977 matches
-
în cărbune întărit. Într-o dimineață, un soare violent dădu o crâncenă bătălie ca să se impună; scoase sclipiri din lagună, pictă selva în culori, transformă cenușiul monoton al orizontului în mii de culori verzi, diferite, și începu să usuce pământul luminișurilor, dar strădania lui a fost zadarnică: pierdu bătălia și, din nou, veni ploaia, stăpână absolută pentru zile întregi, pentru săptămâni, pentru luni, fără ca nimeni și nimic să-i conteste atotputernicia. Fata, întinsă în hamacul ei, înfuleca banane și dormita căzută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
să se usuce și miile de viețuitoare ale junglei au revenit la viață după o lungă tăcere. Se putea din nou atârna hamacul la umbră, în fața colibei; se pescuia din nou în pace în lagună; erau din nou fluturi în luminiș. Amazonia și-a ieșit din letargie, din somnul hibernal de fiecare an, plină de puteri nestăvilite, iar pădurea joasă crescu spre cer, pe când lianele se lăsau în jos căutând pământul, și țeseau astfel cu toatele o perdea deasă pe care trebuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
sigur prin desișuri, mereu spre Nord-Vest, fără ajutorul busolei, călăuzit de un instinct tainic care îl conducea direct spre obiectiv, chiar și în acel nesfârșit labirint cu arbori identici cu alți arbori. Odată cu căderea serii, indianul se opri într-un luminiș, căută ramuri de chonta și frunze de bananier și începu să pregătească un mic adăpost. Aprinse focul cu ajutorul a două bețe și frunze uscate, împărți cu el o cină frugală cu manioc și banane și, la primele umbre ale nopții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
închise ochii și adormi de îndată. Afară, lângă foc, se rezemă de trunchiul neted al unui arbore de cauciuc și lăsă ca fumul să-l împresoare, îndepărtând țânțarii. Privi spre cer, stelele ivindu-se sfios printre coroanele copacilor din micuțul luminiș, și se întrebă ce făcea el acolo, atât de departe de tot. Departe de lumea lui, departe de Chicago, departe chiar și de grosolana lui colibă care devenise căminul lui din selvă. Dacă l-ar părăsi Kano, poate că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
șosea, care înaintase vreo doisprezece kilometri în adâncul selvei. De la răsăritul celei de a treia zile, auziră zgomotul asurzitor al mașinilor mișcând pământul și doborând copacii și, pe măsură ce se apropiau, zgomotul creștea până la a deveni insuportabil. Când ajunseră să vadă luminișul în care evolua primul buldozer ce împingea trunchiul enorm al unui arbore de capoc, indianul yubani rămase încremenit, privind înspăimântat puternicul monstru galben ce dobora tot ce întâlnea în cale. — Nu te teme, îl liniști el. Nu-ți poate face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
privind înspăimântat puternicul monstru galben ce dobora tot ce întâlnea în cale. — Nu te teme, îl liniști el. Nu-ți poate face rău. Selva te apără. — Doboară selva... Luă macabrul pachet învelit în frunze de bananier și porni, scârbit, către luminiș. Când ajunse în fața tractorului, mecanicul tresări speriat, puse marșarierul și începu să dea îndărăt cu graba pe care i-o permiteau copacii. Merse în urma lui până ajunse la primul tronson al șoselei, ceva mai mult decât un luminiș deschis în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
scârbit, către luminiș. Când ajunse în fața tractorului, mecanicul tresări speriat, puse marșarierul și începu să dea îndărăt cu graba pe care i-o permiteau copacii. Merse în urma lui până ajunse la primul tronson al șoselei, ceva mai mult decât un luminiș deschis în desișul pădurii; pământul cărămiziu contrasta cu verdele hățișurilor, un verde ce apărea acum murdar de praf, opac și fără viață. Vreo douăzeci de oameni îi ieșiră în întâmpinare. Unii trebuie că erau soldați, deși nu purtau uniforme, doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
sfârșitul, pentru că nu se mișca nici măcar o frunză în dimineața liniștită, fără vânt, în tăcuta pădure, fără viață, peste mașinile adormite, fără oameni. Din umbră, apăru figura neliniștită a lui Kano, care înaintă domol, cu teamă, în pofida tăcerii, dând înconjur luminișului ca să evite apropierea de monștrii de fier, ținând sarbacana strânsă cu putere, mai dispus la fugă decât la ofensivă. Îi făcu un semn să se apropie, îi arătă solul din fața lui și destupă o sticlă de bere. — Vino! Nu e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
deasă de fum se înălță la cer și după câteva clipe urmă o explozie ce zgudui mașina de la un capăt la celălalt. — Se va auzi până în tabără... Îl căută cu privirea pe indian, care se refugiase în capătul opus al luminișului: Vino aici! îi ceru el. Distruge-le și pe celelalte. Indianul se apropie pas cu pas, cu o nesfârșită neîncredere, până se convinse că nu mai era nimic rău de așteptat de la grămada de fiare fumegânde. Luă un nou bidon
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
curând, între ei fetița cu brațul mutilat. Restul se plânseră când fură mutați din colibele lor, iar femeile, când își părăsiră căminele, dar José Correcaminos se arătă neînduplecat, iar Xudura, vraciul, îl ajută în strădania lui. Se strânseră într-un luminiș apărat de arbori înalți de capoc și rămaseră acolo nemișcați, pe vine și tăcuți, cu urechea atentă la cel mai mic zvon adus de vânt. Erau ca o turmă de animale speriate, care nu reușiseră încă să înțeleagă cât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
prin hățișuri. În tabără, piloții se îndreptară spre o colibă, cei trei se îndepărtară spre râu, iar Planchart intră din nou în cort, în vreme ce căpitanul înainta să inspecteze mitralierele. Părăsiră postul de observație și se strânseră cu toții într-un mic luminiș. Yubani-i - cincizeci de războinici în pielea goală - se așezară pe vine în cerc și îi priveau tăcuți pe Kano și pe José Correcaminos, care păreau să se fi înălțat la rangul de conducători pe durata bătăliei. — Bine, zise el. Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
Kano să răspundă cu convingere. — Când? — În zori, răspunse indianul. Asta așteaptă și ei, spuse el. Să atacăm în zori, așa cum fac yubani-i de când lumea și pământul. Dar dacă o facem, nici unul dintre războinicii tăi nu va ajunge nici la mijlocul luminișului... Iar sarbacanele tale nu bat până acolo. Sau bat? Nu bat, admise José Correcaminos. E prea departe... — În acest caz, nu trebuie să atacăm ziua și din față, ci noaptea și pe la spate. — Yubani-i nu atacă noaptea, protestă José Correcaminos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
José Correcaminos. O porniră la drum, deschizându-și calea prin desișuri și întuneric, zgâriindu-și mâinile în spini și în ramuri, împiedicându-se de rădăcini și de trunchiuri, mormăind înjurături în șoaptă. O jumătate de oră mai târziu ajunseră în luminiș și fură uimiți să constate că nu era lumină în tabără. Nici un zgomot, nici o umbră care să se miște, nici o țigară prost ascunsă. Încercă să și-i imagineze și aproape că îi putu vedea ghemuiți în spatele mitralierelor și al puștilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
Două... Trei... Și simți că îi e frig. — Trebuie să fie teama. Urină și avu impresia că zgomotul frunzelor, atunci când se udau, trezea întreaga lume. Când termină, era deja ziuă. Acum distingea contururile lucrurilor, diametrul copacilor, silueta frunzelor mari, întinderea luminișului, formele construcțiilor din tabără. Ceva se mișcă în fața lui, în dreapta. Putu zări un cur gol și niște picioare ce se mișcau târându-se lipite de pământ. Câțiva metri mai încolo înainta alt cur... și un al treilea... Yubani-i, credincioși tradiției
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
au pe toți, că ne ciuruiesc cu gloanțe, ca să nu scape nici unul, ca să sfârșească treaba dintr-un foc...“ Încă un metru, și doi, și încă douăzeci... „Trageți acum, pui de cățea! Trageți, odată, pentru numele lui Dumnezeu.“ Își ridică privirea. Luminișul se vedea înțesat de yubani. Cel mai îndrăzneț era deja la cincisprezece metri de mitraliere și putu observa cum își ridica încet sarbacana, pregătit să tragă împotriva primei umbre care s-ar fi mișcat. Or fi dormind...? Dumnezeule sfânt...! Vei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
micii aburinzi, Înșirați pe frunzele late de bostan. Spre seară, cînd lumina se opacizează și vocile se istovesc În răgușeală, o briză molcomă trezește rumoarea tufișurilor din jur. Micile viețuitoare Încep să-și scoată capetele de sub rădăcinile jilave, acolo În luminișul răcoros, unde hoitul cîinelui se umflă În voie de mai bine de o săptămînă, scăldat În miasmele dulci ale zemurilor lui eliberate. Blana se desface, pielea pleznește ușor susurînd În extazul muștelor necrofile care-și continuă ospețele lor, nunțile lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
asfințea făcând iarba să strălucească, totul evoca un film de anticipație. Bruno privi scena timp de două-trei minute; apoi Își luă cortul sub braț și Începu să urce pe prima colină. Domeniul era format din mai multe coline Împădurite, cu luminișuri din loc În loc; ace de pin acopereau solul, grupuri sanitare comune erau diseminate ici și colo; locurile de camping nu erau delimitate. Bruno transpira ușor, era balonat; evident, mâncase prea mult la bufetul de pe autostradă. Nu izbutea să-și limpezească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
din cauza izbiturii. — În tufa de stronțiu, puiule, a spus mama, care Încerca să se dezlipească de pe peretele acceleratorului. M-am năpustit de-a bușilea către boschetul cu pricina, printre ai cărui atomi se vedea ghemotocul mov sclipind jucăuș. În micul luminiș de dincolo, o quarcă drăguță stătea bosumflată, pipăindu-și cucuiul care-i creștea Între codițele În care avea strâns părul roșiatic. Cu ea mă ciocnisem, așadar. Părinții ei stăteau alături, Întinși pe iarbă, Încă buimaci. — Mi-ai spart capul, a
Câteva sfârşituri de lume by Georgescu Adrian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1315_a_2385]
-
patru se odihneau în clasă, absenți mental la lecții. Colac peste pupăză, profesorii le pretindeau să învețe carte. Aneta Gărgăun ne trimitea să școlarizăm elevii din Humosu. Toamna era frumoasă. Departe de orice zgomot, la hotarul dintre moarte și viață, luminișurile foșneau într-o liniște de rai. De-a lungul pîrîului, cătunul deșira cîteva case; rîpa lui era plină de mormane de gunoaie; pe sub bozii, un hoit de cîine infesta aerul. Departe de neliniștile civilizației, în această mirifică pace se pătrundea
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
de apă precum sângele vânatului după ce l-ai scurs bine de tot. Apa aceea era frumos mirositoare și avea un gust pișcător. Pe urmă, am văzut că te Înveselea așa că, În scurtă vreme, ne-am apucat cu toții să râdem În luminiș. Apoi, unii s-au luat la harță, dar nu i-a despărțit nimeni ba chiar, am râs și mai tare. Și așa se face că, deși râdeam mai tare ca toți, iar mi-am amintit de Siloa, fiind eu gata-gata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
laolaltă. Câțiva umblau după urme prin pădure, dar atât din vorbele rostite cât și din cele spuse În minte, mi-am dat seama că erau cu toții supărați. M-am strecurat până În apropierea lor și i-am văzut adunați Într-un luminiș, pe malul apei. Se zgâiau la ceea ce fusese culcușul lui Enkim care, Încă legat de bulumac, se Împotmolise Într-o limbă de nisip. Nu Îndrăzneau să se apropie de lucrul acela nenumit și am Înțeles că se chiorau după urmele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
așteptăm. - Sunt tot copii, pufni ea, neîncrezătoare, privind la crengile din jur. Numai copii. Ne uitarăm și noi, cu luare aminte - crengile și frunzele erau rupte doar până În dreptul pieptului nostru. Mai merserăm ce mai merserăm până ce ieșirăm Într-un luminiș, unde dădurăm peste nenumărate urme de pași. Și acestea păreau să fie ale unor copii dar, chiar atunci se porni ploaia care scălda pădurea zi de zi, iar urmele se luară cât ai bate din palme. Ne-am adăpostit sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
noi, printre niște lăstari Încărcați de flori. Nu erau mai Înalți decât niște băieței, dar fețele și felul În care se mișcau ne arătară că erau oameni În toată firea. Zâmbeau cu toții. Cel mai Înzorzonat dintre ei veni agale În mijlocul luminișului și se Înclină În fața noastră. - Om alb de la Miazănoapte? Fiul Tatălui? - Nu sunt fiul Tatălui, dar vorbesc pentru el, am răspuns. - Dacă vorbești pentru el, Înseamnă că o să Înceapă Gerul cel Greu, spuse el, râzând. Haideți cu noi. Ați văzut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
ce cobora din copaci, răsucită și subțire. Apoi, izbucniră În râs și ne făcură semn să-i urmăm. Casele lor erau o adunătură de frunze mari, Împletite ala-n dala cu crengi și proptite Într-o rână de copacii unui luminiș. N-am văzut nici o vatră acolo, În satul lor. Ne arătară un loc, precum o lespede din pământ, unde ne făcură semn să ne așezăm, după care se prinseră Într-un fel de joc. Unii Îngânau un tril neîntrerupt care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
pe meleagurile noastre? - O să văd. Acum vreau să mă sfătuiesc cu Vindecătorii mei. Abia apoi am apucat să văd de Enkim și de Runa pe Îndelete. - Ce face Unu Vis Vis? - i-am Întrebat. Pe Unu Îl lăsaseră Într-un luminiș, În grija unor mărunței de-ai lui Kikil. Unu Începuse să alerge deja și spunea și el câteva vorbe, acolo. - Dar tot o să vreau să Învețe și glasul din minte, Îmi zise Enkim. Am mai sporovăit despre Unu, le-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]