1,017 matches
-
lui Bach, armonia sufletească cea mai pură, mai elevată în muzica lui Mozart, lupta prometeică dintre om și destin, cu triumful final al omului, în creațiile lui Beethoven. Sentimentul cosmic reunește simțul armoniei, al unui întreg perfect structurat, cu fiorul nemărginirii și etica proiectării în universul valorilor. Lectura cosmică a unui poem, a unui tablou, a unei piese muzicale necesită "instinctul metafizic", de care vorbește Eminescu. Este una din marile bucurii ale spiritului. Ea ne pune în prezența celei mai înalte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pesimism și care se încheie profund amar: "E funesto à chi nasce il di natale" "este funestă ziua de naștere pentru cel care se naște", reducând astfel la nimicnicie vastul spațiu selenar pustiu care se întinde în celebrul poem în contrast cu nemărginirea cosmică, astrală, desfășurată în Miorița. * Este bine cunoscut de asemeni faptul că viziunea cosmică reprezintă una din trăsăturile esențiale ale creației eminesciene. Acest fapt nu numai pentru că orizontul în care se desfășoară trăirea poetică este nemărginit, ci pentru că această trăire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în stare să ne interiorizeze infinitul cerul, stelele, luna, marea venind să lărgească dintr-odată spațiul poetic acest infinit, nu rămâne exterior, ci are funcție bine definită acela al cosmicului ca modalitate de expresie lirică, de trăire poetică. Dimensionarea cu nemărginire a momentului poetic are rolul de a conferi acestuia valoare universală, și anume, de a ne induce fiorul eliberării radicale a spiritului. Astfel, luceafărul dezmărginește spațiul sufletesc al Cătălinei: "Dar un luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării / Dă orizon nemărginit / Singurătății
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
manifestă o pregnantă tendință de a reduce dimensiunile mari. Infinitul, veșnicia, azurul, stelele devin apropiate, intime, pe măsura micilor lucruri. Calea pe care o urmează Arghezi este inversă celei a lui Eminescu. Acesta pleca de la elementul limitat și-i conferea nemărginire. Arghezi pleacă de la marele orizont pentru a-i restrânge în jurul terestrului. O prezență măruntă, o priveliște familiară reduce dintr-odată vastele perspective. Poetul se simte în cer "acasă" ca "într-o odaie", "într-un bordei". Într-un "crâmpei" el vrea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
filozofice, definitorie pentru Arghezi: aceea de a acorda lucrurilor zilnice și micului tipar în general valoare primordială în univers. Ca și la Eminescu, la poetul din Lancrăm totul se petrece pe plan cosmic. Un element, un fapt cu rezonanță de nemărginire transmută lucrurile printr-o magie rară în peisajul albastru al nesfârșiri: "Inima tresare și răspunde-n Ursa Mare"; ".Oaspeți suntem/ în tinda luminii/ cu cerul vecini"; S-a întors, ah! în lume-o stea/ mi-s arse mâinile de ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
care ne prelungim pe sub pământ"; infinita depărtare: "A iubi aceasta vine/ tare de departe-n mine"; pe cerbul "cu stea în frunte" nu "crângul cu ciutele" nici "cărarea cu iezerul" îl cheamă, ci "depărtările... erele, sferele". Ca și la Eminescu, nemărginirea dă proporții de eveniment cosmic iubirii și celorlalte stări sufletești: În ceasul acela de alchimie cerească/ silirăm luna și câteva stele/ în jurul nostru să se învârtească"; "Patimă fără păcate/ ne răstoarnă-n infinit". Dar cosmicul este la Blaga de natură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
din volumul Grădinarul dragostei, Tagore vorbește despre aspirația neînfrânată spre un Dincolo depășind diada amintită, unde se simte străin, așa cum s-au simțit și Heraclit, Leonardo da Vinci, Rimbaud, Eminescu. Nu izbutesc să-mi aflu hodină. Mi-e sete de nemărginire. Sufletul meu năzuiește spre neștiutele depărtări. O, Mare Dincolo, ... Sunt un străin în țară străină ! Tu murmuri la urechea mea o nădejde peste putință. Inima mea cunoaște glasul tău ca și cum ar fi al ei. O, Mare Necunoscut, O, chemarea sfâșietoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
după ce, în piesele sale negre, demască și răscolește cele mai crude nonsensuri în firea umană, în Furtuna redescoperă și exaltă ideea frumseții omului și a naturii. Leopardi înfierează nonsensul existenței pentru a-l exorciza dizolvându-l în pacea anonimă a nemărginirii. Goethe consideră că sensul omului este de a se mistui în flacăra vieții, trăind pasionat cu ajutorul celor cinci simțuri darurile naturii, ale prieteniei și ale dragostei și, prin aceasta, de a dobândi dincolo un sens nou care ne va face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
aud îmi e destinul. Nu mă treziți, vorbiți, vă rog, în șoaptă. Tonalitatea profund pesimistă a liricii lui Leopardi, culminând cu strigătul: "E funesto à chi nasce il di natale", își află antidotul în dizolvarea senină a sufletului în pacea nemărginirii din poemul emblematic, Infinitul poezie care semnează un moment de depășire senină a suferinței și mizeriei acestei existențe unde absurditate și "noroi este totul". Astfel, refugiul în natură îl face pe poet să uite nu numai lumea, dar și pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Mai sus de munți, de codri, de mări, mai sus de cer, Și dincolo de soare, mai sus și de eter Și de hotaru-albastru al sferei înstelate, O, suflete, îți bucuri aripile-avântate, Și ca înotătorul ce se cufundă-n undă, Despici nemărginirea azură și profundă Furat de-o negrăită și-adâncă voluptate. ...Cel ale cărui gânduri, ca niște ciocârlii, Se-nalță auroră spre purele tării. Plutind deasupra vieții, el știe să asculte Ce spun lăuntric crinii și lucrurile mute. Iată neliniștea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un peisaj haotic dezolant, răvășit de ploaie, pâclă, ninsoare, sânge, sicrie, corbi, vaiete, lupi urlând, și în care se simte străin, incapabil să-și îndure viața, de unde strigătul: "Și tare-i târziu/ Și n-am mai murit" răsunând sinistru în nemărginire și eternitate: Imensitate, veșnicie, Tu, haos care toate-aduni, În golul tău e nebunie Și tu ne faci pe toți nebuni. Imensitate, veșnicie, Pe când eu tremur în delir, Cu ce supremă ironie, Arăți în fund un cimitir. Disperarea este cu atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
capacitatea de dezvolta o a treia componentă care depășește perfecțiunea și armonizarea dublului cadru "geometric": este deschiderea metafizică eliberatoare. Întâlnirea dintre cvadratura pitagoreică și deschidere metafizică reflectă și pune în acțiune caracterul antinomic al lumii noastre, conflictul dintre finitudine și nemărginire, reflectat și pus în acțiune la rândul său, de aspirația apriorică a spiritului omenesc de transcendere a limitelor, întru atingerea anagogică a libertății spirituale radicale. Această fenomenologie are loc, de pildă, în Luceafărul: în contextul unei armonii prozodice de excepție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
boltă a cerului, Cătând spre tine, o, strălucitoare stea a nopții! Și toate din veșnicia ta coboară asupră-mi: Uitarea dorințelor și a speranțelor toate. Simțirea mi se pierde în contemplare, Ceea ce numeam eul meu, dispare. Mă dăruiesc cu totul nemărginirii, Sunt în ea, sunt totul, sunt numai ea. Deci aceeași eternă idee profund umană a liricii: poezia perfect arhitecturată, cu deschidere ideatică finală infinită, satisface esențiala năzuință a ființei omenești: eliberarea din limite, din finitudine către eliberarea metafizică. Rainer Maria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
atroce. Și câtă nobilă suferință în tablourile unui iluminat modern, Georges Rouault, începând cu Bătrânul clown și sfârșind cu Christ biciuit ! Și să nu uităm înalta distincție a durerii mamei lui Iisus din icoanele noastre ortodoxe cu fundalul deschis spre nemărginire. Mișcarea e suferință", scria Eminescu. Or, viața este mișcare. A exista înseamnă a suferi. Ca și cum impulsul și motorul vieții, ale clipei următoare este suferința. Dar suferința este certitudinea absolută a faptului că existăm. Ea este necesară pentru ca să reinventăm mereu existența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pe sine însuși: "mi se pare că membrele mi s-au dizolvat, că nu mai am nici viață nici simțire ". Această idee a dizolvării în natură este dezvoltată în poemul Infinitul, unde ea conduce finalmente la cufundarea poetului într-o nemărginire mobilă, în care își pierde identitatea, persistând doar o pură încântare fără nume: "Și ce-ncântare să naufragiez în vasta mare." Totul devine negrăita bucurie a "naufragiului", a absorbției în acea muzică pancosmică, acel suflu al indefinisabilului. Căci muzica este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
niciodată; Puterea intelectuală nu se află niciodată în repaus, nu este nicicând satisfăcută cu un adevăr inteligibil, ci aspiră mereu și mereu spre adevărul de necuprins, nu este mulțumită niciodată cu ceva finit... Ea despică bolta cerească, se avântă în nemărginire și, prin eter, pătrunde în sferele superioare, parcurgând treaptă cu treaptă adevăruri tot mai înalte." Or, care este suprema aspirație a spiritelor dotate cu inteligență și iluminare divină: eliberarea metafizică. Focul și eterul mistuire și renaștere ca spirit pur sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
noi copii ai lumii mici, Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați Ne succedem generații și ne credem minunați; Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvîrtim uitând cu totul {EminescuOpI 133} Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată. Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
nu e... Și totuși, câtă continuitate... „Visez că mă scald într-o clepsidră,/ mă scurg ca nisipul gâtuit de timp,/ mă eliberez în pielea unei cenușărese/ așteptată de o trăsură țesută de iluzii”, spune poeta, asumându-și mărginirea, visându-și nemărginirea. Până la urmă, orice clepsidră se întoarce... Tot ce e omenesc, e în paginile acestei cărți. Omenescul de care ne ascundem, și de care ne este atât de dor, omenescul de care fugim, și pe care îl căutăm exact atunci când nu
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
camera ori de câte ori aveam chef, cu lenjerie proaspătă, creându-mi astfel finalul unei etape, spălatul, dereticatul, însemnau altă bucată de viață, pe care o tocam nevăzut și o aruncam în creuzetul timpului, acolo fermenta și, desigur, beam apă proaspătă de la izvorul nemărginirii, aveam astfel ziua multiplicată până la granițele unei săptămâni cine știe unde era sfârșitul! sau ale unei lumi cine știe când începea și dacă avea să se mai termine vreodată! se pare că a venit un nou an, care an, din ce secol
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
și mai mult de Pământ, prilej de a ne muta locul de joacă pe Lună, spre disperarea sărmanilor noștri părinți și a rusnacilor. Grâul crescuse atât de înalt, lovind cu agresivitate streșinile caselor, încât oamenii nu se mai vedeau din nemărginirea pururea mișcată, combinele treierau continuu, avioanele grele de grâu se prăbușeau pe munții de grâu cu roțile în sus, piloții le apucau de aripi și le întorceau pe burtă, cât se poate de ușor, dar cât se poate de repede
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
blond toate intrările în oraș. Trupul se lățea, căpăta volum, spicele erau înspăimântătoare nu prin înălțime, ci prin zvârcolire, fără ca vântul să le atingă. Împietrit, la rândul său, între blocuri și pe sub streșini, nu atât de uimire, cât de spaima nemărginirii mișcate de o forță necunoscută entropiei sale. Se spune că au îngropat Orașul. Abia dacă se familiariza cu noua stare. Se spune că elicopterele survolau pădurea de grâu fără să zărească printre valuri vreun semn de viață. Vârfurile copacilor nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
rândul lor, uitați de timp de pe vremea primei invazii a tătarilor. Muriseră demult, dar păzeau intrările în Brăila pentru prevenirea unui atac, din partea oricui ar fi fost. Mai vechi decât orașul, se mulau după vremuri, dar nemișcați în post vegheau nemărginirea ce nu trebuia tulburată. Maica Divină a Naturii îi ținea vii în moarte până când Legenda lor avea să fie învățată pe de rost și purtată mai departe. Autorul, purtător al legendelor orașului, simți că cerul e altfel. Cineva l-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
sculptează-mi trupul printre vitralii fosforescente, În fumul frunzișului tors din tihna ta” „Toamnă cu glas de aramă, ademenește-mă sub bolta amintirilor, cu pași tăcuți, poposiți În mansarde târzii să ascult frunzele cu suflet uscat cum se leapădă de nemărginire, cum singurătatea poposește cuminte În crizantemele cu gust de toamnă”(...) Din program: A fost pe ecran poza regretatei Răduța Vasilovschi. Din volumul de antologie de poezie „Artă sfâșiată” face parte și d-na Răduța Vasilovschi( Rădăuți). Aflasem de curând că
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]
-
o prefată “Argument” scrisă de profesorul, poetul Vasile Popovici, cuprins În paginile antologiei. Citez un fragment: “ În lumea asta, parcă scăpată din mână și fără nici un Dumnezeu, când nu mai avem motivații și orizonturi, ca Într-un loc de la marginea nemărginirii... autoarea mai Încearcă - a câta oară? - o motivație a axiologiei artei, să transfigureze - prin poezie - astă lume plină de păcate și de tină, de nevoi, anemică, bolnavă și pe moarte, Într-o altă lume, poetică, virtuală, platonică, pe care nu
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]
-
mă ascund undeva, să mă pierd Într o nebuloasă, ca mai apoi să iau drumul nefăcutului. Mi-a trecut prin minte să invoc spiritul lui Eminescu ca pe-o rugăciune: „Spirite neprețuit a poetului Mihai Eminescu, tu devenit „locuitor”al nemărginirilor albastre, fii alături de mine și luminează-mă, dă-mi curaj, dă-mi Încredere În reușită”. Repetând aceste cuvinte timp de aprox. o jumătate de oră, am simțit cum mă liniștesc, cum totul devine mai limpede și realizabil. La ora 11
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]