1,131 matches
-
porții casei unde încă locuiesc, dar unde nu-mi mai aflu căminul. Când m-am trezit, am ajuns la poarta casei dumneavoastră, unde nu știu dacă vă aveți sau nu căminul. Mă conduseseră acolo ochii dumneavoastră, ochii dumneavoastră, stele gemene scânteind în nebuloasa universului meu. Iartă-mă, Eugenia, și permite-mi să mă adresez ție familiar cu acest dulce nume; iartă-mi lirismul. Trăiesc într-un perpetuu lirism infinitezimal. Nu știu ce să-ți mai spun. Ba da, ba da, știu. Dar atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
erau încă puțini și rușinați că pleacă la oraș. La început, lumea-i numea în batjocură „ciocănari” și „barabe”; ceilalți se uitau de sus la ei „Ni, mă, vin ciocănarii! Da’ di ce sunteți așe slabi? Ce mâncați mă? Ziarul Scânteia?”, strigau după ei când se întorceau de la serviciu obosiți. Era prin ’65-’70. Apoi satul i-a numit „fabricanți”, că mergeau la fabrica aia care făcea mașini de cusut, dar dacă nu erai atent, când le montai ieșea o mitralieră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
nerăbdare. Dar, în afară de asta, am mintea complet goală. Nu o străbate absolut nici un gând. Ceea ce probabil că nu e un lucru rău. După răcoarea din casă, căldura din grădină mi se pare și mai încinsă ; aerul e nemișcat și aproape scânteiază. Merg la umbră pe cărarea laterală, fără să știu în ce zonă lucrează ; și nici încotro mă îndrept. Și atunci îl văd, în mijlocul unui șir de flori de levănțică și de culoarea liliacului, cu fruntea încruntată în bătaia soarelui, înnodând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
țâșnind dinăuntru o scânteie, dar scânteia nu pare dispusă să se arate, Cipriano Algor străbătuse trei kilometri buni gândindu-se la asta și aproape că renunțase, Isaura Estudiosa se pregătea să-și dispute terenul cu șeful de departament, când subit scânteia țâșni și se făcu lumină, camionul nu fusese ars de oamenii din barăci, ci chiar de poliție, era un pretext pentru intervenția armatei, Îmi pun capul că asta s-a întâmplat, murmură olarul, și se simți brusc foarte obosit, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
asupra acestei atitudini, Khayyam n-are nimic dintr-un mizantrop. Nu este el cel care a scris: „Când durerea te copleșește, când ajungi să-ți dorești ca o noapte veșnică să se abată asupra lumii, gândește-te la verdeața care scânteiază după ploaie, gândește-te la deșteptarea unui copil”? Dacă refuză să procreeze, este pentru că existența Îi pare prea greu de suportat. „Fericit cel care n-a venit niciodată pe lume”, nu Încetează el să strige În gura mare. După cum se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
să-l poată defini. Și chiar o sursă de nefericire. Nu suportă să stoarcă toată bucuria posibilă din succesele sale, de teamă să nu ajungă la ceea ce bănuiește amar În ele. Preferă de aceea să fie risipitor. Iar ochii lui scînteiază ca un frig luminos. Nu va putea spune niciodată: toate acestea, marea, stîncile, nisipul, amintirile Îmi aparțin pentru că nu mi-a fost teamă În mijlocul lor să mă gîndesc la mine așa cum sînt. Îmi reîmprospătez aventura lui Tezeu din Infern unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
grai să te curtez ca orice crai... CONFLICTE Dar să intrăm în ale vieții miezuri; e plină lumea asta de conflicte: unii se bat, iar alții dau edicte, omoară unii, alții fac botezuri. Câștigă unii numai din delicte de le scânteie ochii ca la viezuri, au miere‐ n stup și vite și orezuri de sunt vestiți în șapte‐opt districte. Cei mai slăbuți pe grandomani admiră o căciuleală de poltroni, nativă; vorbesc unii șoptit, iar alții urlă; apare‐ apoi și câte
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
contemplarea eternității": eterul spiritualității pure, ce se confundă cu negrăitul. Că mistica poeziei lui Mallarmé este o inițiere în inefabil, o dovedește suavul poem Sainte (Sfânta): La geam vechi santal tăinuind Ce-n ceas târziu se decolòră Din alăuta-i scânteind Cândva cu flaut sau mandoră, E Sfânta pală răsfoind Tom de demult ce se dișterne Dintr-un Magnificat curgând Cândva la fine de vecerne: La acest geam ca un potir Atins de-o harfă modulată De-un înger cu zbor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
transcendental se observă la prima coborâre a luceafărului. Eminescu descrie eonul de sus ca fiind "mort de nemurire" tot von Unsterblichkeit, după expresia nietzscheană "Iar umbra feței străvezii/ E albă ca de ceară/ Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie 'n afară": descrie transfigurarea starea de dincolo a luceafărului, a lui Hyperion, a geniului în raport cu lumea omului, stare care ia naștere în contactul cu lumea de jos. În schimb, în contrast, fiicei pământului nu îi este accesibilă această viziune; ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cupe, harfe și bucle aurii: O, jucării sfărmate de Vreme, jucării ! Gând, faptă, renunțare, virtuți, căinți și rugi: Cenuși pe care vântul le spulberă, cenuși.... antidotul fiind detașarea, viețuirea în sublimitatea poeziei: Surâs și puritate ! o, răsărit divin ! În cupe scânteiază câte-un imens rubin ! Fă dintr-un ram de santal o harpă să vibreze Și arde altă creangă, ca să ne parfumeze ! Deschiderea cosmică din Divina Comedia, având loc în viziunea mitologiei creștine, reflectată în tripticul Paradisul, Purgatoriul, Infernul adică de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: Ce rost avu venirea ? Și-acum, ce sens plecarea ? Dar transfigurarea prin poezia absolută face să tacă vocile deznădejdii și ale tăgadei: Surâs și puritate! O, răsărit divin! În cupe scânteiază câte-un imens rubin! Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze Și arde altă creangă, ca să ne parfumeze! Hafiz, de asemenea, deplânge vanitatea lucrurilor omenești: De la pahar la buze totu-i deșertăciune Și ale lumii jocuri sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pe scena aceea, care le răscolește trecutul comun, și care acoperită de omăt, pare o pagină albă, Nina Îl roagă pe fostu-i admirator, să-i scrie ceva cu un țurțure; cînd literatul Îi face hatîrul, ce se-ntîmplă? „În spatele scenei, scînteiază o mulțime de ochi: Întrezărim o mulțime de capete de animale, ca și cum ar fi spectatori ai pădurii care s-au lăsat invitați la teatru”... Interesant, nu?!... Una din replicile memorabile ale Mașinăriei, credem că ar fi „Ciudați mai sunt oamenii
JURNAL TEATRAL by Bogdan ULMU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1611_a_3004]
-
ăsta, care e generalul de-acuma. Venise cu echipa, cu plotoanele de milițieni, să-i lămurească să se-nscrie de bună voie la colectivă. Băteau majurii cu săculeți, să nu rămână urme. Nu bătea ăla. Goncea stătea pă scaun, citea ziarul Scânteia sau bea un pahar de șpriț, ciugulea semințe de bostan. De bătut bătea alți malaci, da’ Goncea stătea și cică lămurea omu’ cu ideologia și glasul partidului. Că era specialist. Câți a lămurit el... Oftă visător, scărpinându-se după ceafă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
este, Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei. Venere, marmură caldă, ochiu de piatră ce scânteie, Braț molatic ca gândirea unui împărat poet, Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie, A femeei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd. Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, Suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
el genunchi-și încovoaie Și ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte. Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie; El răscoală în popoare a distrugerii scânteie Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele. Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa Veacuri sunt de cugetare, o istorie, -un popor, Cîteodat- - deși arare - se-ntîlnesc, și ochii lor Se privesc, par a se soarbe în dorința
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
luptă-te-nvălită în pletele-ți bogate, Eroic este astăzi copilul cel pierdut! Căci flamura cea roșă cu umbra-i de dreptate Sfințește-a ta vieață de tină și păcate; Nu! nu ești tu de vină, ci cei ce te-au vîndut! Scânteie marea lină și placele ei sure Se mișc-una pe alta ca pături de cristal Prin lume prăvălite; din tainica pădure Apare luna mare câmpiilor azure, Împlîndu-le cu ochiul ei mândru, triumfal. Pe undele încete își mișcă legănate Corăbii învechite scheletele
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
mie Și în mormânt albastru și-n pânze argintie, În mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc, Tu adorat și dulce al nopților monarc! Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă, Ce sate și câmpie c-un luciu văl îmbracă; Văzduhul scânteiază și ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar. Și țintirimul singur cu strâmbe cruci veghiază, O cucuvaie sură pe una se așează, Clopotnița trosnește, în stâlpi izbește toaca, Și străveziul demon prin aer când să treacă, Atinge
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
din raclă la pământ, Căzuți în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist și sfânt Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt, iar fața ei frumoasă ca varul este albă. Și lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege, Scânteie desperarea în ochi-i crunți de sânge, Și încîlcit e părul lui negru... gura-și strânge; El ar răcni ca leii dar vai! nu poate plânge. De zile trei, își spune povestea vieți-ntrege: Eram un copilandru. Din codri vechi
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Împlîndu-și cofeile Mi-o cântă femeile. - Codrule cu râuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tânăr precum ești Tot mereu întinerești. - Ce mi-i vremea, când de veacuri Stele-mi scânteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vîntu-mi bate, frunza-mi sună; {EminescuOpI 124} Și de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor, Iar noi locului ne ținem, Cum am fost
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gândirilor dând vieață, suferințele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți, Străbătute de-al tău farmec ție singură
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
splendoare! Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate, Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării... Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate, Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții Deopotrivă-i stăpânește
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
dânsul preschimbată în fecioară. Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; Codrii se înfiorează de atâta frumusețe, Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe, Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte, Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte... Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, Parul ei cel negru-n
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; Călăreții împlu câmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn, Pe copite iau în fugă fața negrului pământ, Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecîndu-l, vin săgeți de pretutindeni, Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
IV Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri; Se înalță în tăcere dintre rariștea de brazi, Dând atâta întunerec rotitorului talaz. Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur-numa Lungi perdele încrețite, care scânteie ca bruma. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește, Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară. Numai
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
vis și armonie - Noapte bună! {EminescuOpI 208} DE-OR TRECE ANII... De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult îmi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură E-un " nu știu cum" ș-un " nu știu ce". M-a fermecat cu vr-o scânteie Din clipa-n care ne văzum? Deși nu e decât femeie, E totuși altfel, " nu știu cum". De-aceea una-mi este mie De ar vorbi, de ar tăce; Dac-al ei glas de armonie, E și-n tăcere-i " nu știu ce". Astfel
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]