1,002 matches
-
adăuga câte ceva, și așa s-a ajuns la aceste basme improvizate- un mozaic de imagini sporadice, un joc în care fiecare tăia cartea celuilalt și pe a sa proprie cu un atu și mai mare, exerciții lirice spontane de grup, sarcastice cât cuprinde, pentru a ține în frâu teama ce-o simțeam toți. Dinamica acestorimprovizații se datora faptului că fiecare dintre noi simțea nevoia să împingă lucrurile mereu cu un pas mai departe spre absurd. Un astfel de produs începea cuminte
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
până aproape de vacanța de iarnă în pantaloni scurți! Cât timp am stat în Bărăgan, nici eu și nici frații mei n-am purtat niciodată indispensabili. Emblema familiei noastre, blazonul ei aristocratic era sărăcia lucie reliefată în versurile acide, ironice și sarcastice de natură populară: "Neam de neam Cu perna-n geam Șase frați Fără izmene Și-ncă doi Cu cracii goi." Habar n-aveam că "cel ce gândește singur" inventase și asemenea articole de natură intimă în vederea protejării cu strășnicie a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
be. „Îmi imaginam că aș fi una dintre doamnele de Guermantes“ R.P. Ați evocat ceva mai devreme o pătimașă idilă adolescentină din timpul războiului. Indiscreția mă târcolește în cercuri tot mai mici. Cum era adolescenta Antoaneta Ralian? Retractilă sau înfiptă? Sarcastică sau îngăduitoare? Capricioasă sau statornică? A.R. Ei, aici e-aici. Adolescenta Antoaneta Ralian nu era în nici un caz înfiptă, ci o mare timidă, care făcea tot ce putea ca să-și învingă timiditatea, la fel cum se chinuia Demostene să
Toamna decanei: convorbiri cu Antoaneta Ralian by Radu Paraschivescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/592_a_1297]
-
A.R. Ei, aici e-aici. Adolescenta Antoaneta Ralian nu era în nici un caz înfiptă, ci o mare timidă, care făcea tot ce putea ca să-și învingă timiditatea, la fel cum se chinuia Demostene să-și îmblânzească bâlbâiala. Nu era sarcastică, dar făcea eforturi să fie spirituală, amuzantă. Nu era capricioasă; era statornică, asta da. Am scris cândva despre mine că sunt conștiincioasă, constantă și consecventă. Con, con, con. Și am rugat a nu se citi pe fran țuzește. Toată viața
Toamna decanei: convorbiri cu Antoaneta Ralian by Radu Paraschivescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/592_a_1297]
-
ajunge la tratative. În primul rând, oricât de neplăcute sunt ironiile la casa omului, ele sunt oricum mai fertile decât bombardamentele. În al doilea rând, dacă ironiile vor continua pe linia asta, s-ar putea ca în muniția de argumente sarcastice, diplomații și militarii să se epuizeze și să se facă apel la alte categorii: bucătari, cofetari, bibliotecari, chelneri, frizeri, poate chiar poeți și comici din filmele celor două țări, ca să nu spun celibatari sau pediatri. Silvania va susține: „Cel mai
Supraviețuirile 6. În jungla unui bloc de gheață by Radu Cosașu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2292_a_3617]
-
învățat să se integreze unei compoziții sugestive” Victor Ernest Mașek - Estetician, Doctor în Filozofie “Spre deosebire de ceilalți naivi, Mihai Dascălu nu mimează, nu-și construiește lastic candoarea, ci și-o transpune pe pânză la fel de firesc cum respiră, cu detașarea ironică, uneori sarcastică, a celui care, jucându-se judecă și se judecă” Ion Butnaru, Jurnalist „Stimate Mihai Dascălu ,expoziția dumitale e o izbândă artistică. Lumina, culoarea, fantezia unora din pânze le iau cu mine, ca o amintire caldă a întâlnirii cu un pictor
Povestiri din spatele simezelor by Mihai Dascălu, Gustav Ioan Hlinka () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1778_a_3166]
-
Cristian Tudor Popescu transmite ideea că e un om din popor și pentru popor, veșnic nemulțumit de felul în care cei mulți sunt prostiți și împilați. (Veșnic, pentru că frustrările celor mulți sunt, la rândul lor, veșnice.) De-aici încruntătura, rictusurile sarcastice (trebuie să recunoș tem că îl ajută și fața foarte mult - osoasă, mobilă și expresivă; închipuiți vă un rubicond în rolul „durului“ Popescu și o să vedeți că nu vă iese deloc personajul). De aici, pe de altă parte, îmbrăcămintea pauperă
UMBRE PE ECRANUL TRANZIŢIEI by CEZAR PAUL-BĂDESCU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/579_a_1033]
-
să fii stresată? Bâzâie interfonul, iar Danny apasă butonul de la intrare fără să întrebe cine e. — Danny! — Aștepți pe cineva? zice, punând receptorul jos. — A, nu te speria, e doar criminalul în serie care mă urmărește zi și noapte, zic sarcastică. — Cool. Mai ia o gură de toast cu scoțișoară. De când îmi doresc să asist la o crimă. Se aude un ciocănit în ușă, și mă ridic să răspund. — În locul tău m-aș schimba în ceva mai acătării zice Danny. Juriul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Ariel Muzikant, liderul comunității evreiești din Viena, Haider a declarat că nu Înțelege cum poate pe cineva să-l cheme „Ariel” (numele unui celebru detergent) „și să fie atât de jegos” <endnote id=" (683, p. 10)"/>. Genul acesta de umor sarcastic, folosit Împotriva adversa rilor politici de origine evreiască, este bine-cunoscut. Karl Marx, de exemplu, Își afișa ura de sine evreiască (jüdische Selbsthass) <endnote id="(vezi 692)"/> numindu-l „evreu polonez” pe socialistul Ferdinand Lassalle, În condițiile În care „evreii din
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
III, p. 29)"/>. Gruia, eroul din nuvela omonimă a lui Ion Agârbiceanu, Îl ia la bătaie pe „jidovul satului” convins fiind că acesta „vinde băuturi otrăvite creștinilor”. Scriitorul Calistrat Hogaș nu neagă legenda otrăvirii rachiului, dar neagă - În modul său sarcastic - că această practică ar fi speci fică doar cârciumarilor evrei : „Se face la noi, În toate zilele și pe toate drumurile, un foarte hazliu patriotism ; se strigă și se scrie că crâșmarul jidan otrăvește populația noastră rurală ; și, pe tema
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
un „om de gradul doi”, ca un „sub-om” (untermenschen) sau „ne-om”. „Prin noțiunea «om» - scria folcloristul Tache Papahagi În 1925 - maramureșanul Înțelege un «român» sau, În general, un «creștin», niciodată Însă un «evreu».” Faptul e confirmat de o sarcastică vorbă populară din Maramureș : - Pe cine ai Întâlnit În drum, Ioane ? - Un om și un jid <endnote id="(13, p. 87)"/>. Să spunem În paranteză că și țiganul - un alt „străin” tipic - avea parte de același fel de subevaluare : „Țiganul
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
scriitorului. Ne asumăm însă prudent riscurile unei lecturi de suprapunere a afec- telor acolo unde există foarte multe indicii autobiografice. În locul ocheadelor amuzate, a aluziilor malițioase, a sub- înțelesurilor împărtășite cu care Momentele ne obișnuiesc, avem parte de o ironie sarcastică, incomodă și neliniști- toare. De fapt, în locul umorului, avem sarcasmul, în locul comicului lejer, bulevardier, un comic problematic cu un dramatism conținut. Nu este nimic amuzant în acest moment care nu duce lipsă de un relief propriu grotescului ca expresie a
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Însă acest sunet este unul cu care boxează retorii, sonorul oricărui rapel oratorico-demagogic. Inexistența noțiunii politice este compensată prin forța sunetului, materialitate pe care o accentuează derapajele discursive. Desigur, Caragiale deconstruiește în cheie ironică noțiunea politică de popor prin abundență sarcastică și derizorii plasări contextuale, îi relevă sonoritatea, dar și inconsistența, o face să sune pentru a releva cacofonia. În acest sens proza intitulată semnificativ Boborul este revelatoare cu atât mai mult cu cât poporul sau mai precis „boborul” apare ca
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
actul reflex al scârbei. Există, așadar, un risc, un imens risc, al supunerii la modelul Caragiale : un risc al proastei lui înțelegeri și utilizări, ca să folosesc niște termeni pragmatici. Riscul acesta este generat de inteli- gența lui Caragiale - o inteligență sarcastică și narcisiacă - pe care autorul o pune continuu în joc ; o inteligență care - așa cum a remarcat G. Călinescu - «va denunța mereu ‘prostia, suverana prostie’ a oamenilor» ; inteligență pe care proștii, incapabili să intuiască efectul, o socotesc simplă glumă sau cinism
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
personajele? Dorina - îi ține pe toți în frâu, fără ea toți ar înnebuni, toți se tem de ea, pe toți îi învârtește și-i sucește. Servitorii sunt dirijați de Dorina care le dă porunci, însărcinări etc. Dorina e o viperă sarcastică, cinică. Joi 9 Martie 2000 Dorina e foarte concretă în ceea ce spune. Pentru ea tot ce se întâmplă în casa asta și cu familia lui Orgon reprezintă întregul univers. Altă familie nu are. Copiii sunt ca și ai ei. Luni
Uimiri ?i introspec?ii by Ada G?r?oman-Suhar () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83170_a_84495]
-
o manieră pe cât de stranie, pe atât de decisivă. Am tras un bilet având ca subiect poezia socială a lui Tudor Arghezi. Citisem mult din Arghezi, îmi plăceau atât poeziile cât și proza și-i urmăream articolele din presă, subtile, sarcastice, pline de spirit. Dar din poezia lui socială nu-mi aminteam decât două versuri, pe care le-am repetat ca un papagal "ia-l pe ciocoi ca hreanul și dă-l prin răzătoare" și cam atât! La limba română am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
că sunt nerecunoscător față de unchiul Ruka; sentimentul că mi-am Însușit atitudinea generală de o condescendență surâzătoare pe care o adoptau față de el chiar și cei care-l Îndrăgeau. Mă silesc, cuprins de o repulsie Îngrozitoare, să-mi amintesc comentariile sarcastice pe care le făcea Monsieur Noyer, preceptorul meu elvețian (altminteri un om cu suflet bun) asupra celei mai bune compoziții a unchiului, o romanță cu muzica și textul scrise de el. Într-o zi, pe terasa castelului din Pau, sub
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Ochii... Bătrânețile... Nu-s ochii, Sihastre! răbufnește Ștefan necruțător:... E apusul! Soarele a apus! Daniil se zbârlește: Ce vorbe-s-aistea Doamne?! Apoi, deodată, înfiorat la un gând, îngână cu teamă: Turcii?... Ha!! Ha!! Ha!! izbucnește Ștefan într-un hohot de râs sarcastic. Turcii?!?! Praful și pulberea! zice și se agită de colo-colo șchiopătând, gesticulând, strigând: A fost fantastic! Puțin a lipsit ca Vodă aista Ștefan! "Nebiruitul! Sabia lui Hristos!" să elibereze Constantinopolul! Să salveze Creștinătatea! Elanul i se frânge brusc, se îneacă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
al doilea la turnul dinspre miazănoapte al Cetății Neamțului. Maria îl scormone din ochi, inchizitorial: Spune drept, unchiule! Jură-te! Nu v-ați abătut pe la Hârlău?! Jură! Marie! Iar începi? Te otrăvești cu bănuielile tale... Maria izbucnește într-un hohot sarcastic: I s-o fi făcut Măriei sale de un borș de pește, știi colea -, cu tot dichisul, ca la mama lui... Maria! Ești absurdă cu gelozia ta! Turcii bat la hotare. Lui Ștefan îi plesnește capul de griji și alergătură. Și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ne rămână amintirea, regretul, durerea... rostește trist, în timp ce Voichița își înăbușă plânsul în pieptul lui. Și-apoi, unde scrie că trebuie cu orice preț să fii fericit? spune cu voce din nou aspră. Are dreptate "Sfânta", izbucnește el în hohote sarcastice de râs. Turcii stau ciotcă la hotare să potopească Moldova, și bătrânul Ștefan Vodă se perpelește în pojarul dragostei, pierdut în adâncul unor ochi albaștri ca marea! N-am timp de dragoste, Voichițo!! strigă deodată, brutal, să se convingă singur
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mândrie: Măria sa nu s-a atins de mine! Nu s-a atins! Cine?! Ștefan?! Fugi de-aici! râde homeric ca de o glumă bună. Voichița glăsuiește cu mândrie, răspicat: Jur! Sunt neprihănită! Sunt fecioară! Jur! Maria izbucnește în hohote, ironică, sarcastică: Ha! Ha! Ha! "Fecioara!" "Neprihănita!"... Voichița, rușinată, cu o admirabilă naivitate, se plânge: Ibovnică? Măria sa râde de mine... Ba mă întreabă de mă mai joc cu păpușile, ba zice că-s regina veverițelor, că m-am dat de trei ori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cămile, cai, vite, oi... Și toată această puzderie de omenire și dobitoace cere apă, hrană, nutreț, cere somn, umbră, odihnă, cere drumuri, poduri, corturi, câte încă... O să mă grijesc, în cale, să le dau de toate, izbucnește el în hohote sarcastice de râs. Așa oaspeți de samă trebuie cinstiți cum se cuvine: moldovenește! Și, dacă se stârnește și vreo binecuvântată de boleșniță, dă Doamne bine! Ești nemaipomenit, spune Stanciu. Povestea cu mâța chiar e adevărată! Gherasim, sfârșit, se lasă ușurel într-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și va rage după altă pradă? întreabă Vlaicu. Vine și rândul lor, n-ai grijă... Și-acuma, acuma ce facem? Singuri-singurei... Și ajutor de nici o parte. Ni s-a năruit și ultima speranță, îngână Stanciu. Ștefan izbucnește într-un hohot sarcastic: Cum nu?! Arhanghelul cu cetele lui îngerești!... Să sfârșim, dar, comèdia aiasta cu "Preasfânta Creștinătate"! schimbă el brusc tonul. Acu, cel puțin, am aflat adevărul: "Suntem singuri!"... Prea bine! Nu datorăm nimănui nimic! Știm că nu ne bizuim decât pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
M-au părăsit... M-au lăsat singur, când aveam mai mare nevoie de ei... Aiasta cumplit mă doare! Daniil clatină din cap: S-a surpat, oare, credința moldovenilor în Domnul lor, Ștefan? Risipește umbra îndoielii... "Moldovenii lui Ștefan", îngână el sarcastic... Eram înțeleși au jurat chiar ca oastea risipită să se adune pe culmile Carpaților în zvon de bucium. Dar buciumele n-au buciumat... Și cât i-am așteptat, Doamne!... Am luptat singuri... Am murit singuri... Poate... poate n-au putut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
colegă de facultate, de an și de grupă între 1956-1959. De la care, cu nespusă mirare, îmi este dat să aflu, după 20 de ani, că în vremea studenției noastre ea se temuse un pic de mine, găsindu-mă tăios și sarcastic. Dumnezeule! Va să zică, și eu, timidul de altădată, puteam să intimidez pe alții! La asta chiar că nu mă gândisem până atunci, ca și cum timiditatea ar fi fost monopolul meu exclusiv. Se dovedea însă - iată - că nu era, că lucrurile stăteau altfel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]