278,086 matches
-
Mircea Mihăieș Pe timp de război, muzele tac. Știm. Dar există tăceri și tăceri. Una e tăcerea gravă, conștientă, a artistului care în mod voluntar își direcționează talentul în zone mai potrivite cu momentul, și alta tăcerea provocată de călășul băgat nemilos în gură. Dar există momente - și acestea nu mai țin de pace sau de război - când artistul e mai important decât arta. Sunt momentele de ticăloșie umană, când artistul moare de foame
Dușmanii luminii vin de la Răsărit by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/14078_a_15403]
-
muzele tac. Știm. Dar există tăceri și tăceri. Una e tăcerea gravă, conștientă, a artistului care în mod voluntar își direcționează talentul în zone mai potrivite cu momentul, și alta tăcerea provocată de călășul băgat nemilos în gură. Dar există momente - și acestea nu mai țin de pace sau de război - când artistul e mai important decât arta. Sunt momentele de ticăloșie umană, când artistul moare de foame sub privirile indiferente ale contemporanilor. Cu câteva, minime, excepții, artiștii români n-au
Dușmanii luminii vin de la Răsărit by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/14078_a_15403]
-
își direcționează talentul în zone mai potrivite cu momentul, și alta tăcerea provocată de călășul băgat nemilos în gură. Dar există momente - și acestea nu mai țin de pace sau de război - când artistul e mai important decât arta. Sunt momentele de ticăloșie umană, când artistul moare de foame sub privirile indiferente ale contemporanilor. Cu câteva, minime, excepții, artiștii români n-au fost și nu sunt oameni bogați. Pe vremea comunismului, doar o mână de aleși puteau trăi din scris - și
Dușmanii luminii vin de la Răsărit by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/14078_a_15403]
-
Desigur, e o exagerare. Nu mai puțin, ea surprinde un specific pragmatic, utilitarist al lumii anglo-saxone, în care profunzimile spiritualității, subtilitățile speculative, "gratuitățile" creației apar incontestabil mai rar decît în Europa sau în Asia. Captiv al mediului proxim și al momentului de față, bunul american manifestă o accentuată indiferență față de restul lumii (natural, cu excepția unor zone "fierbinți", către care-l orientează interesele geopolitice). În pofta sa de senzațional (un substitut al unui anume izolaționism ca și al aculturației), americanii "se dau
Românii din Lumea Nouă (I) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14086_a_15411]
-
deschis, și idiosincrazii peste care trece cu grijă și despre care nu suflă o vorbă (cele din urmă fiind mult mai stupefiante). El recunoaște, de exemplu, că însăși selecția celor o sută de autori este "în întregime" idiosincratică: "La un moment dat plănuiam să scriu despre mult mai mulți, dar o sută a ajuns să-mi fie suficient. În afară de cei ce nu pot fi omiși - Shakespeare, Dante, Cervantes, Homer, Virgiliu, Platon, și egalii lor - selecția mea este în întregime arbitrară și
Harold Bloom, Cabala și Geniile by Costică Brădățan () [Corola-journal/Journalistic/14072_a_15397]
-
jucat în istoria literaturii noastre un rol comparabil cu al său. Nu atît de valoarea în sine (totuși neîndoielnică) a poeziei este vorba în astfel de cazuri, ci de o anumită capacitate a ei de a fi reprezentativă la un moment dat pentru o întreagă literatură: fie ca act de pionerat, fie ca o culminare a unui ciclu istoric. Grație unor asemenea poeți se întîmplă ceva cu poezia însăși. După ei, nu se mai scrie ca înainte. Însăși istoria poeziei ar
Nichita Stănescu by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/14100_a_15425]
-
case, dar nu au dreptul să le stingă dacă iau foc"! Dar jocul de-a alienarea e atît obiectiv, cît și subiectiv. Simțind nevoia de a-și abandona eul sau, mai bine-zis, eurile succesive ori simultane, scriitorul adoptă la un moment dat el însuși identiatea... englezească, precum o exasperare a ficțiunii. O ficțiune în ficțiune, de natură sado-masochistă: În fața operei sale, Ionesco însuși se comportă ca un «englez», un «interpret radical» al propriei creații care se autonomizează ca ființă. Postura lui
O perspectivă asupra lui Eugène Ionesco (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14108_a_15433]
-
se înțelege, pentru un răstimp, a patronului) devine o zi a omului." Pornind de la un simplu fapt, să-i zicem, de stare civilă, autorul ajunge la implicații existențiale și la reflexul acestora în plan literar: " Repaosul este conotat ca un moment de relaxantă desfătare, dar și ca stare de gol existențial." Duminica este, așadar, timpul nevrozelor simboliste, ca și al agitației sterile, logoreice, a personajelor caragialiene, în încercarea lor de a compensa vidul lăuntric, mai evident ca niciodată în astfel de
Paradigme caragialiene by Irina Marin () [Corola-journal/Journalistic/14106_a_15431]
-
este una esențialistă, unificatoare: "Ivindu-se în ritm cu devenirea lumii care-i este contemporană," se concluzionează în capitolul final, "am putea spune că opera lui Caragiale se naște din mișcarea prezentului, obiectul său e în fond prezentul, descris în "momente" numai aparent întâmplătoare, în esență venind unele spre celelalte, sub semnul unei viziuni coerente." Pentru autor, Caragiale rămâne un clasic în adevăratul sens al cuvântului, un ironist necruțător al "exagerațiunilor", a tot ce este "prea-prea" sau "foarte-foarte", a tot ce
Paradigme caragialiene by Irina Marin () [Corola-journal/Journalistic/14106_a_15431]
-
Într-o social-democrație ca a noastră e de neimaginat ca sindicatele să fie mute, când lanțul vicios al unei economii putrefacte se joacă cu soarta a milioane de oameni. Vorbeam de eșec, pentru că vorbeam din interior. Nefiind în Capitală în momentul protestului, am făcut un mic sondaj telefonic, chemându-mi cinci-șase prieteni bucureșteni care, îmi închipuiam eu, ar merge să protesteze și cu picioarele-n ghips, și cu temperaturi de 41 de grade. Stupoare! Nu numai că nu erau la casa
Mălaiul rânced al Securității by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/14101_a_15426]
-
poeții, romancierii ori criticii însiși pot fi neunitari, contradictorii, adică neidentici cu ei însiși în toate aspectele ori etapele operei lor. Astăzi ne întrebăm dacă nu cumva o astfel de însușire unică este o simplă iluzie a lecturii la un moment dat, iar generalizarea ei, absolut incorectă. Dacă Bacovia începe cu adevărat ca eminescian, trece printr-o fază simbolistă, apoi printr-una avangardistă, ca să ajungă la urmă un vestitor al postmodernilor? Dacă Eminescu nu e nici neptunic, nici plutonic, ci și
Conul și piramida by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/14129_a_15454]
-
referent exterior. Faptul că ea stochează atît de multe direcții, că testează coduri de comunicare atît de variate nu reprezintă, în absolut, decît dovada unei mari neliniști spirituale și mărturia unei imense generozități. Artista este un fel de enciclopedie a momentului, o conștiință cumulativă în care se absorb și se plămădesc toate marile tensiuni ale epocii. Privirea sa este panoramică, mătură orizontul și adulmecă în germene, la izvor, marile aluviuni ale generației. Din această pricină ea nu este un artist de
Amneziile posterității (II) by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/14119_a_15444]
-
Mircea Morariu Din aprilie 2002 încoace, odată cu instalarea unei noi conduceri, Teatrul de Stat din Oradea se află din nou în tranziție. De la un "ce", deloc de invidiat, către "ceva" care, pentru moment, e greu de precizat. Neîndoielnic, noii ocupanți ai posturilor de conducere sunt mai dinamici, mai dornici de a munci decât cei ce i-au precedat. Au reîmprospătat trupa, folosind totuși un mod asupra căruia eu am serioase rezerve, au reușit
Violent și urât by Mircea Morariu () [Corola-journal/Journalistic/14117_a_15442]
-
lui nu îngăduie așezarea pe soclu. Contrastele, năzdrăvăniile, irespectuosul și înțelepciunea, mintea în necontenită fierbere de gânduri, căutările provocate de fanteziile realității, verva uimirii, descoperirea sentimentului pierderii, a absenței, a suferinței, a tandreții, ajung previzibile și stricte pentru identificările de moment. Inepuizabila continuitate, remarcată de critică. Sunt alcătuiri pentru o unitate care se adună din cunoașterea dimensiunilor vieții concrete, de zi cu zi, dar și din statornica asimilare a secolelor de cultură, nelipsind minuțiosul apel la rafinamentul logicii culturii populare. Exprimarea
Ficțiunea realității by Cornelia Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/14112_a_15437]
-
evitat timp de mai bine de doi ani, de cînd se află la guvernare, să se înhame la reforme structurale. Tot astfel se explică și repetatele încercări ale premierului Năstase de a provoca alegeri anticipate. Alegerile ar fi însemnat un moment de respiro pentru partidul de guvernămînt și, totodată, posibilitatea de amînare a unor măsuri care diminuează numărul de voturi. Nu sînt deloc convins că PSD-ul va face toate reformele pe care le promite, în perioada imediat următoare. Cred, mai
Agitație reformatoare by Cristian Teodorescu () [Corola-journal/Journalistic/14127_a_15452]
-
că nu m-a violat nimeni și nici nu m-a ucis, de vreme ce vorbesc cu el. M-a ajutat să aprind lumina, să mă încalț, să-mi pun toate lucrurile înapoi în valiză. "Mi-a fost foarte frig la un moment dat", a trebuit să-i explic. M-am bucurat că nu-mi lipsea poșeta primită în dar de ziua mea. Și nici mobilul, închis în gară la Ploiești. Pe coridor, nici urmă de fluier sau de vreun tip, fie el
La căsuța albă by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/14114_a_15439]
-
de a publica lista securiștilor care au făcut poliție politică), doamna peremistă și-a început atacul în stilul binecunoscut al gazetei de partid cam în felul următor: "gruparea DPP" (Dinescu, Patapievici, Pleșu) e vinovată pentru că a destabilizat țara într-un moment hotărâtor: summit-ul de la Praga. Am avut de câteva ori tentația, în ultimii treisprezece ani, să sparg televizorul, dar niciodată cu pofta cu care-aș fi făcut-o privind emisiunea la care, sub privirile blajine ale lui Tucă, peremista de
Pamflet fără Gâgă by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/14130_a_15455]
-
lui 22 decembrie — ca să nu mai vorbesc de lunile de dizidență activă, când mulți dintre vitejii de după război își rodeau prin ascunzișuri unghiile, incapabili să depășească frica patologică de consecințele eventualei exprimări a nemulțumirii față de demența lui Ceaușescu. Etichetat — în funcție de moment și necesități — când nebun, când țigan, când spion ruso-maghiaro-americano-israelian, când hoț și bețiv, când impostor și escroc, Mircea Dinescu se așază firesc, și astăzi, pe lista celor vizați spre grabnică exterminare. Întrupare a însăși ideii de libertate, Mircea Dinescu e
Pamflet fără Gâgă by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/14130_a_15455]
-
singurul actor al filmului care reușește să fie adevărat e Ioan Niciu, în postura unui bătrîn din generația celor care "au trecut de la tinerețe direct la vîrsta a patra". De punerea în pagină a acestui personaj se leagă și unicele momente de inspirație regizorală din film (de pildă momentul cu cele două scaune "stil", urcate, la o mutare, spre fereastra unui bloc mizerabil, și apoi momentul cu un sicriu fastuos, coborînd, pe frînghii, de la aceeași fereastră). ..."De unde ai tu mușchii ăștia
Dumnezeu e mare, ele sînt mititele by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/14120_a_15445]
-
adevărat e Ioan Niciu, în postura unui bătrîn din generația celor care "au trecut de la tinerețe direct la vîrsta a patra". De punerea în pagină a acestui personaj se leagă și unicele momente de inspirație regizorală din film (de pildă momentul cu cele două scaune "stil", urcate, la o mutare, spre fereastra unui bloc mizerabil, și apoi momentul cu un sicriu fastuos, coborînd, pe frînghii, de la aceeași fereastră). ..."De unde ai tu mușchii ăștia?", îl întreabă doamna doctor (oculistă) pe pictor; el
Dumnezeu e mare, ele sînt mititele by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/14120_a_15445]
-
la vîrsta a patra". De punerea în pagină a acestui personaj se leagă și unicele momente de inspirație regizorală din film (de pildă momentul cu cele două scaune "stil", urcate, la o mutare, spre fereastra unui bloc mizerabil, și apoi momentul cu un sicriu fastuos, coborînd, pe frînghii, de la aceeași fereastră). ..."De unde ai tu mușchii ăștia?", îl întreabă doamna doctor (oculistă) pe pictor; el are mușchii din mediul rural, de unde provine, și unde o invită pe distinsa doamnă la tăierea porcului
Dumnezeu e mare, ele sînt mititele by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/14120_a_15445]
-
să vezi, posteritatea este încă și mai dreaptă: în mentalul colectiv, bine alimentat și stimulat de texte paraliterare, Ahile a rămas faimos nu atît fiindcă a adus o contribuție decisivă - și cu viața lui plătită - la victoria aheilor, într-un moment în care absolut tot părea pierdut. Și poate că nici chiar pentru prietenia sa proverbială cu Patrocle. Ci, mult mai curînd, pentru că era om, deci muritor și vulnerabil. Să nu îl compătimim totuși prea mult. În fond, e un personaj
Galateea secolului XX by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/14122_a_15447]
-
ca pe o comoară de care numai el se bucură. Are însă grijă ca zvonurile despre ea să circule, să crească. Apoi o expune în vitrină ca - acum, vizibilă - reclamă pentru măiestria lui și astfel creează orizontul de așteptare potrivit momentului de glorie. Pe care îl menește a fi apoteoza lui, nu a Olympiei. Olympia e destinată doar ca, în clipa aleasă de Coppelius, să urce pe scenă și să-și spună rolul. Rol pe care nu ea l-a creat
Galateea secolului XX by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/14122_a_15447]
-
curaj să înfrunte viața. O altă prejudecată spune că poetul autentic se refugiază între fantasme. Olympia are caracter, așa că, probabil, într-un ipotetic viitor comun, nu i-ar da ocazia să mai compună elegii. Prin urmare, să-l lăsăm, pentru moment pe Hoffmann și să ne întoarcem la Olympia. Cea care, văzînd că Hoffmann n-o ajută (deci n-o merită) și aflată încă sub puterea lui Coppelius, trebuie (la fel ca și, demult, Ahile) să își interpreteze partitura în întregime
Galateea secolului XX by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/14122_a_15447]
-
celibatul cu care ne obișnuise în ultimele decenii, prin marierea ei cu valorile componistice deja consacrate, dar și satisfacția voluntară, tranzitivă de a demistifica orice cantonare stilistică și atitudinală, prin scoaterea ei din ghetoul în care se autoexilase la un moment dat. Cine ar fi crezut, acum două, trei decenii că Boulez îi va ține companie lui Mozart, iar Xenakis va fi vecin de afiș cu Berlioz? (Nu pot uita condiția pusă de Stockhausen, în 1993, când l-am invitat la
Luxuria by Liviu Dănceanu () [Corola-journal/Journalistic/14147_a_15472]