a_85892]