KorAP: Find »[drukola/base=obiectiv & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...35 36 37 ...1477 >

36,901 matches

Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210

lucrului În sine” (Dans Ding an Sich) - afirmă că subiectul În general nu este un lucru, ci un criteriu transcendental, punct de vedere necesar al cunoașterii; este „centrul cunoștințelor reale, adică al ideilor generale din care s-a produs realitatea obiectivă. Transferând această concepție În domeniul etic, și mai ales În domeniul juridic, concepem personalitatea ca un simplu centru, căruia i se atribuie obiectiv drepturi și obligații”. O problemă fundamentală pentru drept este aceea a diferenței dintre moral și juridic. Ea

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
el, adică dreptul lui de a emite, după apreciere, legi cărora suntem obligați În mod pozitiv a ne supune, chiar și dacă unele ar fi socotite de noi ca nedrepte”. Gânditorul român subliniază În chip constant ideea: „Există o justiție obiectivă; juristul care o uită, disprețuind-o În exercițiul profesiunii lui, violează În realitate tot ceea ce este mai Înalt și mai sfânt În menirea pe care o are. Nici chiar aplicarea legii nu Însemnează o totală abținere de la dreptate”. Concluzia firească

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
mai Înalt și mai sfânt În menirea pe care o are. Nici chiar aplicarea legii nu Însemnează o totală abținere de la dreptate”. Concluzia firească a filosofului, la argumentarea de mai sus, este că se poate ajunge la cunoașterea unei justiții obiective valabile pentru rațiune la fel ca și aceea a realităților naturii. Pe ea se Întemeiază Într-un anumit sens și În mod esențial Însăși aplicarea regulilor dreptului pozitiv. Astfel, chiar dacă la izvoarele istorice ale dreptului pozitiv se găsește prea deseori

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
scepticismul și relativismul ei. De aceea, Immanuel Kant caută, ca și În teoria cunoașterii, un fundament pe care să Întemeieze o morală universal valabilă. Dacă, În cunoaștere, experiența variabilă nu poate oferi principii care să conducă la cunoștințe sigure și obiective, ci doar numai prin formele apriorice și transcendentale putem ajunge la o adevărată cunoaștere, nici În domeniul activității practice, experiența nu poate fi izvorul adevărat al normelor morale care trebuie să fie universale și necesare, obligații imperative, adică apriorice și

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
lege universală. Pentru că suntem În planul moralității, termenul „lege” nu este unul abstract, general, independent de conștiința ființei umane, așa cum este acțiunea unei legi fizice; dimpotrivă, În raportarea sa la om, legea dobândește caracterul unui imperativ. Imperativul exprimă o necesitate obiectivă. De aceea, această necesitate nu exclude libertatea, mai mult, o presupune ca bază a ei. Immanuel Kant distinge două tipuri de imperative: imperativul categoric și imperativul ipotetic. Cel dintâi exprimă o exigență necondiționată prin care rațiunea detemină nemijlocit voința. Acest

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
mi-a provocat nici un rău Îi iau viața”. De fapt, această față a dreptului este legată de puternicul instinct de autoconservare. Dreptul de legitimă apărare intră În planul subiectivității, astfel, o nedreptate subiectivă nu se suprapune peste o nedreptate juridică obiectivă. De altfel, Immanuel Kant subliniază faptul că atât echitatea, cât și dreptul de legitimă apărare dau naștere la confuzii, deoarece nu se delimitează clar Între temeiurile obiective și cele subiective: ceea ce recunoaște cineva a fi drept pentru sine, pe temeiuri

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
planul subiectivității, astfel, o nedreptate subiectivă nu se suprapune peste o nedreptate juridică obiectivă. De altfel, Immanuel Kant subliniază faptul că atât echitatea, cât și dreptul de legitimă apărare dau naștere la confuzii, deoarece nu se delimitează clar Între temeiurile obiective și cele subiective: ceea ce recunoaște cineva a fi drept pentru sine, pe temeiuri corecte, nu este confirmat de tribunal. Immanuel Kant Împarte datoriile juridice În trei grupe, concentrate În trei formule clasice care reprezintă În același timp principii ale diviziunii

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
unui sistem al rațiunii pure, chiar și a celei speculative, și toate celelalte concepte (de Dumnezeu și nemurire) care rămân În aceasta, simple Idei fără sprijin, se leagă acum de el, capătă Împreună cu el și prin el consistență și realitate obiectivă, adică posibilitatea lor e demonstrată prin faptul că libertatea există Într adevăr, căci această Idee se manifestă prin legea morală”. Paulsen moștenea toată această zestre a rigorismului kantian despre autonomia voinței, libertate și lege morală, imperative categorice și imperative ipotetice

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
al XVIII lea, de la care Kant nu s-a abătut niciodată”. Împotriva vechii concepții dogmatic-teologice, precum și a filosofiei dogmatic-raționaliste a secolelor XVII-XVIII, Paulsen prezintă propria sa etică drept o deontologie, etică deopotrivă „istoric-genetică și social teleologică”, poziție care, prin idealismul obiectiv al lui Hegel, prin „școala istorică a dreptului” și prin „biologia istoric-evoluționistă” este reprezentativă pentru secolul al XIX-lea! Paulsen relevă definitoriu că dreptul trebuie să fie recunoscut În necesitatea sa istorică, adică În raționalitatea sa istorică. Prin această cerință

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
așează În față, În opoziție cu a vrea, fiind „derivat din relația individului cu Întregul social, a voinței proprii cu voința generală”. Se naște cînd Înclinațiile, de exemplu impulsurile naturale senzoriale, tind să determine acțiunea În contradicție cu normele morale obiective; odată cu „nu trebuie!”, moravurile și judecata morală În vigoare se opun Înclinației, Înfrânând-o, sau alte ori cu un „trebuie!” Îmbolditor, sau, după făptuire, cu un „ar fi trebuit!” sau „nu ar fi trebuit!” dezaprobator și pedepsitor. Concepția istoric-teleologică a

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
trebuit!” sau „nu ar fi trebuit!” dezaprobator și pedepsitor. Concepția istoric-teleologică a lui Paulsen este concretizată În: 1. filosofia dreptului și 2. filosofia moralei. Filosoful neokantian probează o viziune concretă și realistă, când relevă: „Moravurile și comportarea morală, sistemul moralității obiective, la fel ca și dreptul ca produs și funcție, nu sunt considerate ca fiind ale individului ca atare sau ale «rațiunii» sale, ci ca aparținând rațiunii generale imanente a structurilor sociale ale vieții istorice; individul participă, tot așa ca la

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
la limbă și credință, și la moravurile și la comportările morale ale Întregului social. Bineînțeles - subliniază Paulsen - moralitatea ca determinare subiectivă a voinței aparține vieții individuale ca atare; dar această moralitate subiectivă nu poate fi explicată fără referirea la moralitatea obiectivă, care se Înfățișează În obiceiuri și În drept, În cerințele și judecățile morale, În vederile și idealurile Întregului: ethosul popular devenit istoricește este izvorul din care curge Întreaga moralitate subiectivă”. Filosoful analizează analogiile și deosebirile dintre obicei și instinct - la

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
aici ea pune, cu Aristotel, binele suprem În «perfecțiune», nu În plăcere sau În fericire”. Modul de gândire isoric-evoluționist apără concepția teleologică, adică deduce obiceiul și dreptul din valorile esențiale ale vieții individuale și sociale, Întemeindu-le valabilitatea , deci morala obiectivă. Altfel spus - observă esențial Paulsen: „virtuțile sunt bune sau valoroase pentru că acționează În sensul conservării și potențării vieții umane, viciile sunt rele pentru că au consecințe dăunătoare. Onestitatea este bună pentru că menține și consolidează Încrederea, În lipsa căreia nu pot exista relațiile

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
desfrâu și dezmăț - care Înjosesc, distrug viața individuală, influențează nefast viața altora și provoacă degenerarea urmașilor. În aceeași tendință teoretică de formulare, de Întemeiere a eticii teleologice, Paulsen ia În considerație succesiv recunoașterea subiectivă a meritelor persoanei cât și aprecierea obiectivă a acțiunii. După filosoful neokantian tocmai În aceasta constă sarcina eticii: de a defini acțiunea justă! Împotriva eticii formaliste kantiene, Paulsen apără concretețea normelor morale și de drept pe care le consideră a fi aidoma „prescripțiilor medicale dietetice, care admit

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
consideră a fi aidoma „prescripțiilor medicale dietetice, care admit și favorizează adaptarea la condiții speciale”. Etica teleologică paulsiană nu opune morala dispoziției (a modului de a gândi sau a caracterului) moralei succesului! Luând În seamă cele două coordonate - subiectivă și obiectivă - prezente În orice morală și orice sistem de legi juridice, filosoful dezvăluie impecabil relația dintre bine și satisfacție, dintre rău și suferință urmărindu-le istoric și logic: În iudaism și În creștinism, În filosofia greacă și filosofia modernă. Numai după

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
autorităților publice recunoscute sau a opiniei generale a tuturor celor instruiți este legată de capacitatea de-a sacrifica pentru idei cea mai nobilă capacitate morală, pe care se formează Întreaga sănătate a vieții, În sens mai Înalt”. Identificând În idealismul obiectiv forma necesară a filosofiei, Paulsen Își situează etica sa teleologică mai curând În tradiția aristotelică decât În cea kantiană, Înrudindu-se cu viziunea lui Wilhelm Wundt (Ethik) și cea a lui Herbert Spencer (Principles of Morality). În acest sens concluziv

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
Înșelătoare și inadecvate. Subiectul și obiectul nu se constituie nicidecum În lucruri sau substanțe materiale; ele sunt doar niște criterii transcendentale, adică puncte de vedere necesare În mod a priori. Pe de o parte, noi trebuie să admitem o ființă (obiectivă) care să ne Îmbrățișeze propria ființă, adică o realitate independentă de noi al cărei principiu este exterior persoanei noastre, o realitate care se afla acolo, dinaintea noastră și care ne Întrece cu mult; o realitate ce-și are propriile energii

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
este din Întreg o părticică infinită (particula naturae). Rațiunea noastră se poate strădui prin urmare să cunoască această realitate și să-i descopere legile, dar ea nu ar putea să le modifice cu nimic. Aceasta este, În puține cuvinte, „orientarea obiectivă” a conștiinței. Dar, pe de altă parte, este necesar să considerăm faptul că o cunoaștere a naturii nu este deloc o natură-Însăși pentru că ea este doar o cunoaștere, nimic altceva decât o activitate a subiectului și că, prin urmare, În

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
de vedere, unul este la rându-i Înglobat și condus de celălalt. La fel și cu acțiunile noastre pe care le putem raporta În orice ordine sau succesiune, fiecare din maniere fiind la fel de legitimă ca și cealaltă - fie unei realități obiective (luate ca fenomene naturale, supuse, ca atare, legilor naturii exterioare), fie ființei noastre subiective, ale cărei emanații sunt, de fapt, acțiunile noastre. Această esență subiectivă a ființei noastre este, În noi, certitudinea supremă care se impune ca o referință imediată

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
a ființei noastre este, În noi, certitudinea supremă care se impune ca o referință imediată și ineluctabilă tuturor activităților noastre teoretice sau practice și ne face, În mod efectiv, să participăm la o altă lume, distinctă de aceea a naturii obiective. Atunci când vorbim despre natura „noastră”, noi Înțelegem propriu-zis un principiu de esență subiectivă care depășește natura În sensul fizic și care o Înglobează Într-un anume sens - sub rezerva continuă a acestei posibile Încrucișări a punctelor de vedere. Conștiința naturii

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
conținute pentru totdeauna. Viața „desăvârșită” ar fi, din acest unghi de vedere, formula pentru o viață În sensul binelui suprem! Acestei definiții i se opune aceea dată de hedonism. Dacă În concepția platonico-aristotelică se pune supremul-bine Într-o formă oarecum obiectivă a ființei umane și Într-o activitate determinată de ea a capacităților sau a virtuților, În concepția sau, mai bine, În etica hedonistă se observă o tentă mai sentimentală, subiectivă - de plăcere sau de satisfacție. Forma ființei și activitatea vieții

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
și, În nici un caz, de acord cu ele Însele, În legătură cu ceea ce ar fi drept În opinia fiecăruia. Vis-à-vis de acest fapt s-a ajuns la concepția că, În cazul lucrurilor istorice, acționează pretutindeni ceva imanent ca un fel de „rațiune obiectivă”, ca principiu formator. Rațiunea aceasta care nu-și are originea În gândirea subiectivă a individului, ci o precede și o face posibilă, care are În vedere și crearea limbii, care are În instincte o manifestare mai primitivă, a creat și

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
istoric genetică apare mai Întâi sub forma evoluționismului speculativ al sistemului hegelian, mai apoi, către sfârșitul secolului, se ajunge la evoluționismul empiric. Herbert Spencer, Charles Darwin, Wilhelm Wundt sunt cei care trasează această traiectorie. Comportamentul moral și moravurile, sistemul moralității obiective, la fel ca și dreptul ca produs și funcție, nu sunt considerate ca aparținând individului ca atare sau ale rațiunii sale, ci ca aparținând rațiunii generale imanente a structurilor sociale ale vieții istorice. Tot așa cum participă la credință, la limbă

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
la comportamentul moral al Întregului social. Moralitatea, ca determinare subiectivă a voinței aparține vieții individuale ca atare, Însă această moralitate subiectivă (care Își are sursele În etosul popular „devenit istoricește”) nu poate fi explicată fără a face referire la moralitatea obiectivă - manifestă În obiceiuri, În drept, În judecățile morale, În idealurile și vederile Întregului. Perspectiva istoric-teleologică de la care plecăm permite o expunere a conceptelor deontologiei plecând de la opoziția dintre „a trebui” și „a vrea”. Fenomenul originar al moralei, adică apariția conceptului

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
a trebui În opoziție cu a vrea trebuie derivat din relația individului cu socialul În Întregul său, a voinței proprii cu voința generală. Apare atunci când Înclinațiile (impulsurile naturale senzoriale, de exemplu) tind să determine acțiunea În contradicție cu normele moralei obiective. Prin „Nu Trebuie!”, moravurile și judecata morală În vigoare se opun Înclinației, Înfrânând-o; sau, prin „Trebuie!” Îmbolditor, iar, după făptuire printr-un „Ar fi / Nu ar fi trebuit!” dezaprobator și acuzator. Funcția prin care individul Își controlează acțiunea prin

Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV (2005) [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]