1,151 matches
-
Căci nu te izgonește ea în aceeași măsură din această lume, ca și din cealaltă? Ești trist de totdeauna, nu de acum. Și acest totdeauna e toată lumea înainte de nașterea ta. Nu-i tristețea amintirea vremii în care n-am fost? Paloarea ne arată până unde corpul poate înțelege sufletul. Întinderile cerului îmi vor ajunge să peticesc o inimă zdrențuită? Sau să cerșesc și pe ale pămîntului? - Ca și cum ele ar mai avea ce acoperi dintr-un suflet născut îngropat! Ați privit marea
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
se duc la fund din excesul spiritului, sau care au atins culmi, dar și-au revenit. Olanda - a cărei pictură echivalează muzica germană - n-a degenarat în sănătate? După înălțimile ei istorice, i s-a "așezat" sângele, și oamenii, în locul palorii, au preferat o apoteoză a untului. Sau Suedia, nu moare eșuată-n prospețime? - Ce o împiedică să se usuce glorios în amurg? Și cum pot fi țări care n-au soartă, din teamă de anemia consecutivă "istoriei"? Devenirea universală înregistrează
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
precum nici El, să împiedice chinul sațietății sau să îndulcească povara excesului și exasperarea intimității prelungi. De n-am fi plicitisiți de infinit, ar mai exista oare viață? Ce vitalitate secretă ne separă de absolut? Doar sângele meu mai pătează paloarea lui Dumnezeu... (Îmi vei ierta Tu stropii întristării și ai nebuniei?) Sânt dureri de care nu m-ar putea consola decât dispariția cerului. În nopți infinite, timpul se urcă în oase și nefericirea muzează în vine. Și nici un somn nu
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
dragoste, cerul, de-ar fi de gheață, n-ar putea domoli beția răzvrătită a sângelui. Moartea-l încălzește și mai tare și mirajul viețuirii se-nfiripă din aburii ei funebri. Toate apele au culoarea înecului. În azurul timid al dimineților, paloarea atâtor femei, ce le-ai iubit sau nu, ți se oferă ca un pustiu înflorit gustului mortal de nesfârșire. De ce în umbra lor infinitul ne pare aproape? Fiindcă în preajma femeii nu mai există timp. Și tulburarea noastră crește, din cauză că atingem
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
unei ultime rezerve de vitalitate. Cu Dumnezeu eșuăm ratarea înscrisă în excesul de mâhniri. Și când acestea ne usucă simțurile, o senzualitate a inimii înlocuiește cu văpăi subtile agitația oarbă a sângelui. Cerul e un ghimpe în instinct; absolutul, o paloare a cărnii. Viața-mi pare atât de stranie de când nu-i mai aparțin! Trec ani de chinuri și gânduri legate de cer și de pământ, fără să te-ntrebi de rostul acestui gol numit aer și care se interpune atât
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
numai pentru a-ți consuma agonia ta; ați simțit aceste momente nenumărate, infinite ca și suferința, pentru ca atunci când vă priviți să aveți imaginea grotescului? Este o crispare generală, o schimonosire, o încordare de ultime clipe, cărora li se asociază o paloare de cea mai demonică seducție, o paloare de om trecut prin cele mai groaznice prăpăstii de întuneric. Și nu este acest grotesc, răsărit ca o expresie a disperării, asemănător unei prăpastii? Nu are el ceva din vârtejul abisal al marilor
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
ați simțit aceste momente nenumărate, infinite ca și suferința, pentru ca atunci când vă priviți să aveți imaginea grotescului? Este o crispare generală, o schimonosire, o încordare de ultime clipe, cărora li se asociază o paloare de cea mai demonică seducție, o paloare de om trecut prin cele mai groaznice prăpăstii de întuneric. Și nu este acest grotesc, răsărit ca o expresie a disperării, asemănător unei prăpastii? Nu are el ceva din vârtejul abisal al marilor adâncimi, din acea seducție a infinitului care
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
de faptul că există muzică, devenită în asemenea cadru inexpresivă și rece. Esența vieții sociale este nedreptatea. Și atunci, cum să mai aderi la o doctrină socială și politică? Mizeria distruge din viață totul; o face scârboasă, hidoasă, spectrală. Există paloarea aristocratică și paloarea mizeriei. Întâia rezultă din rafinament, a doua din mumificare. Căci mizeria fantomatizează, creează umbre de viață, apariții stranii, asemănătoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiunile ei nici urmă de purificare, ci
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
există muzică, devenită în asemenea cadru inexpresivă și rece. Esența vieții sociale este nedreptatea. Și atunci, cum să mai aderi la o doctrină socială și politică? Mizeria distruge din viață totul; o face scârboasă, hidoasă, spectrală. Există paloarea aristocratică și paloarea mizeriei. Întâia rezultă din rafinament, a doua din mumificare. Căci mizeria fantomatizează, creează umbre de viață, apariții stranii, asemănătoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiunile ei nici urmă de purificare, ci o ură, o
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
sacrifica o jumătate din viață, de aș putea trăi cu aceeași intensitate ceea ce a simțit ultimul grec, ultimul roman și ultimul francez măcar o clipă pe piscurile istoriei lor. Trebuie să fi fost un orgoliu magnific, un orgoliu care inspiră paloare zeilor. Un oarecare francez, care în Revoluție și-a revărsat bestialitatea într-o furie umanitară, reprezintă, istoricește și politicește, mai mult decât colectivitatea amorfă a unei culturi mici. Sau încerc să înțeleg psihologia soldatului german în războiul mondial, să desprind
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
cu o oarecare eleganță interioară. Ideile prea generoase, adică fără bază în imediatul vieții, slăbesc sângele și dau națiunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces ideologic este un fenomen frecvent în viața popoarelor. Încep atunci a fi afectate de o paloare care este fizionomică și istorică. Ideile care n-au nici o aderență la viața concretă a unui popor îl deviază de la sensu lui istoric. De aceea, orice ideologie care nu-i angajează energiile vitale este periculoasă. Extrema dreaptă și extrema stângă
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
cu apă din curte care emite ritmic șuierături de avertisment. În sfârșit, aude mult așteptatul sunet de clopoțel. Se repede înăuntru. — Stăpâne..., începe. Se oprește speriat. În picioare, lângă cordonul de care trage, împăratul întoarce către el o față de o paloare cadaverică. — Ce te miști așa, ca ochii mortului? îl suduie îmbufnat. Vocea îi e sacadată: — În loc să te holbezi la mine, mai bine l-ai chema pe Hila rion sau pe Polybius să lipească foile alea într-un sul! Cubicularul aruncă
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
de ajuns cea de adineaori. De asta n-a vrut să vină! Ca s-o poată spiona și să-i testeze în voie reacțiile, ascuns ca un păianjen veninos ce-și urmărește prada. — E multă aglomerație, îi face vânt Plancina. Paloarea ei o sperie. N-are nimeni niște săruri? se vaită. O pișcă de obraji, în speranța de a readuce un pic de roșeață. E întreruptă de o busculadă. Scaunele din jurul lor sunt împinse în lături. Pentru o clipă se lasă
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
Vipsania. Agrippina răspunde, accentuând pe fiecare silabă: — Mi-a șoptit o păsărică cum că i-ați făcut farmece și împă ra tului, să moară mai repede... Antonia scoate un strigăt înăbușit. Astfel de vorbe îți pot aduce condamnarea la moarte. Paloarea Aemiliei Lepida îi scoate și mai mult în evidență vâ nătaia de pe obraz. Domitia nu se lasă însă impresionată și scuipă cu ură: — Germanicus va ajunge la domnie nu pentru că e căsătorit cu tine, ci fiindcă e nepotul lui Marcus
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
O mamă și copiii ei. Resturile trebuie duse la locul de depozitare. Credeți că puteți suporta? În Încăpere se lăsă tăcerea. — Isuse, zise Hughes lăsînd bandajul să-i cadă și ridicîndu-și gulerul. Pe fața lui O’Neil se instalase o paloare bolnăvicioasă. Avea doar șaptesprezece ani. — Ei, bine, zise ea. Nimeni nu se clinti În clipa următoare. — Merg eu, zise Kay, apoi. Se ridică În picioare. O să-o iau pe Cole ca partener. Cole, nu te deranjază? — Nu mă deranjază absolut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
trei... CÎnd trebuie să ne oprim? Întrebă Helen. —... doisprezece, treisprezece, paisprezece, cincisprezece - acum! Deschiseră ochii și clipiră. — E mai bine așa? — Nu cred. E Întuneric ca-n fundul iadului. Își aprinseră lanternele și coborîră treptele. Figura Juliei apărea În toată paloarea ei, stranie, Încadrată de liniile gulerului ridicat și ale șepcii. Unde vrei să mergem? Întrebă ea. — Tu ești veteranul În chestiile astea. Alege tu. — Bine, zise Julia, hotărîndu-se brusc. O luă pe Helen de braț. Pe-aici. O luară la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
cele din urmă Înțelese că arăta spre un punct. Își Întoarse capul și văzu două figuri. Stăteau la mică distanță și păreau la fel de Împietrite ca ea. Erau luminate de focul slab și decupate din Întuneric: ceea ce remarcă mai Întîi fu paloarea nenaturală a fețelor și mîinilor prin comparație cu locul acela mizerabil de murdar. Apoi, una din ele făcu un pas și Își dădu seama că era Helen. Își acoperi ochii și nu se ridică. Helen se apropie de ea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
va cădea..." 6 ― Bologa, te implor, ajută-mă! șopti Klapka, în cancelaria pretorului, transformată în sala de ședințe, înainte de-a începe dezbaterile. Apostol avea ochii mai adânciți în cap și roșii, încercuiți cu dungi vinete, și obrajii de o paloare străvezie, în care se desenau vinele albastre șterse. Pe vârful limbii îi stăruia un gust sărat de lacrimi, iar în cerul gurii, o uscăciune necăcioasă, ca după un somn cu coșmare. În suflet însă îi sălășluia liniștea, ca o domniță
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
altfel, strămoșii tuturor, dar nimeni nu-și mai aduce aminte și oricum puțin le pasă. Am văzut un portret al fetei, din vremea căsătoriei, agățat în vestibulul Castelului. Pictorul venise de la Paris. Surprinsese pe chipul ei sfârșitul apropiat. Erau izbitoare paloarea aceea de viitoare moartă și resemnarea din trăsăturile feței. Prenumele ei era Clălis. Nu-i un nume banal, și e foarte frumos gravat în marmura roz a mormântului său. În parcul Castelului, un întreg regiment ar putea fi cantonat fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
și să ne chinuie îngrozitor timp de patru ani. Portretul lui Clălis împodobea încă vestibulul Castelului. Surâzând, privea de acolo lumea schimbându-se și alunecând în abis. Purta veșmintele unor vremuri simple care nu mai erau. De-a lungul anilor, paloarea îi dispăruse, iar vopselurile șterse îi colorau acum obrajii într-o trandafirie înflăcărare. Zi de zi, Destinat trecea pe la picioarele ei, tot mai decrepit, tot mai stins, cu gesturi încetinite și pasul mai lent. Ei doi se îndepărtau tot mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
alta, el respiră greu deasupra mea, fața lui este îndreptată în sus, mângâiată de o lumină ciudată, lumină slabă și iritantă, ca de lună în mijlocul amiezii, doar așa, șoptește el înăuntrul gurii mele, iubesc aceste cuvinte, dar iată-l înghețând, paloarea îi cuprinde chipul, ca paloarea lui Udi pe vremea când era bolnav, apoi îngenunchează pe sânii mei cu un oftat de ușurare, n-a fost rău, spune el pe un ton provocator, înveți repede, Naama, încă mai ai o șansă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
-
mea, fața lui este îndreptată în sus, mângâiată de o lumină ciudată, lumină slabă și iritantă, ca de lună în mijlocul amiezii, doar așa, șoptește el înăuntrul gurii mele, iubesc aceste cuvinte, dar iată-l înghețând, paloarea îi cuprinde chipul, ca paloarea lui Udi pe vremea când era bolnav, apoi îngenunchează pe sânii mei cu un oftat de ușurare, n-a fost rău, spune el pe un ton provocator, înveți repede, Naama, încă mai ai o șansă. Imediat ne vom ridica și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
-
mă simt bine, îi răspunse Laura, evitând să se întoarcă astfel încât asistenta să nu-i vadă chipul. Era palidă, cu privirea pierdută în neant, privind un punct nedefinit. Se ridică încet și merse în fața oglinzii, la chiuvetă. Se sperie de paloarea ce-o avea și de ochii triști ce o fixau de dincolo de luciul oglinzii. Își stropi fața cu apă rece adunată în căușul mâinilor ei micuțe și bău un pahar de apă la fel de rece. Simțind că se înviorează, își așeză
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]
-
sfârșește într-un ropot scurt care pare a opri curgerea timpului. Dragoș închide deja capacul pianului. Mișcările lui sunt lente, duioase, de parcă ar dori să protejeze un ceva fragil, cuibărit în intimitatea instrumentului. Dora îl privește și este tulburată de paloarea chipului lui. Atât ? Doar atât ? Întrebările a trei spectatori curg, insistente, nemulțumite. Doar Dora tace. A înțeles că impromptu-ul a fost interpretat doar pentru ea, simbol al unei întâlniri și despărțiri unice. A mai înțeles că trăirile emotive ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
la vară, dacă o fi să trăim, de ce să nu ne vezi? Bine, bine, murmură el spumegând de furie și plecă târând papucii către cotineața de păsări. Spre seară începea să miroase a fiertură de pasăre. La masă tatăl observă paloarea Carminei, cearcănele de sub ochi, avu impresia că mâna în care ținea pulpa de pasăre nu mai arată a mână ci a schelet. Fata asta-i prea slabă, comentă el cu voce tare. Nu mănâncă sau ce-i cu ea? Mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]