1,032 matches
-
Înceți,timizi sunt pașii copilului prin viață, Dar forța-ntr-al lui zâmbet e-atâta de măreață! Câtă iubire-ascunde un suflet inocent Nu poate să cuprindă întregul orizont. Mânuța ce-ți întindem e chiar neputincioasa; Nu știe-a trasa planuri ori a zidi o casă, Dar dă o-mbrățișare cu-atâta dăruire! Și-aduce-n inimi frânte alin și fericire. Voi sunteți steaua noastră, ne oferiți lumină Prin daruri și prin
Sfera by Colessa Andreea () [Corola-publishinghouse/Science/91764_a_93589]
-
totul, nu mai ai pe unde să treci. Nici măcar în Kamerra nu ne mai putem ascunde. Au gazat și lângă Bli-Blo Tekka. Tot. Zilele trecute l-au găsit pe profesor făcut piftie în Ghivetta. E tragic. Mai suntem doar o mânuță de gândaci. Săptămâna viitoare pleacă un transport spre etajele superioare. Dacă mai trăim până atunci și reușesc să plec îți mai scriu. Dacă nu, nu. Adio... Și libertate!“ rockin’ by myself Rockul uteciștilor Dumitru UNGUREANU România se menține într-o
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2174_a_3499]
-
toți cei care, precum Breban, spun că ei sunt mari scriitori și trebuie să li se admită orice porcărie nu sunt decât niște oameni extrem de triști.“ Sorin Stoica, Jurnal, Polirom, 2006, p. 119. Cartea îți aparține. Citatul este subliniat de mânuța ta aia de integrator european. Există și o săgețică indicatoare, trasată delicat, deasupra căreia stă scris cu scrisul tău ascuțit și greu, care are ceva din runele germanice, adaptate grafiei latine: „MIREL“. Ai avut dreptate, Codruț. Cartea ultimă a lui
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1949_a_3274]
-
al misterului desăvârșit, indiferent că se crispează, zâmbește sau râde În hohote, scuturând micile noastre destine cum sunt scuturate corpurile copiilor În căruțele de țară, ce galopează pe drumuri hârbuite și colbuite, iar ei râd, râd amuzați și Înfricați, cu mânuțele Încleștate de loitre, de brațele adulților care se prefac cu mult mai calmi, deoarece și frica lor a Îmbătrânit, s-a uzat?!... Când eram ceva mai tânăr mi-ar fi plăcut, dintre atâtea ispite și tentații ce roiau În jurul meu
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
și inadvertențe. Vă iubesc pe amândoi și iubesc imaginea vie a minunatei coana Mia, care e mereu prezentă în mine și nu numai pentru mine. Uite acum , pregătindu-mă pentru Paști, am răsfoit rețetele de prăjituri ale dânsei, scrise cu mânuța Dumneaei, cu un an înainte de moarte. Mi le-a trimis în plic la Făgăraș. Presimțea ea ceva?! Nimeni nu știe. Dar ele, prăjiturile mele din rețetele Dumneaei trăiesc și nu se usucă!! A venit primăvara, iubite domnule Alexandru! Parcă acum
Alexandru Mănăstireanu : corespondenţă by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/629_a_1301]
-
înțepenit masă feminină, patlagelele mai tîrdzîi, că ele lîngă fîntînă-s puse, "Abeceluș", nu "Abecedar", cățeluș, purceluș? "Combinatul de produse din Ocnița", din ce-o crescut copchilu' ista! cașă nu mănîncă, slab ca un, K 1 păing! nica nu! cu niște mînuță ca pernuțăle! îi dă țîță, suge ca un purcel! Secureni 8 km, vine mașina de peste deal, l-a luat Kievul! Victoraș din Bîrnova, arab/evreu de prepuț, de ce tresari prin somn la mine în brațe? Bîrnovă la Iași și la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1465_a_2763]
-
unei femei. DEDICAȚIE Această carte este dedicată fiicelor mele: Angelina și Diana, cărora le doresc o viață frumoasă. Sper, această carte să acționeze ca un stimulent în luarea deciziilor corecte în viață. Cu credința că le voi da “mănuță” potrivit` mânuțelor lor, precum și să o reînoiesc în funcție de evoluția lor, pe tot parcursul vieții. Vă iubesc! Sunteți rațiunea mea de a trăi! Cu drag, mama. “Dacă vrei ca și copilul tău să prindă mingea, dă i mai întâi mănușa potrivită și apoi
Fii înţeleaptă! by Liliana Rotaru () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1159_a_1886]
-
și mă cheamă Toma, fără soția mea: "Ce faci, Doru? Nu știu cum, mi-e jenă să-ți spun". "Spune!" "N-a fost aprobată pentru secretar al UASCR." Era scris de tovarășa: "Nu. E căsătorită cu un activist divorțat". S.B.: Tovarășa cu mânuța ei. De asta vă întrebam: câtă răbdare putea să aibă să se ocupe cu din astea la o țară întreagă, că nu avea numai mediul universitar? D.T.: Soția mea s-a bucurat. Pentru că în mintea lui Ani Matei și a
Două decenii de comunism în Iașul universitar by Sorin Bocancea, Doru Tompea () [Corola-publishinghouse/Science/84949_a_85734]
-
întâmplă. D. T.: Imediat am dat drumul la posturi de radio străine, Europa Liberă a invocat televiziunea maghiară și eu, știind limba maghiară, am înțeles că Ceaușescu a zburat cu elicopterul de pe clădirea CC. Am luat-o pe Teodora de mânuță și am ieșit la Casa Pătrată, unde deja începuse să se adune lume. Erau sute de oameni adunați. Teodora m-a întrebat: "Tata, dar de ce s-au adunat oamenii ăștia?". Cred că s-au supărat pe nenea Ceaușescu", i-am
Două decenii de comunism în Iașul universitar by Sorin Bocancea, Doru Tompea () [Corola-publishinghouse/Science/84949_a_85734]
-
Îl privii cu interes și am rămas surprins să constat cum, între noi doi, fire nevăzute, firele pămîntului ce ne-a născut, ne leagă sufletele, ne fac să ne simțim din același trunchi, să ne îndrăgim. Zîmbeam amîndoi și o mînuță moale și catifelată, de opt anișori, mi s-a întins ca o punte între două timpuri. Îl întreb: Puișor, aș bea puțină apă, unde se află o fîntînă pe aproape? Cea mai aproape este fîntîna de la Stîna lui Ciuraru. O
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
între două timpuri. Îl întreb: Puișor, aș bea puțină apă, unde se află o fîntînă pe aproape? Cea mai aproape este fîntîna de la Stîna lui Ciuraru. O luăm pe drumeagul din stînga și mai mergem oleacă. L-am luat de mînuță și am ajuns repede la fîntînă. De jur împrejur erau lanuri secerate, iar unde au fost bordeiul și stîna lui Dumitru erau două ridicături ca două păreri, puțin mai verzui decît împrejurimile lor. Am băut apa rece, fără să o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
cheamă Stîna lui Ciuraru. Dumitru și-a încrustat viața în acest pămînt, s-a amestecat cu el și nu-i mai poți deosebi unul de altul. Eu, eu n-am înțeles pămîntul și el nu s-a înfrățit cu mine... Mînuța moale și catifelată mă smulge din visuri, trăgîndu-mă ușor: Nene, nene, hai să mergem la mașină! Mergem, puișor, am spus repezit și mi-am îndreptat privirea în altă parte. Dar puișorul era prea isteț și a zărit lacrima ce-mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
cel mai lăcomior și acceptam cu plăcere cîte un grăunte, două, oferite de ceilalți din firava lor porțioară. Nu știu cum se făcea, dar tatii nu-i era foame și se arăta vesel nevoie mare cînd grămăjoara sa de grăunțe dispărea în mînuțe mici, catifelate. Se lua cîte unul, restul rămînea pentru tata. Apoi, iar cîte unul și tot așa. În ziua aceea ne uitam spre muchia dealului cu disperare și mama nu se zărea. Încet, am început a plînge. Nu, nu țipam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
grijă de toate, chiar în acele clipe vine la noi moșu' Vasile, un vecin de mai departe, de peste șapte case. Dragii moșului, haideți cu moșul, o să vă dau ceva. Doamne, cît de puțin ne-a trebuit ca să ne recăpătăm speranța! Mînuțele s-au prins de moșu' Vasile; mînuțe nerăbdătoare și ochi aprinși scînteiau a viață. Moșu' Vasile era slab ca un schelet, ochii erau în două enorme găuri scobite drept sub frunte și nasul era subțire, atît de subțire că ai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
vine la noi moșu' Vasile, un vecin de mai departe, de peste șapte case. Dragii moșului, haideți cu moșul, o să vă dau ceva. Doamne, cît de puțin ne-a trebuit ca să ne recăpătăm speranța! Mînuțele s-au prins de moșu' Vasile; mînuțe nerăbdătoare și ochi aprinși scînteiau a viață. Moșu' Vasile era slab ca un schelet, ochii erau în două enorme găuri scobite drept sub frunte și nasul era subțire, atît de subțire că ai fi putut să te tai în el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
-o pe de-a dreptul, prin grădinile oamenilor. În spatele casei Anicăi l-am văzut. Se tîra pe jos, căutînd ceva de mîncare. Era scheletic și m-a privit cu ochii aceia înconjurați de păr. Am rămas mut. Apuca stîngaci cu mînuța cîte o bucățică de pămînt, cîte o pietricică și ducea totul spre gură. Încerca să trăiască... Se spune că a mai trăit două luni după ce Anica s-a hotărît să-l lase să moară. Preotul l-a îngropat în cimitir
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
carte, un evantai cumva? Rochia o fi fost albă, înecată în broderii? Cel care este cu domnița și stă în picioare, cu mustăcioară și baston, o fi fost vreun filfizon? Ce plecăciune, dom'le, la nouăzeci de grade! Sărută afectat mînuța care i se întinde. O boltă din viță de vie, cu struguri din abundență, te însoțește spre nuc, spre banca înnegrită de timpuri, acolo unde văd scene generate de fantezii și visuri... Poftiți în casă, Excelență, ce onoare... Vă rog
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
frumusețe interioară ce-ți amintea invariabil de îngerașii Domnului și care frumusețe dispărea instantaneu la cea mai mică încruntare a cuiva. Se apropia de oameni cu neîncredere și dacă mișcai brusc mîna, sau corpul, ea își ascundea imediat căpușorul sub mînuțe. Faptul că nu plîngea cînd era bătută îi enerva și mai mult pe părinții ei și aceștia își dublau efortul pentru a-i crea durere. Floricica se atașa de animale mai mici, puișori de găină, mieluți sau purceluși. Îi mîngîia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
în picioare, i s-a căscat forțat gura, a fost lăsată in frig afară ca să doarmă, dar totul s-a dovedit inutil. Nu a plîns, își ștergea năsucul plin de sînge, se cotorsiona de durere cînd i se răsucea o mînuță și se ghemuia ca un arici cînd era lovită cu picioarele. Rareori Floricica nu avea vînătăi cam peste tot corpușorul ei. Se străduia să facă ce i se cerea dar adesea sarcinile date se dovedeau a fi peste puterile ei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
zîmbesc mamei și mă îndrept spre ușă. Pe traseu mă întîlnesc cu fata. O nouă căpiță din produsele vieneze este tîrîtă spre masă. Îmi zîmbește și-mi aruncă un "la revedere" puțin stîlcit. O admir cît este de mititică, ce mînuțe fine, ce tăliuță, ce gîngurit care stîlcește engleza... Deodată dau cu măciuca în baltă și adaug: și ce mult mănîncă, frate! Pînă la aeroport deja uitasem de micul dejun. Merg agale, aveam timp berechet. După micul dejun, am mai rămas
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
am mai rămas o oră și jumătate în cameră, meditînd la cîte în lună și în stele. Acum, în drum spre portița noastră de îmbarcare, eram foarte relaxat. Deodată, de la o masă a unui bar, două asiatice îmi fac cu mînuța. Zîmbesc, mă salută ca pe un vechi prieten. Eu însă rămîn cu ochii holbați: în fața lor, în farfurii se aflau niște tartine cît... Doamne, că rău mai sînt! Zîmbesc larg și încă o dată ne spunem "la revedere". Adică "good bye
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
cîștige hrana, și făcea orice, cu aerul unui om matur și amabil. L-am cunoscut în piața Bastilia, din Oran. Aveam două plase grele, tocmai terminasem cumpărăturile, cînd îl aud: Laissez-moi porter, monsieur. Mă uit la el cum apucă cu mînuța una din sacoșe, o las și-l văd cum se curbează dureros sub greutate. Întreb: Cît ceri pînă la Residence Perret? Copilul se uită șiret și chibzuiește. Dacă cere prea mult își pierde clientul, dacă cere prea puțin scapă un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
n-a călcat picior de european. Mă pornesc la drum cu curaj, zicîndu-mi: Fie ce-o fi, trebuie să cumpăr medicamentele necesare". Îngîndurat, îngrijorat, pășeam hotărît spre rău famatul cartier, cu speranța că voi scăpa eu cumva. Deodată simt o mînuță care mă prinde de mînă și salută inconfundabil: Bună seara, prietene. Mă uit la liliputanul meu prieten și ca să treacă timpul îi povestesc necazurile mele. Mergi cu mine, te apăr eu, spune el hotărît, apucîndu-mă ferm de mînă. Cele 95
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
și parcă, parcă își revine. Mă privește și îmi surîde; la rîndul ei mă încurajează (probabil arătam și eu ca dracu!); schimbăm cuvinte amabile. Șirurile se pun în mișcare și dau să mă aburc la drum. Pe capul meu simt mînuța prietenei mele de suferință. M-a protejat să nu dau cu capul de tavan la ridicare. Acest moment m-a impresionat cel mai mult. Solidaritatea umană. Sufletul omului generos. Omul este frumos, este creația lui Dumnezeu și nimic în lume
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
metri lungime și în partea cea mai lată are doar 300 metri. Seamănă cu o gîscă fără picioare. În micul port ne așteaptă primarul și vreo sută de copii de pînă la 6 ani. Nu cer nimic, aplaudă și întind mînuțele să-ți strîngă mîna. Dumnezeule, ce frumușei sînt! Sînt veseli, curăței și nemaipomenit de prietenoși. O negresă mă abordează direct. Sînt Brigitte Bardot, vă rog să-mi vizitați magazinul, vă fac un preț bun. -Brigitte... și mai cum? -Bardot, așa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]