KorAP: Find »[drukola/base=polițist & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...35 36 37 ...88 >

2,179 matches

Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398

face scriitorul e să impună anumite restricții părții ce privește rezolvarea misterului. Cu alte cuvinte, Raymond Chandler pretinde ca regula aplicată de scriitor să aibă în vedere absolut toate palierele creației sale. În tot ce întreprinde, creatorul ideal de literatură polițistă e obligat să acorde șanse egale cititorului: nu are dreptul să-i ascundă nimic din ceea ce știe el însuși. Singurul pericol în acest proces de administrare a adevărului e să desfizi atât inteligența, cât și bunul-gust. Nimic mai dificil, într-

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
oferi explicații raționale: Dacă spui destul pentru a-l satisface pe cititorul prost, vei fi spus destul și cât să-l înfurii pe cel inteligent, dar asta nu face decât să atragă atenția asupra dilemei esențiale a scriitorului de romane polițiste - și anume faptul că acest gen de roman trebuie să farmece un procent reprezentativ al publicului cititor și că nu ai cum să-i atragi pe toți cu aceleași trucuri (Chandler, 1977, pp. 64-65). Chestiunea gustului public se ivește din

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
1977, pp. 64-65). Chestiunea gustului public se ivește din nou: varietatea năucitoare a cititorilor îngreunează, dincolo de orice posibilitate de control, manevrele scriitorului în raport cu propriile strategii de cucerire. Chiar dacă materia aleasă presupune rigoare, luciditate și decizie, în practică, autorul de romane polițiste rămâne în zona potențialității și abstractului. Problema raportării corecte la cititor în faza cea mai vulnerabilă a discursului artistic - și anume, când acesta se transformă din „text al intrigii” în „text al enigmei” - este, după cum însuși Chandler recunoaște, insolubilă. Primejdia

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
dovedit, și din acest punct de vedere, fericită: el a mizat cu toată forța talentului pe sporirea valorii estetice a textului, lăsându-l pe detectivul Marlowe pradă ezitărilor sale între metafizică și diegesis! Observațiile lui Raymond Chandler privitoare la ficțiunea polițistă depășesc limitele comentariului pur literar. Egoismul tradițional al scriitorului e pus între paranteze, fiind înlocuit cu o privire circulară adresată spațiului mai îndepărtat, al receptării. Cine citește povestea? Ce strategii de captare e obligat să dezvolte scriitorul? Cât de adânc

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
vreodată nu-l induc în eroare până la capăt pe cititorul inteligent (de pildă, cele ale lui Austin Freeman) (Chandler, 1977, p. 65). O nouă disociere, obligatorie, forează și mai adânc în magma colcăitoare a substanței din care autorul de romane polițiste încearcă să plămădească universul. „A ghici” numele criminalului nu înseamnă mai nimic dacă nu ești capabil „să-ți justifici ghicitul printr-un raționament” (Ibidem). Cu alte cuvinte, lectura romanului polițist presupune substituirea scriitorului, reconstruirea, din perspectiva unui autor extern, a

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
inevitabil amuzament stârnit de orice triumf al spiritului rațional asupra încifrării realității. Invocarea lui R. Austin Freeman drept posibil model pentru știința destrămării treptate a misterului nu e întâmplătoare. Încă de prin 1907, Freeman a lansat un gen de povestire polițistă - avându-l drept erou pe seducătorul dr. Thorndyke - ce contrasta puternic cu direcția auster-dominatoare a lui Conan Doyle. Freeman lasă indiciile crimei la vedere, mizând pe inteligența cititorului. În realitate, el doar mimează cooperarea, deoarece povestirea e concepută asemenea unei

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
care vorbesc juriștii, ci acționează asemenea unui diluant: distruge crusta impenetrabilă a enigmei, îngăduind participarea subiectivității cititorului la marele festin final. Nu e însă necesar și nici dezirabil să-l duci de nas până la capăt pe adevăratul iubitor de literatură polițistă. Un mister pe jumătate ghicit e mai seducător decât unul în care cititorul rătăcește în plină beznă - notează Chandler (1977, p. 65). El știe ce avantaje ai, ca scriitor, atunci când ești însoțit de un partener - fie și unul virtual. La

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
nu l-a pierdut pe cititor și, în același timp, nu a cedat aproape nimic din atributele omniscienței conferite de rolul său tradițional. Frumoase enunțuri - numai că practica spune cu totul altceva. Și anume: Cel puțin o jumătate din romanele polițiste publicate violează această lege. Soluțiile lor nu numai că nu sunt inevitabile, dar sunt în mod evident măsluite, pentru că scriitorul și-a dat seama că asasinul originar devenise prea evident (Chandler, 1977, p. 65). E de presupus că părintele lui

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
clasic? Oare nu „aventura violentă” și „iubirea pasionată” s-au dovedit a fi principalele surse de conflict criminal? Din ce, dacă nu din pasiune oarbă și din confruntare irațională, își extrage romanul polițist seva? Exemple - nesemnificative - de cărți cu intrigă polițistă inspirate de zona livrescului ori a speculației metafizice (de la Bioy Casares și Borges la Italo Calvino și Umberto Eco) rămân, în cele din urmă, marginale și, din păcate, involuntar parodice. Retezând pilonii clasici ai demersului policier, Raymond Chandler înghesuie într-

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
nu e doar „o povestire fragmentată ce operează într-un climat mental rece” și nici o relatare asupra „complicatelor presiuni psihologice care-i determină pe oameni să comită asasinate”, cum pare a sugera Chandler. Dimpotrivă, e greu de imaginat un roman polițist în care să nu regăsim și contrariile elementelor de mai sus. Mai mult, doar coexistența acestora îl îndreptățește pe autor să pogoare asemenea unui nou erou civilizator, însetat să stabilească legi și să dea ordine. E discutabil dacă „o atmosferă

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
început un mare succes de public: dacă nu e tras pe sfoară, fie și o fracțiune de secundă, cititorul se simte frustrat. Câtă vreme scriitorul nu-i este superior, la ce bun să continue lectura?! Raymond Chandler imaginează un roman polițist pe placul degustătorilor de literatură și nu unul adresat lectorului grăbit, care citește în autobuz și în metrou, în timp ce mușcă din sandviș. La urma urmelor, întreaga chestiune a onestității sau a lipsei de onestitate în actul narării „e o chestiune

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
obliga pe autori să înghesuie o cantitate mare de evenimente într-un spațiu textual mic), el dobândește, în sfârșit, libertatea la care visa. Și anume, să ofere prin textele sale nu doar materia primă de divertisment furnizată de orice scriere polițistă, ci și o viziune asupra lumii. Seducția exercitată de acest roman provine, în primul rând, din farmecul dialogurilor, din inteligența și umorul personajelor, din spectaculozitatea situațiilor. Dar ea este potențată și de un procedeu literar folosit rarisim, înaintea lui Chandler

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
de obicei, se dovedește incandescent - o incandescență mai violentă decât gheața. Miza pe atmosferă, pe descriere, pe redarea cinematografică a întâmplărilor, sublimarea subiectivității într-o viziune cu pretenții de obiectivitate sunt tehnici folosite cu un scop precis: alterarea metabolismului literaturii polițiste clasice. Aventura există din plin - în Somnul de veci se trage cu pistolul la fel de mult ca în orice altă proză polițistă -, suspansul e parte a narațiunii, iar adevărul iese la lumină așa cum cer regulile jocului. Și totuși, centrul de greutate

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
sublimarea subiectivității într-o viziune cu pretenții de obiectivitate sunt tehnici folosite cu un scop precis: alterarea metabolismului literaturii polițiste clasice. Aventura există din plin - în Somnul de veci se trage cu pistolul la fel de mult ca în orice altă proză polițistă -, suspansul e parte a narațiunii, iar adevărul iese la lumină așa cum cer regulile jocului. Și totuși, centrul de greutate al povestirii se află în altă parte: în țesătura fină de senzații și cuvinte ce însoțesc deplasările aparent haotice ale lui

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
scriitor prea inteligent pentru a sculpta textul în marmura dură a logicii implacabile. Multe dintre întâmplările cărții stau sub zodia purei întâmplări. Lucrurile nu sunt poiectate de un arhitect maniac pe o planșetă atotcuprinzătoare - așa cum se întâmplă în multe romane polițiste clasice. Inevitabilul nu e, în Somnul de veci, o valoare tare. Multe din tragedii ar fi putut fi împiedicate - dar logica multiplului și a unului arată că, fiind singur, Marlowe nu poate prevedea totul. Adeseori, el doar constată tragedia, incapabil

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
aparenta lor dezordine - absența unei motivații egale cu enormitatea faptei lor - semnifică sau confirmă permanenta ruptură a ordinii morale (Lehman, 1989, p. 129). Punând accentele în acest fel, observăm că Somnul de veci schimbă în mod radical finalitatea oricărui roman polițist - așa cum fusese înțeles până atunci. Orice răspuns la întrebarea „Cine e făptașul?” devine de importanță secundară în raport cu evidența că într-o lume precum cea străbătută de Marlowe este greu să nu devii un asasin. Fiecare dintre personajele întâlnite de detectiv

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
1986, p. 93). Și totuși, Marlowe rămâne unul dintre cei mai „culți” detectivi ai lumii anglo-saxone, după cum se va vedea în celelalte cărți - îndeosebi în The Long Goodbye și Playback. E adevărat că nu stă în obișnuința autorilor de romane polițiste să invoce personaje precum Dalai Lama sau Richelieu ori să construiască intrigi secundare pornind de la o particularitate a stilului narativ al lui Ernest Hemingway. Or, toate acestea există din plin în cartea lui Chandler, în care invocarea „complexului Electrei”, a

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
efectul artistic este mai importantă decât parcursul dezlegării enigmei. Chiar dacă în această formulă intră suficiente imponderabile, alegerea e perfect rațională. Chandler știe că singurul teritoriu în care inovația poate merge la nesfârșit este cel al invenției artistice, nu al intrigii polițiste ca atare. Din acest motiv, enigma se află mereu la suprafață, gata să fie descoperită de oricare dintre cititori, pe când personajele și locurile își păstrează un mister ce supraviețuiește cărții. Eroii sunt vii, dar situațiile în care Marlowe se trezește

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
indubitabilă. În absența unor probe materiale zdrobitoare, Marlowe încearcă să-și învingă adversarii prin limbaj (William Marling crede că vorbirea lui Marlowe e împrumutată din felul de a vorbi al gangsterilor din filme, dar și din vastul repertoriu al cărților polițiste ale vremii. Afirmația e doar parțial convingătoare. Marlowe vorbește așa cum ar vorbi orice individ cu educația, experiența și biografia sa: precis și brutal). Lecția predată în acest roman e încă o dovadă că pariul autorului este unul de natură literară

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
cinic-fotografic al redării amănuntelor, precizia plină de cruzime a reconstituirii întâmplărilor, eliminarea subiectivității din raportarea la evenimente indică o serioasă preocupare în direcția obiectivării discursului literar. Ca formulă artistică, The Lady in the Lake se apropie, și el, de romanul polițist anglo-saxon clasic și se îndepărtează de propria școală hard-boiled. Ancheta metodică, în care culegerea probelor și intuiția joacă roluri primordiale, a luat locul raidurilor psihologice și studierii moravurilor unor categorii de personaje perfect conturate social. The Lady in the Lake

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
are prospețimea imaginativă a primelor cărți chandleriene. Numai că, poate chiar fără să-și dea seama, scriitorul concura într-o altă categorie: cu fiecare nouă carte scrisă, îndepărtarea de literatura entertainment devenea un fapt. Greoaie, confuză, încâlcită la capitolul intrigii „polițiste”, ea excelează la nivelul expresiei artistice și al construcției personajelor. Un capitol pe care, personal, îl găsesc admirabil, capitolul 30, i-a iritat pe mulți dintre comentatorii romanului pentru că pare „lipit”, „artificial”, „inoportun”, într-un moment în care nodurile neclare

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
de enigme, piste false, lovituri de teatru și rezolvări magistrale e de înțeles. Refugiat în zona literaturii cu pretenții, Chandler va plăti tributul plasării imprudente între lumi: nici suficient de adânc în spațiul literaturii, nici destul de departe de convențiile prozei polițiste. Într-adevăr, e greu să menții atenția unui cititor interesat de narațiunea presărată cu peripeții care să-i biciuiască necontenit simțurile când principalul purtător de mesaj, Philip Marlowe, trece printr-o compactă pasă negativă. Nesigur pe sine, nemulțumit de propria

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
în direct. Ele sunt fie descoperite ulterior, fie „narate” - așa cum se întâmplă în cazul împușcării lui Steelgrave de către Orfamay Quest, despre care Marlowe află din relatarea lui Dolores. E posibil ca această stratagemă să fi îndepărtat cititorul obișnuit de romane polițiste, dar la fel de sigur este că a atras atenția unei elite a intelectualității, de la Edmund Wilson, Somerset Maugham la Jacques Barzun și grupul intelectualilor din jurul revistei newyorkeze Partisan Review. Probabil că noul unghi al povestirii se leagă de presupusa ambiție a

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
ale romanului polițist. Într-o scrisoare din mai 1949, adresată lui James Sandoe (recenzent de detective fiction și bibliotecar la University of Colorado), el atrage atenția că a pășit în afara cercului și că The Little Sister nu e „o poveste polițistă așa cum trebuie”. În mod clar, ambițiile lui sunt mai mari. Nu e pentru prima oară când se străduiește să dea cărților o „glazură” nobiliară, încercând să le conecteze la marile surse de prestigiu cultural. Același procedeu fusese folosit și în

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
să-și simtă cu acuitate limitele. Uimit că a mai scăpat dintr-un cerc al Infernului, Philip Marlowe își redimensionează obsesiile: învață să-și trăiască drama fără incandescență, dar și fără sarcasm. Cavalerul fără armurătc "Cavalerul fără armură" Un roman polițist de patru sute de pagini pare o contradicție în termeni. Când personaje recunoscute pentru seriozitatea judecăților de valoare nu ezită, totuși, să plaseze o carte de asemenea dimensiuni - în speță, The Long Goodbye - pe lista scurtă a primelor cinci cărți din

[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]