KorAP: Find »[drukola/base=războinic & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...35 36 37 ...119 >

2,974 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

-le, iar cuvintele sale făceau să se deschidă iarăși, în inimile celor ce îl ascultau, răni adânci, niciodată vindecate cu totul. — Da, prieteni: aceea a fost o vreme de mare glorie pentru poporul nostru, dar și de nesfârșită disperare. Câți războinici neasemuiți n-au văzut atunci moartea! Câte femei nu și-au plâns atunci fiii! Azi, după atâția ani, trebuie să recunoaștem că războiul pe care l-a purtat Gundikar împotriva romanilor din Belgica a fost o treabă nesăbuită. Cu hunii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
provoace și să-l împingă să-i dezlănțuie împotriva lor pe monștrii aceia sângeroși. Astăzi, când suntem și mai puțin .la număr, prietenia și protecția Romei sunt încă și mai importante pentru noi. Asta, cel puțin, e părerea mea. Un războinic în vârstă, dar atletic, complet chel, așezat în fața lui, îl ascultase întunecat pe bătrânul conducător al satului, răsucindu-și nervos mustățile blonde și dese; imediat ce acesta termină de vorbit, izbucni nerăbdător și plin de mânie: — Tu ai fost un mare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
în vârstă, dar atletic, complet chel, așezat în fața lui, îl ascultase întunecat pe bătrânul conducător al satului, răsucindu-și nervos mustățile blonde și dese; imediat ce acesta termină de vorbit, izbucni nerăbdător și plin de mânie: — Tu ai fost un mare războinic, Ademar, și eu te respect, dar, de nu ar fi părul tău alb, te-aș face să-ți înghiți vorbele. Gundikar a fost un conducător măreț: i-a înfrânt în mai multe rânduri pe huni și le-a ținut piept

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
greu. Veniră apoi și alții să-l felicite pe tatăl său, în vreme ce, de la intrare, Ademar îi saluta pe cei care plecau, ieșind din sala cea mare pentru a intra în lumina strălucitoare a unui apus deja primăvăratic. Pe chipul bătrânului războinic se citea o tristețe adâncă. Când Waldomar ajunse în dreptul său, Ademar îi luă mâinile, cu un gest încet și solemn, și i le strânse puternic, privind fix în ochii săi albaștri. — Sunt mulțumit că tu ai fost cel ales, spuse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
nu admitea replică, iar Audbert nu putu decât să se supună. Se duse deci lângă băiat, alături de bagaje și de animale; Balamber își luase toate precauțiile - caii erau deja înșeuați și despiedicați. Când privi spre cort, văzu că cei trei războinici huni, Gualfard și un om din suita lui se așezaseră în jurul focului și discutau deja. își închipui că bărbatul ce stătea lângă Gualfard - înalt și masiv ca și el, însă mult mai tânăr, cu păr lung, ce-i cobora pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
unii dintre ei, însă, la câțiva pași mai jos îi recunoscu pe Gualfard și pe fratele său, ascunși după un bolovan uriaș de granit, stând cu ochii țintă la cotitura cărării. Apoi Odolgan anunță: — Uite-i! Apărură mai întâi doi războinici, purtând suliță și scut, ce înaintau la trap ușor, rotindu-și mereu privirile ca să cerceteze pădurea. După ei, la o distanță de circa patruzeci de lungimi de cal, apăru pe cărare întregul grup, în fruntea căruia se găsea un om

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
suflet lui și tovarășilor săi. întunecat, cu privirea țintă înainte, Waldomar se legăna alături, pe spinarea armăsarului său alb spaniol. De când urcaseră în șa, nu schimbaseră decât câteva cuvinte. Tatăl său era în mod clar îngrijorat - și avea toate motivele. Războinic încercat, nu îmbrățișare bucuros ideea unui alt război cu hunii, iar acum, când se îndrepta către Genava ca să-l înștiințeze pe Gundovek despre hotărârile adunării căpeteniilor din Sapaudia apuseană, nu o făcea cu inima ușoară. El, în schimb, era nerăbdător

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
pe străzile nobilei capitale a helveților. Dar ce se întâmpla? De ce se opriseră cei doi care mergeau în față? — Atenție! Ceva nu e în regulă, îi avertiză bătrânul Ricarius, scutierul tatălui său. Luând seama la comportamentul ciudat al celor doi războinici, care făceau semne în mijlocul drumului, Waldomar își ascuți privirea și, automat, încetini pasul calului. între timp, Waltan pusese deja mâna pe mânerul săbiei. Unul dintre cercetași se întoarse și în câteva clipe fu în fața căpeteniei sale. Cu un gest al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
imediat după coviltir. în aceeași clipă, Waldomar se hotărî și trase de frâele calului, cu gând să-l întoarcă. — Mai bine schimbăm drumul. Dacă ne așteaptă, sunt, cu siguranță, mai mulți decât noi și... Răsună un nechezat disperat, apoi strigătul războinicului rămas ceva mai înainte și care acum se rostogolea la pământ împreună cu calul său: — Fugi, Waldomar! E o cursă. Salvează-te! Salvează-te! Dar nu avu timp să facă nimic. O ploaie de săgeți, fulgerătoare, izbi grupul ca tot atâtea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
și căzură la pământ. Calul lui Waltan, atins în grumaz de o săgeată, se cabră dintr-odată și se lăsă pe o parte, răsturnându-și stăpânul în praful drumului. în câteva clipe, pădurea prinse viață: în jur de douăzeci de războinici se iviră din frunzișul bogat și năvăliră, strigând și agitându-și armele, asupra lui Waldomar și a gărzilor sale care mai erau încă în stare să se bată. Ricarius, strigând ca ieșit din minți, se strădui să acopere coasta neapărată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
vină în ajutor, dar își văzu drumul barat de o bestie mai înaltă de șase picioare, din al cărui chip nu putea să vadă, în locul rămas liber între eșarfă și coif, decât ochii lucind de furia dorinței de a ucide. Războinicul izbea cu sabia cu forța unui baros, iar Waltan, ce reușea doar cu mare greutate să pareze loviturile, se văzu obligat să se retragă către liziera pădurii. Bărbatul, protejat de cămașa de zale și de un scut mare, de formă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
ajute stăpânul ce zăcea acum la pământ, în vreme ce Ricarius își rotea securea cu două tăișuri, abătând-o cu forță, neobosit, împotriva atacatorilor, care, însă, îl încercuiau din ce în ce mai strâns. — Tată! Tată! strigă Waltan, repezindu-se în ajutorul lui, însă un alt războinic mascat îi închise drumul. Tânărul îl doborî din două lovituri și alergă spre car. în spațiul ce se deschise dintr-o dată înaintea lui printre combatanți, îl văzu pe tatăl său, plin de sânge, primind o nouă lovitură de suliță, care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
înainte, tras de caii îngroziți într-o goană sălbatică, spulberând tot ce îi stătea în cale. Privirea căpeteniei burgunde, căzută în genunchi, se fixă în ochii fiului. Fugi! îi strigă. Du-te de aici!... Du-te!... Salveaz-o per Frediana! Un războinic apăru între cei doi și îl atacă pe Waltan, fandând cu iuțeală. Băiatul făcu o eschivă și se dădu înapoi, dar când încercă să pareze următoarea lovitură, o lovitură năprasnică aplicată de sus, se trezi dezarmat. Nu încercă să-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
șa și rămase muțumit de propria-i măiestrie, mai ales că, la urma urmei, folosise o săgeată burgundă. Tânărul își continuă, totuși, galopul și ieși repede din bătaia arcului său. De la locul conflictului venea, însă, în goană un grup de războinici de-ai lui Gualfard, porniți în urmărirea tânărului. Balamber îi privi pe când treceau într-un huruit ca de tunet, învăluiți în nori de praf, și-și spuse că, în fond, era treaba lor să ducă lucrurile la bun sfârșit. Le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
foarte mult. 14 Gualfard își împărți oamenii în patru grupe, trimițându-i să controleze fiecare palmă de loc, toate cărările care tăiau drumul. Pentru a satisface dorința lui Balamber de a de a lua parte la căutări, îi dădu cinci războinici experimentați care să-l ajute să se orienteze în zona aceea necunoscută lui. Vânătoarea începu imediat, iar hunul fu primul care găsi urme: pete de sânge pe frunzele arbuștilor de la capătul unei cărări prăfuite și adâncituri imprimate în noroi de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
poată trece un cal. Balamber, cu ceilalți trei, o luă la dreapta, afundându-se într-o vale laterală, unde găsiră alte urme și din nou pete de sânge pe frunziș. Nu după mult, ajunseră la malul unui torent aproape secat. Războinicul ce mergea înaintea grupului se numea Rutger. Un om tăcut, cu înfățișare respingătoare, spre patruzeci de ani, nu prea încântat de sarcina lui. Când ieșiră din desiș, își opri calul, care avea deja copitele din spate în apă, și așteptă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
se distra. Fata avea trăsături nobile și în același timp hotărâte, iar Balamber le găsi foarte frumoase. în ochi i se putea citi mai mult hotărâre decât frică; stătea în gardă, gâfâind, în poziția în care ar fi stat orice războinic cu experiență: aplecată în față, întindea ambele brațe către adversar, ținându-le, însă, puțin îndoite; se legăna ușor pe picioarele bine înfipte în iarbă și desfăcute pe cât îi dădea voie rochia elegantă, dar toată sfâșiată. Urmărea fiecare mișcare a burgundului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
nu era împiedicat și păștea în apropierea unui pâlc de arbuști. Nevoind să piardă sfârșitul înfruntării dintre Rutger și fată, își opri calul la circa zece pași distanță, distrându-se cu scena la care asista. Haide, haide! mârâi printre dinți războinicul către fată. Pune jos pumnalul ăla. Oricum nu-ți folosește la nimic. Și pe urmă, ai văzut? adăugă, arătând cu capul înspre hun. Acuma suntem doi. Fata îl privi doar o clipită pe Balamber, apoi, cu un fel de geamăt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
să o apuce pe fată de păr, apoi un atac în partea cealaltă și o prinse de încheietura mâinii, strângând-o până o făcu să lase pumnalul. Căzură încleștați în iarbă, unde lupta continuă. Tânăra se zbătea, strigând, sub trupul războinicului și strângea genunchii, rezistând încercărilor lui de a-i desface picioarele. în sfârșit, Rutger o pălmui cu putere, iar ea, sfârșită, gâfâind, scoase ultimul țipăt de disperare și, renunțând să mai reziste, rămase zăcând sub el. Nu mai striga. Ținea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
iute între el și băiat. în ochii săi întunecați, dar cu o vie expresie, se citea cât de mult se temea pentru viața fratelui său; nu se găsea, în schimb, nici un pic de teamă pentru propria viață. — Ce fel de războinic oi fi tu? îl întrebă cu o vehemență care lăsa să i se vadă tot disprețul. Ești hun, nu? Așa se luptă hunii? Ucigând răniții fără apărare? — La o parte! îi porunci el. La o parte, că altfel... Ba nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
umbră de îndoială, focul despre care Malaberga le spusese că îl visase. Hotărât lucru, misiunea sa nu se desfășura după cele mai optimiste așteptări: scopul său principal, adică uciderea lui Waldomar, fusese atins. Dar, dacă cei doi fii ai marelui războinic supraviețuiseră, ei au povestit, cu siguranță, că văzuseră un trimis hun printre ucigașii tatălui lor și, ca urmare, amestecul lui Atila - care ar fi trebuit să rămână doar un inevitabil suspect - ar fi devenit pentru toți o certitudine, punându-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
căpătase în ochii săi semnificația unei intolerabile profanări. Acum mintea sa superstițioasă avea cele mai bune motive să se teamă de zeul copilei, căci experiența prin care trecuse fusese mult prea oribilă, mai presus de puterile celui mai valoros dintre războinici; în același timp, însă, se simțea mai mult ca oricând atras de Frediana și de ceea ce el considera a fi puterea ei: puterea trăsnetului! Deodată, prin aerul înțepător al dimineții, îi ajunse la urechi, odată cu gâlgâitul torentului și ciripitul păsărilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
trăsnetul ne-a lovit pe mine și pe Rutger ieri după-amiază. — Și Rutger unde e ? întrebă Gualfard. Balamber făcu un semn cu capul înapoi. — E mort, anunță simplu. Imediat, Gualfard plecă de lângă el. Urmat de Geremar și de un alt războinic, din câțiva pinteni, urcă iute cărarea ce ducea la luminiș și se pierdu printre arbuști. Ceilalți burgunzi, rămași pe prundiș, comentau între ei cu exclamații de uimire, experiența hunului și nu puteau să-și dezlipească ochii de la el. Khaba arătă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
el. Balamber ridică din umeri. — Și ce-i cu asta? îi replică el agresiv, susținându-i privirea. Gualfard strânse din buze și suspină adânc, aruncându-i fratelui său o privire plină de înțeles. O clipă mai târziu, Geremar și ceilalți războinici începură să-și miște pe nesimțite caii, strângând ușor cercul în jurul celor trei huni. Khaba, simțind în aer miros de bătaie, se îndreptă în șa, gata de luptă. Cât despre Odolgan, mâna sa deja urcase de-a lungul coapsei, către

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
bine ca voi, hunilor, să mai întârziați pe aici. Netulburat și fără să bage în seamă privirea uimită și plină de iritare a lui Khaba, Balamber scutură din cap: — Eu duc întotdeauna la bun sfârșit ceea ce încep. în momentul acela, războinicul ce rămăsese în luminiș coborî, la rândul lui, pe prundiș și se alătură conducătorului său. Nu sunt urme de cai pe drum, în spate. Un fulger de iritare sclipi în ochii lui Gualfard și imediat îl fixă pe Balamber. — Ăștia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]