2,147 matches
-
și valoa- rea lui Caragiale se cer măsurate cu un etalon propriu, iar identificarea acestuia în viziunea «excesivă» o consider înșelătoare. Din faptul că autorul și-a diagnosticat, într-o ocazie anumită, o stare de hiperestezie - «simț enorm și văz monstruos» - s-ar cuveni să deducem caracterul excep- țional al stării ăcare, de altfel, o și semnala subiectului, reclamându-i înregistrareaă și nicidecum caracterul ei tipic, bun să o recomande drept passe‑partout al operei.” Cri- ticul omologhează kitschul ca expresie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
importanța întrebării nu doar din perspectiva operei lui Caragiale, ci și din aceea a întrebuințării ei pe o scară mai largă decât aceea a criticii literare. Prin urmare, ce înseamnă în contextul receptării operei lui Caragiale „simț enorm și văz monstruos” ? Să ne imaginăm o lunetă ! La un capăt lucrurile sunt minuscule, ființele au devenit insignifiante, pixelii unei existențe discrete, neștiute. Totul în lumea de la acest capăt al lunetei devine o pledoarie pentru „insuportabila ușurătate a ființei”, pentru mediocritate, pentru omul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
lunetei devine o pledoarie pentru „insuportabila ușurătate a ființei”, pentru mediocritate, pentru omul fără însușiri. La celălalt capăt al lunetei cele mai mici detalii sunt deodată exhibate, astfel încât le putem vedea structura internă, relieful infinitezimal. Acest fapt invocă uneori comportamente monstruoase, un grotesc care inițial era invizibil. Să observăm că a mări sau a micșora nu constituie numaidecât rezultantele unui demers etic. Augumentările sau minimalizările conduc la un efect care ține de pierderea raporturilor armonice, constitutive, la o dereglare a scalei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o placă fotografică cotidianul, în fapt deformându-l expresiv după o optică particulară. Din Grand Hôtel „Vic‑ toria Română” ne parvine un decupaj care nu a întârziat să devină o lentilă prin care opera este privită : „simț enorm și văz monstruos”. Lucian Pintilie în De ce trag clopotele, Mitică ?, sinteză filmică a operei caragialiene, ni-l propune ca motto și totodată ciclopic ochi al camerei prin care o percepție hipertrofiată sesizează abnormul și caricatura lumescului autohton. Contextul care o validează generează un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
langage humain, souvent sentir et voir, c’est la même chose”. „În ochi sunt, într-un fel, cuprinse toate celelalte simțuri, și, adesea, în utilizarea limbajului uman a simți și a vedea reprezintă același lucru”. (trad. mea, A.M.) „Enorm” și „monstruos” reprezintă nu doar efectul creat în urma unei amplificări a imaginii, ci premerg obținerii ei. Mai precis, avem de-a face cu un dispozitiv care gerează și generează dereglarea sistematică a sim- țurilor. Dispozitivul senzorial de lectură care se pune în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ia proporții considerabile, fie că gravitatea a fost redusă prin derizoriu la dimeniuni liliputane. Moftul nu are o stare de agregare stabilă, dinamismul lui ține de caracterul fundamental fluctuant al umorii identitare. Altfel, această deformare subiectivă încadrează detaliul în ordinea monstruosului. Nu este vorba numai de o modi- ficare de scară, ci și de o internalizare a deformării care conduce către specia monstruosului. Rimbaud realiza nece- sitatea pentru poezie a unei percepții dereglate sau altfel spus deformate și deformatoare. În scrisorile
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dinamismul lui ține de caracterul fundamental fluctuant al umorii identitare. Altfel, această deformare subiectivă încadrează detaliul în ordinea monstruosului. Nu este vorba numai de o modi- ficare de scară, ci și de o internalizare a deformării care conduce către specia monstruosului. Rimbaud realiza nece- sitatea pentru poezie a unei percepții dereglate sau altfel spus deformate și deformatoare. În scrisorile adresate lui Georges Izambard și Paul Demeny pe 1 și pe 15 mai 1871, sensibilitatea romantică a poetului este sesizabilă, însă ceea ce
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
operei lui Caragiale reflectă această nouă sensibilitate. Ea este populată cu fandacsioși, nevricoși, poltroni, ipohondri, personaje cu „naturelul simțitor”, magnetizați, chiar dacă registrul în care ea este recuperată este unul al derizoriului. Dispo- zitivul hermeneutic al lui „simț enorm și văz monstruos” induce o perspectivă deopotrivă deformată și deformatoare, o dereglare sistematică a scalei morale, dereglare de rezul- tantă estetică. Lumea operei lui Caragiale și caragialescul ei Degajând-o de complimentele pe care istoricii literari i le fac lui Caragiale, să-i
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
poate fi recuperată din genuinul textelor care i-au servit drept reper. Cu alte cuvinte, deformările comice, grotești, împinse uneori spre abnorm și absurd reprezintă perspectiva lui Caragiale prin care autorul înscrie în logica textului acel „simț enorm și văz monstruos”. O a patra axă o oferă povestirile fantastice, dar și aici Caragiale se oprește foarte repede, se joacă, exersează, îi „iese”, dar nu trece mai departe de La hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea, Calul dra‑ cului, La conac. Avem și aici
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de salon, precum intrarea unui dandy în scenă, ci o caricatură a uimirii, curiozitatea populară care face deliciul unor numere de bâlci. Avem din nou mecanismul optic care transformă exercițiul privirii într-o percepție a alterității radicale rescrisă sub semnul monstruosului, scena repre- zentării sociale într-una de menajerie. Naratorul se simte asemeni animalelor din menajerii care suportă o dublă formă de violență, cea a captivității, a claustrării, formă cu aspect aparent punitiv, dar și violența mai subtilă a expunerii lor
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
masca provincialului se află instincte mai vechi. La bâlci, cu formele sale improvizate de circ sunt expuse nu numai animale exotice, dar și monștri, curiozități biologice, ata- visme. Personajele de bâlci care intră în componența circu- lui posedă mărci ale monstruosului : bărbați cu o forță ieșită din comun, femeia cu barbă, estropiați, frați siamezi, malformații congenitale sau induse etc. Chiar dacă nu există un indiciu corporal care-l să-l situeze în galeria monstruosului, dispozitivul optic care intră în funcțiune îl situează
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
intră în componența circu- lui posedă mărci ale monstruosului : bărbați cu o forță ieșită din comun, femeia cu barbă, estropiați, frați siamezi, malformații congenitale sau induse etc. Chiar dacă nu există un indiciu corporal care-l să-l situeze în galeria monstruosului, dispozitivul optic care intră în funcțiune îl situează pe narator pe același nivel al alterității maxime. Străinul posedă un potențial prin care exotismul și mon- struo zitatea sunt asociate simbolic. Termenul ca atare este utilizat în text, dar pentru a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
această strategie să-și găsească confortul. În acest moment cade fraza care a fost ulterior decupată și utilizată de numeroase ori în diverse contexte. „Îmi arde toată pielea ; nu pot adormi ; sunt ame- țit, nervii iritați. Simț enorm și văz monstruos. Lumânarea îmi dă drept în ochi... Mă scol s-o mut și apoi m-așez la loc.” Contextul este cel al unei stări de iritare amplificată de oboseală în urma unei călătorii incomode cu trenul și a unei conversații plictisitoare cu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în funcțiune. Pe cale de con- secință tot ce apare sub semnul unei stilistici a exasperării, se cuvine a fi citit și sub semnul unei dereglări sistematice a simțurilor care reverberează dincolo de context. Insectele sunt văzute ca un popor, însă deformarea, monstruosul este indus aici de comparație : „ca la un plebiscit”. Într-un fragment anterior, naratorul rememorează prima sa expe- riență „politică”, devenind semnatarul unui document la o vârstă care nu reclamă conștiința civică și nici responsa- bilitatea politică. „De câte ori ieșeam de la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
fost blocată tem- porar de norul de praf stârnit de măturoaie, așa cum și țipetele animalului nu se mai aud din cauza râsetelor și huiduielilor măturătorilor, iar victima nu a scăpat, ci zace lungită în mijlocul străzii. Lentila lui „simț enorm și văz monstruos” a proiectat episodul imaginat, el ilustrează aproape darwinist o luptă pentru supraviețuire, o încleștare dramatică, un energetism al disperării, o survival of the fittest. Există aici o viziune mecanomorfă, senzațiile au un corelat mașinist, organismul își pune în funcțiune fiecare
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ner- voasă care le amplifică. În genere, nu s-a întâmplat nimic spectaculos, iar inconfortul va dispărea odată cu părăsirea orașului. Să acordăm însă credit acestui dispozitiv care amplifică detaliile, să vedem ce anume produce dispozitivul lui „simț enorm și văz monstruos”. Violența este numitorul comun al tuturor acestor episoade. Avem o comparație care induce o viziune deformată a corpului electoral ca o colonie de insecte, guvernate nicidecum de rațiune, ci tocmai de un activism nocturn, irațional. Nimic nu este mai potrivit
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
pipăire, cum am văzut, precizează în ce grad acestei prezențe îi este asociată o alteritate maximă căreia îi corespunde alienarea naratorului. Violența zace în toate straturile sociale ca o latență, ne comunică acest dispozitiv al lui „simț enorm și văz monstruos”. Oamenii simpli, autoritățile, mica burghezie locală o împărtășesc, obscuri- tatea este cea care relevă dimensiunea contemporaneității, iar naratorul privește această obscuritate direct scoțând-o preț de o clipă la suprafață. Să ne reamintim accepțiile pe care filozoful italian, Giorgio Agamben
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
acest lucru de la început, el nu își mai găsește locul. Poate nici epoca. Meduzări naturaliste Nuvele naturaliste ale lui I.L. Caragiale deschid un alt câmp de observație, în care dipozitivul hermeneutic remar- cat deja, al lui „simț enorm și văz monstruos”, funcționează de o manieră particulară. Derivat al realismului, natu- ralismul este fondat pe același contract mimetic prin care realitatea este înregistrată fotografic. În eseul său „L’Écran”, din 1866, Zola utiliza ecranul transparent ca metaforă a personalității artistului care nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
fi crezut că a fost o cruntă răzbunare, sau fapta nebuniei religioase. În anecdotele despre sectarii iluminați, se povestesc câteodată executări de așa absurdă sălbăticie.” Aceste detaliu este mărit sub același efect de lupă al lui „simț enorm și văz monstruos”. Monstruozitatea actului criminal este transferată deta- liului, dar crima ca atare este circumscrisă unei forme de ritualitate care implică victime sacrificiale în cadrul anu- mitor microsocietăți sectare. Trebuie observat dublul regis- tru, unul al comentariului științific, detașat, calm, rigid, celălalt al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
teorie, însă teoria ca atare își relevă punctul focal în portretul robot al matoidului. Există aici un efect de coerență asigurat de o bună regie a focalizării obsesive. Maladia aduce în discuție dispozitivul senzorial al lui „simț enorm și văz monstruos”. Chiar și atunci când vederea este temporar blocată, auzul, celălalt simț angajat, îi preia prerogativele. „O încordare înaltă a atenției ascute simțirea auzului în singurătatea nopții ; când ochiul e dezarmat și neputincios, auzul pare că luptă să și vază.” Ne aflăm
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ne confruntă cu mon- struosul. Imaginea este introiectată și conferă detaliului proporții terifiante. Imaginea se formează în „creier”, subli- niază naratorul, un creier bolnav care configurează imagini deformatoare după același principiu al exorbitării, codificat de expresia „simț enorm și văz monstruos”. Naratorul adaugă un amănunt important : „Ceea ce se petrecea în acel creier ieșea din sfera gândirii umane”, adică din sfera rațiunii, sfera în care proporțiile sunt respectate, în care privirea nu este deformată, în care ceea ce ochiul înregis- trează corespunde unei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
trează corespunde unei scale confirmate. Dar dacă ceea ce se petrecea în acel creier iese din sfera gândirii umane, atunci din ce sferă face parte ? Imaginea pe care o proiec- tează acest creier nu mai este umană ? Nu, ea este una „monstruoasă”. Dimensiunea monstruosului include nu doar formele de criminalitate și subumanitate evocate de teoriile lombrosiene, ci și sfera percepției și a patologiilor nervoase precum și domeniul discutabil al sacrului. Leiba Zibal dobândește acces la monstruos prin intermediul sacrului, iar sacrul înseamnă în aceste
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
unei scale confirmate. Dar dacă ceea ce se petrecea în acel creier iese din sfera gândirii umane, atunci din ce sferă face parte ? Imaginea pe care o proiec- tează acest creier nu mai este umană ? Nu, ea este una „monstruoasă”. Dimensiunea monstruosului include nu doar formele de criminalitate și subumanitate evocate de teoriile lombrosiene, ci și sfera percepției și a patologiilor nervoase precum și domeniul discutabil al sacrului. Leiba Zibal dobândește acces la monstruos prin intermediul sacrului, iar sacrul înseamnă în aceste circumstanțe vio-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o treaptă de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporții haotice”. Naratorul nu ezită să utili- zeze cuvântul „monstru” care ne apropie de expresia care consacră dispozitivul hermeneutic al lui „simț enorm și văz monstruos”. Leiba „vede” un monstru, dar în același timp acest fapt se întâmplă printr-o dereglare a simțurilor ceea ce face ca Leiba să vădă monstruos. Cel de-al doilea cuvânt-cheie, „enorm”, este și el întrebuințat în legătură cu simțurile, dintre care trei sunt
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
de caz, dar alegerea nu rămâne străină de calitatea exemplară a personajului vizitat de angoase ancestrale. Ceea ce surprinde în cele din urmă este un mecanism subreptice al violenței care beneficiază de dis- pozitivul senzorial al lui „simț enorm și văz monstruos”. Fixarea mâinii se constituie ca un efect de imagine, de decupare obsesivă a gestului care simbolizează violența. Am văzut că și gestul țintuirii și cel al spargerii craniilor sau cel al aprinderii luminii cu corelatul său torturant al arderii mâinii
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]