936 matches
-
Că ea a dat și sfinți, mistici, spirite contemplative și speculative. Desigur. Doar că, în ordinea urgenței și importanței imediate, vitale, România actuală, la un deceniu după 1989, de ce are ea, în primul rând, nevoie? De spiritualitate, de contact cu sacralitatea? Sau de civilizație? Înțelegând prin această noțiune, o țară cu o solidă infrastructură, cu bune căi de comunicație, fără sate de chirpici, pe care fiecare inundație le mătură, fără mizerie materială, uneori de nedescris. Fără foame, frig și întuneric. Fără
Pentru Europa: integrarea României: aspecte ideologice şi culturale by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/872_a_1583]
-
putem importa sau exporta chiar și un număr de guru. De altfel, această specie este rară, chiar foarte rară, sau din ce în ce mai rară și în Europa occidentală actuală. Să nu vină deci nimeni să pretindă că ea se pasionează de problema sacralității sau a ființei. preocupări, de altfel, în felul lor, stimabile. Doar că există o condiționare și o ordine istorică a lucrurilor și a valorilor pe care timpul nostru le ierarhizează altfel. Europa modernă, numele tău este, în primul rând, civilizație
Pentru Europa: integrarea României: aspecte ideologice şi culturale by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/872_a_1583]
-
unui număr mai mare de relații afective sau chiar a ipostazei de celibatar. În acest context, așa cum observa J.C. Kaufmann (apud Aubry, 2005, p. 130), „căsătoria nu mai este evenimentul fondator al cuplului”. Deși căsătoria a fost deposedată de însemnele sacralității cu care se împăuna odinioară, ea se obstinează să rămână în inconștientul colectiv ca o lagună de siguranță și comuniune, ca o valoare certă printre atâtea decoruri schimbătoare, chiar dacă regulile și ierarhiile axiologice au traversat modificări de fond, iar perspectiva
[Corola-publishinghouse/Science/1947_a_3272]
-
unui număr mai mare de relații afective sau chiar a ipostazei de celibatar. În acest context, așa cum observa J.C. Kaufmann (apud Aubry, 2005, p. 130), „căsătoria nu mai este evenimentul fondator al cuplului”. Deși căsătoria a fost deposedată de însemnele sacralității cu care se împăuna odinioară, ea se obstinează să rămână în inconștientul colectiv ca o lagună de siguranță și comuniune, ca o valoare certă printre atâtea decoruri schimbătoare, chiar dacă regulile și ierarhiile axiologice au traversat modificări de fond, iar perspectiva
[Corola-publishinghouse/Science/1947_a_3272]
-
recuperare (Mitrofan, Buzducea, 2009). Riturile de trecere, atât de frecventate în societățile preindustriale, însoțeau omul în toate răscrucile însorite sau înegurate ale vieții, pentru a le conferi încărcătura și semnificația cuvenită, dar, mai ales, pentru a le asigura conexiunea la sacralitate. Deși la omul contemporan, multe rituri au fost uitate sau devidate de sens, chiar trivializate, nu putem contesta că procesiunea de înhumare, ca și ceremoniile comemorative tezaurizează încă un potențial psihoterapeutic important. Apoi timpul trece, viața reintră în albia ei
VIOLENTA, TRAUMA, REZILIENTA by ANA MUNTEANU, ANCA MUNTEANU () [Corola-publishinghouse/Science/804_a_1761]
-
într-o atribuire de natură cognitivă. Un alt cercetător ce poate fi inclus în categoria esențialiștilor este van den Berghe. În taxonomiile identității etnice sau naționale, concepția sa este cunoscută sub numele de sociobiologism. În loc să accentueze asupra culturii și percepției sacralității legăturii sociale, așa cum a făcut Geertz, el continuă și dezvoltă ideea lui Shils referitoare la consangvinitate și relație genetică sau biologică. Esența identității este însăși legătura de sânge; identitatea este o formă derivată de nepotism. "Toate organismele sociale sunt biologic
by Horaţiu Rusu [Corola-publishinghouse/Science/1049_a_2557]
-
Aici găsim o parte din motivația semnificației pe care ființele umane o atribuie relațiilor primordiale prezente la naștere: familia, localitatea și semenii poartă, transmit și protejează viața. Acesta este motivul pentru care oamenii au atribuit întotdeauna și continuă să atribuie sacralitate obiectelor primordiale și atașamentelor pe care le au față de acestea" (Grosby, 1994:169). Pe aceleași coordonate, Connor (2004:45) afirmă că "identitatea nu își extrage sustenabilitatea din fapte, ci din percepții; nu din istoria cronologică / factuală, ci din istoria sensibilă
by Horaţiu Rusu [Corola-publishinghouse/Science/1049_a_2557]
-
de Mircea Eliade, sacru−profan. Deși casa reface, prin ritualul întemeierii, Creația și (con)centrează lumea, devenind omphalos − echilibrând simbolic, ca o ancorare la distanță în plan orizontal, muntele și arborele (axis mundi) −, în viața privată cotidiană această dimensiune a sacralității se pierde. În același mod, pădurea și pustiul, de la semnificațiile lor creștine inițiale, ca locuri ale ascezei, ajung să intre și sub incidența maleficului (a vrăjitoriei). Pentru imaginarul medieval, propun mai curând o tripletă specializată: un timp aferent religiosului așezat
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
binecunoscută modificarea de arhitectură a vestitei biserici "Sf. Trei Ierarhi", ctitorie a Mitropolitului Varlaam și a lui Vasile Lupu, Domnul Moldovei (secolul al XVII-lea). Odată cu strămutarea seminarului, așa cum rezultă din cele relatate mai sus, în acest scurt istoric, gloria, sacralitatea și longevitatea statornică de două secole și jumătate, a unei activități de înaltă ținută și de evlavie creștină, începând de acum s-au prăbușit și a rămas, trecând prin mari greutăți și vicisitudini, doar Sfânta Biserică, uneori ocrotită, alteori ocolită
[Corola-publishinghouse/Science/1491_a_2789]
-
timp opera sa, viața sa au reușit, prin dragoste și bunătate, să disloce o cantitate de moarte din uitarea noastră. Am pierdut deci o conștiință, și nu un trup, un destin ce lasă urme în posteritate, un destin pentru care sacralitatea vieții a constat în familie și în operă. S-a stins, astfel, ca un voievod, în demnitate, pentru că nu a fost un simplu chiriaș al acestei lumi ci, dimpotrivă, un om fericit ce a umblat cu succes atât prin natura
[Corola-publishinghouse/Science/1491_a_2789]
-
moartă decît spui tu... Mai ai o țigară? (ia una și o aprinde); Domnule, un conducător, fie el ministru, parlamentar sau ceva și mai mare... trebuie să-și cîștige un ceva..., nu știu cum să-i spun..., o aureolă... un fel de sacralitate, să-i spunem..., adică ceva care te face să-l iubești... să-l admiri...; după aia vine și respectul... și încrederea... Adică să știi că e un om, ca și tine, dar în același timp să crezi că e, totuși
[Corola-publishinghouse/Science/1566_a_2864]
-
moartă decît spui tu... Mai ai o țigară? (ia una și o aprinde); Domnule, un conducător, fie el ministru, parlamentar sau ceva și mai mare... trebuie să-și cîștige un ceva..., nu știu cum să-i spun..., o aureolă... un fel de sacralitate, să-i spunem..., adică ceva care să te facă să-l iubești... să-l admiri...; după aia vine și respectul... și încrederea... Adică să știi că e un om, ca și tine, dar în același timp să crezi că e
[Corola-publishinghouse/Science/1566_a_2864]
-
ridicat mai multe voci care au condamnat decăderea obiceiurilor religioase și liturgice și au luat poziție în fața inovațiilor muzicale, considerate „pericole” ce amenințau melodia gregoriană, cântecul oficial al ritului roman, cea care făcea legătura cu tradiția și era sub semnul sacralității. Cele două aspecte, decăderea tradiției și nașterea polifoniei, istoric vorbind, s-au verificat în același timp. Prin urmare, în reflecția asupra muzicii sacre, trebuie să ținem cont de amândouă situațiile, pentru a evita să interpretăm anumite intervenții ale bisericii ca
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
pericole” atunci când, duse la exces, dăunează inteligibilității textului și sporesc exhibiționismul. În aceste condiții, era imposibil să se realizeze atât laus Dei, cât și aedificatio fidelium, finalitatea principală a muzicii în cadrul liturgiei. În apărarea comprehensibilității textului se adaugă „integritatea” și „sacralitatea” sa, de unde ostilitatea în fața unor teme de proveniență profană și populară. În sfârșit, este condamnată modalitatea de execuție atunci când este lascivă și când exhibiționismul îi determină pe credincioși mai mult să râdă decât să-și înalțe mintea către divin. De
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
coeziune societății, care îl integrează pe individ nu au, prin ele însele, putere coercitivă suficientă. Religia a apărut și se menține deci ca instrument al colectivității de a-și promova solidaritatea sa, ordinea sa morală și socială prin învestire cu sacralitate. Bronislav Malinowski (1948) lansează ideea că religia reprezintă o modalitate de reducere a anxietății provocată de forțele care nu pot fi controlate în mod eficace de către colectivitate, de a restaura speranța și încrederea în momentele cele mai incerte. Interpretarea sa
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
dimensiune diferită decât cea a temporalității cotidiene, a timpului fizic. Mircea Eliade (1978) sublinia în mod special această proprietate structurală a momentului originar: este timpul de început, „timpul acela”, calitativ, discontinuu, complet atemporal și, din cauza aceasta, ușor de proiectat în sacralitate. Originile se pierd în „negura anilor” nu întrucât comunitățile nu erau capabile să țină socoteala anilor, ci pentru că nu aveau nici un motiv să o facă. Perceperea temporalității în societățile dinamice. Conceptul de societate dinamică este în sine destul de vag. El
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
menționează frecvent și bămâ, cuvânt tradus uzual cu „loc înalt” sau „înălțime”, chiar dacă etimologia și semnificația exactă a termenului ebraic rămân discutabile. Tradițional, urmând doar textul biblic, se credea că „locurile înalte” erau înălțimi naturale sau artificiale, înzestrate cu o sacralitate particulară a spațiului și pe care se desfășurau diferite activități de cult considerate de origine antică („cananeană”) și de natură idolatrică. Între acțiunile de cult care, conform Bibliei, aveau loc pe aceste înălțimi putem nota sacrificiile de pe altare, venerarea stelelor
Religia în Israelul antic by Paolo Merlo () [Corola-publishinghouse/Science/101005_a_102297]
-
și mai mult, față de categoriile similare din alte spații politice. Într-un astfel de context, aceste straturi privilegiate erau într-un fel specializate, în sensul că-și împărțeau zonele de influență. Exista o nobilime militară, un cler menit să ofere sacralitate puterii, o birocrație burgheză însărcinată cu administrarea regatului și încă o categorie, clasa negustorilor care își asigura propria prosperitate cît și pe cea a regatului. Dar în loc să se solidarizeze, aceste categorii sociale se considerau rivale, orice avans al uneia față de
by GUY HERMET [Corola-publishinghouse/Science/968_a_2476]
-
sintagme euristice de fabricație proprie. Cea mai însemnată dintre ele fixează înclinarea spiritului clasic spre o așa-numită heterocronie simbolică - adică o distanțare, o îndepărtare programatică față de coordonatele momentului contemporan. De la această premisă pornește comunicarea privilegiată a spiritului clasic cu sacralitatea. Luând forma asumării afective a religiosului (a oratoriului interior, în termenii de aici), această cooperare de tip particular explică geneza în secolul clasic a umanismului creștin, în toată diversitatea manifestărilor sale. Acesta este orizontul cultural explicativ în care se întreprinde
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288734_a_290063]
-
1997a, p. 101). Prin această alunecare, mitul cedează În favoarea termenului logos domeniul cuvântării veridice și ajunge să se refere, În chip predilect, la narațiunile purtătoare ale unor conținuturi care fascinează, dar care nu pot fi dovedite: „Ele nu corespund niciunei sacralități, ci prezintă ceva miraculos, dar condamnat la excludere, denunțat ca o non-știință, o negare a vizibilului” (p. 108). Ulterior, Tucidide va plasa mitul În zona „memoriei imperfecte”, etichetând ca mythodes afirmațiile care nu pot fi crezute (M. Detienne, p. 116
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
versiune dezvoltată a aceleiași definiții, M. Eliade, 1968, vol. II, pp. 138-140) Mitul are de-a face cu zeii și acțiunile lor, cu creația și cu natura generală a universului. (S. Thompson, 1972, p. 173) Mitul este o expresie a sacralității prin cuvinte: el prezintă realități și evenimente de la originea lumii, care rămân valide și pun bazele a tot ceea ce există acum. În consecință, mitul funcționează ca un model pentru activitatea umană, pentru societate, Înțelepciune, cunoaștere. (K. Van Bolle, 1987, p.
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
sociale - colectivitatea decide circumstanțele În care o poveste este mit și cele În care aceeași schemă narativă funcționează ca poveste obișnuită. Primul punct de vedere subliniază, constant, faptul că substanța mitului (și nu „atitudinea” impusă de societate) este generatoare de sacralitate. Numele cel mai des citat pentru a susține această poziție este Mircea Eliade: La modul general, putem spune că orice mit povestește cum ceva a ajuns să existe. În el găsim Întotdeauna o istorie primordială, iar această istorie se referă
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
1971, p. 55; G.S. Kirk, 1970, pp. 39-40; P. Smith, 1968, vol. XI, p. 527; E. Voegelin, 1949, vol. II, p. 778; R. Winthrop, 1991, p. 193 etc.): a) povestirea se referă la locuri, timpuri și evenimente Înzestrate cu atributul sacralității. Altfel spus, aceste Întâmplări sunt prezentate ca acelea care au produs schimbări În realitate, În timp ce Întâmplările narate de celelalte tipuri de povestiri nu sunt dotate cu asemenea consecințe, sunt ficționale: „Fabula nu instituie nimic, nici În planul povestirii, nici În
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
el se exprimă „reprezentările colective” sau „ideologia” societății (vezi analiza din I. Strensky, 1987, pp. 149-150): Mircea Eliade, punând la Începuturile fenomenului religios, pe de o parte, aspirația omului către sacru și, pe de alta, „hierofania”, adică Întruparea și revelarea sacralității În fenomene ale lumii Înconjurătoare, va ipostazia mitul ca formă originară: „Mitul nu e tardiv decât În formulări. Dar conținutul său este arhaic și se referă la sacramente, adică la acte care presupun o realitate absolută, extraumană” (1969, p. 41
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ar fi un exemplu pentru prima categorie, iar carnavalul pentru cea de-a doua. G. Koziol (1992, p. 294) consideră că ceremoniile pot fi publice sau private (după nivelul de participare) și transcendente sau laice (după gradul de implicare a sacralității), iar R. Bocock (1970, pp. 285-297) subliniază distincția dintre riturile religioase și riturile civice. Pentru C. Bell, autoarea unei ample monografii consacrate sistemului ceremonial (1997, pp. 94-129), „spectrul” manifestărilor rituale poate fi organizat după următoarele clase: a) rituri de trecere
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]