1,355 matches
-
Încrezuta care s-a mutat la noi pe străduță? 363 CEI ȘAPTE REGI AI ORAȘULUI BUCUREȘTI culese din patru unghere diferite ale magaziei, o lingură de furnici roșii, plus apă în care șezuse oglindită luna. Și când roșcata profesoară își slobozi brațul și îl păli cu amestecătura din cafetieră în frunte, băiatul se și răsuci scurt pe călcâie și se întoarse, schelălăind și scuturîndu-se, întocmai ca un câine ud, către așternutul unde era de așteptat de la el să compună versurile acelea
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
străduța binecuvântată Radu Calomfirescu, peste care parcă mai picase o dată (era vis sau nu, dar cât se 377 CEI ȘAPTE REGI AI ORAȘULUI BUCUREȘTI Nu. Nu puteai. Mai ales că Doru, în afară de nepăsare și plictiseală, imediat după ce cafetiera îi fusese slobozită în față, o altă simțire fierbinte a sufletului ori vreo taină nu simțea. Își mai întindea un braț, făcea cu degetul turul nării, pocnea cu grație nesfârșită cartilagiile unui picior. Pe la ora 12 după-amiaza, joia, vinerea și sâmbăta, surghiunitul își
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
Tu ești, Suleo? - Eu, unchiașule. - Ai adus prințesele? - Le-am adus. Le-o fi și lor. Iepele băteau din picioare și se opinteau pe drumul alunecos. - Băgați-le-n țarc, pe aici, se mai auzi vocea celui de la groapă. Le sloboziră. Ciotul lunii se făcuse galben. Malurile căpătară umbre mărețe. Paraschiv se ridică în mână. Armăsarii turbaseră. Alergau în loc și se izbeau de lemnul gardului. Căruțașii îmboldeau iepele spre poarta deschisă: - Haide, haide, tată, hii! Se auzeau sforăituri și icneli. Când
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
-ți face bine... Moș Leu își îndemna armăsarii trăgând cu furie dintr-o lulea, în care ardea un miez roșu de tutun aprins: 57 - Împroașc-o, Surule! Nu te lăsal Așa, Ilie, călărește-o, dă-i bine! Aha, ha, acum, na, slobozește-te, aha, hi, nu... Cârlane, n-o lăsa, ai ostenit, ai, calu tatii, așa, dumicatul cui te-a făcut, ei, așa... Pe urmă iepele fură gonite să pască. Armăsarii încă nechezau. Picioarele lor subțiri §i lucioase tremurau în bătaia lunii
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
cine, când Plictiseala este ea însăși o divinitate? De ce a trebuit să-mi deschid ochii asupra lumii ca s-o descopăr un Ghetsimani al Urîtului? Pământul e prea sterp ca să găsesc în el otrăvurile nemiloase și moleșitoare care să mă sloboadă din îndeletnicirea ființării... Doar destrămări cerești să emane arome de îmbătare în nimic, din înălțimi să cadă fulgi adormitori pe răni ce nu se mai închid... Sau ploi de dincolo de lume, ploi veninoase să se strecoare printr-un azur dement
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
religiile, partea privitoare la durere este singura rodnică pentru o reflexie dezinteresată. Restul e pură legislație sau metafizică de ocazie. În plictiseală, timpul înlocuiește sângele. Fără ea n-am ști cum curg clipele și nici că ele sânt - Când se sloboade, nimic n-o mai poate opri. Căci ți-e urât atunci cu tot timpul. Rostul gânditorului e să născocească idei poetice, să suplinească lumea prin imagini absolute, fugind de general și călcând pe legi. Din esența firii ni se revelă
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
focuri mari, părea că munții însuși se apri [n]sese. Impregiurul focurilor vedeai șezând cete întregi de oameni, lăncile culcate pe umere străluceau în aer... lănci de coase cari-n urmă erau să devie spaima inamicilor. Din creștetele munților românii slobozeau roți înfășurate-n paie și aprinse, cari se rostogoleau cu o repejune demoncă până se pierdeau hăulind în prăpastiile adânci, în inima pământului. Buciumele sunau din vârfuri astfel încît ți se părea că sufletele de aramă a munților se trezise
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
fulgerând pin ferestrele casei împinse pușcături și [auzii] vaietele celor ce-o încongiurase, ușa se sparse cu repejune și {EminescuOpVII 205} dinăuntru ieși [un june] cu capul gol, cu sabia-n dinți și mînele-narmate de pistoale-ntinse, pe care le slobozi drept în capetele celor ce stăteau în ușă. In urma lui o ceată de oameni înarmați cu lănci împungeau în dreapta și-n stânga și, răzbind pin ei, fugiră mereu până în risipiturile unei stânci, prin cari pierzîndu-se nu vedeai în lună
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
momentul când ea deschise ochii... Era să fugă pe ușă și văzând arma-ntinsă... ea rămase dreaptă, o-nmărmurită statuă a disperărei sublime, cu mândrie de leoaică în față, c-o strălucire sălbatecă și vergină în ochi. Cu mâna sigură, slobozii drept în pieptul ei... nimerisem bine căci, c-un surâs ce deveni angelic ca a unei martire, ea căzu de-a lungul pe pământ. În momentul acela ungurul scăpase din mână, la pocnetul armei mele, sfeșnicul de lut c-o
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
geamuri pătrundea acuma lumina albă a lunei ce ieșise din nori. Luna lumina un părete plin de armărie. Deodată-n [în]tuneric luciră doi ochi înfricoșați... un om nalt părea că se repede dintr-un colț spre noi. Cu mîna-ntinsă, slobozii pistolul și la lumina lui zării o față vânătă, ci cunoscută. - E el! țipai turbat. Era amantul [lui] Poesis. În momentul acela Ioan i se repezise în piept, însă, apucat el însuși, contele deschise c-o mână ușa balconului, cu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
Sus, copii! strigai din toate puterile, că-i pe moarte. În moment toți, somnoroși și speriați, erau în picioare. Sasul, încremenit, scăpase opaițul; desigur că nu scăpa de moarte de nu, prin stingerea singurei lumini, nu se făcea întuneric. Se slobozi prin fereastră o pușcă, dar neci un vaiet... va să zică nu era nimeni lovit. Zgomotul de - afară se-nmulți. - În linie! țipă sonor vocea de argint a lui Ion și văzui în razele de lună pătrunse prin oblonul de lemn cum
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
când ieșirăm cu fuga afară, un pistol singuratec se-ndreptă în pieptul cel gol al lui Ion. Pocni, un șerpe de foc se repezi din gura lui, dar în clipa aceea eu repezii săcurea cu tăișul în capul celui ce slobozise pistolul, astfel încît i l-am crepat drept în două ca pe-un trunchi de lemn. - D-zeul meu, mor! zise Ioan încet. Îl luai în brațe și fugii ca o nălucă, nebun, iute, înfuriat *, înaintea oamenilor mei ce fugeau
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
-ncepe de la țuică, simți mirosul prunei, De-asta nu te doare capul, chiar dacă n-ar fi binecuvântată de sfinția-sa popa Niță, Care a venit în sfârșit oțărât, are necazuri c-o mejdină, A lăsat stânjenul lângă clopotniță și-a slobozit pomana. Stingeți lumânările că se consumă curentul, zicea al lui Chirimențu, Care cum deschide gura începe lumea să râdă, are haz, dar acum Nimeni nu-l aude - se suflă-n lumânări pe prescuri: pfu, pfu! (La Lilieci) Într-adevăr, în
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
este mai degrabă negativă: ard, ucid, produc leșinuri, topesc picioarele și Înmoaie brațele bravului suferind. Însă robul este satisfăcut, fără durere el n-ar fi nimic, viața-i atîrnă de aceste lațuri ce le Întind, de săgețile otrăvite ce le slobozesc privirile femeii: „A ochilor tăi rază Îmi place să mă arză!” Oglinda, cea mai savantă dintre compunerile lui Alecu Văcărescu, exprimă pe o cale mai ocolită nașterea obiectului erotic. Femeia este o divinitate făcută, iar nu născută. Este creația pură
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a stihurilor”, „aceste trei canoane sînt temelia meșteșugului stihurilor pe care este așăzată toată stihurghichi” etc... Conachi inventează (traduce, calchiază) o terminologie specifică, silind dialectul moldav să primească finețea și complexitatea științei retorice. El Împarte stihurile În drepte, Încurcate și sloboade, numește vocalele slove glăsuitoare și consoanele slove neglăsuitoare, tîlcul, tălmăcirea unui stih se cheamă la el noimă, comparația este asămăluirea, scurtarea unui cuvînt prin ifen [...] se numește zgîrcire și zgîrcirea cuvîntului „pricinuiește scădere” etc. ... Grija poetului este ca versurile să
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
asta floare Cu dulceață nu trăim, Tu cînd nădăjduiești oare Vrem-asta s-o mai găsim? Ducă-să doru-ntristarea, Ducă-să inima rea, Ducă-să chinul, ohtarea, Ducă-să grija cea grea. Iar noi cu o glăsuire Totdaună să cîntăm Și tot cu bună voire Slobozi să ne desfătăm.” 23. Anton Pann Își permite să glumească cu Amoriul. În cele mai vesele prelucrări, improvizații de-ale lui e vorba mereu de muieri și de dragoste. În Calendarul lui Bonifatie Setosul trece „fămeia frumoasă” În rîndurile lucrurilor
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ordinea într-o perfectă armonie. Este perioada în care, înspăimântând și scandalizând întreaga comunitate a confraților, se apucă să recitească poezie și începe el însuși să scrie: acea clipire a genelor cerului când soarele-l trezește-n zori. Poezia îi slobozește fantezia, dându-i iluzia că sustrage o parte din marele mister, dar asta pentru scurt timp, pentru a reveni și mai înverșunat la problema dumnezeirii. Poate exista spiritul Lui înafara materiei? Problema nu-i dă pace nici măcar o clipă, e
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
aminteam ca prin ceață. Numai că de data asta nu am mai avut voie să îngenunchem, a trebuit să trecem pe rând prin fața lui și să-l scuipăm, să-l hulim și, acolo unde rușinea ne împie dica să ne slobozim nevoile la poalele crucii, ni s-a adus hârdăul pentru ca ura și rușinea să nu prisosească. Ar fi trebuit să ne simțim mângâiați de faptul că Iisus suferea împreună cu noi. Dar noi nu mai priveam cu durere către suferințele celuilalt
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
șoldurile arcuite, fata îl simți în spatele ei, dintr-odată sălbatic. Geamătul nici nu i se mai auzi când el își strigă izbânda, pătrunzând-o. Trupul ei se închise zadarnic, căci bărbatul se înverșună, opintindu-se, până când, cu un răcnet, se slobozi din toți rărunchii. Rămaseră câteva clipe nemișcați, el savurându-și plăcerea care, ca pentru toți biruitorii de acest fel, fu scurtă, ea, cu măruntaiele arzând, dar neputând să-și înfrâneze o stranie voluptate. Iacob se desprinse, fără să încerce, măcar
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
dea seama că plânsul ei îl întărâta și mai tare. Când simți că fata nu mai opune vreo rezistență, își luă mâna din ceafa ei, o apucă de șolduri și, cu venele umflate și ochii holbați spre tavan, icni iarăși, slobozindu-se. Răma seră o clipă așa, nemișcați, ea cu plânsul înțepenit în gât, el cu mâinile înfipte în coapsele ei. Femeia își reluă plânsul, ca pe un suspin întretăiat. El se desprinse și, ridicându-se, o împinse într-o parte
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
să se năpustească. De năpustit însă fără niciun semnal, se năpusti Mierlă, omul-pasăre. Și nu spre ei, ci spre cer. Ca și ciocârlia, care e singura pasăre ce cântă și zboară în același timp, omulpasăre își ascuți limba între dinți, slobozind triluri suitoare. Se înălță, fâlfâind din aripi, și desenă rotocoale tot mai mari și mai iuți. Sau cel puțin așa credea el. Calu îi făcu semn, plictisit, să se potolească și Mierlă încetă să-și mai agite aripile, strângându-și
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
ziceam... îndrăzni Chisăliță. — Foarte rău... Și, dac-ar fi, ce-ați zice ? De-o pildă, ce pușca mea căutați aici ? — E movila noastră ! strigă Chisăliță, cu glasul lui pițigăiat. Noi am văzut-o primii... Calu își făcu privirile roată și slobozi un nechezat sălbatic. Încurajați, ceilalți începură să râdă pe diverse voci, mai puțin Magdalena, căreia tusea i-o luă înaintea râsului, și Mierlă, care ciripi gureș. La un alt semn se opriră brusc, continuând să se uite cu interes, mai
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
închise cercul. Băură pe îndelete, Pârnaie primi sticla chiar din mâna lui Calu și părea că se împăcaseră. Apoi Calu trase un râgâit prelung, ca un boncăluit de cerbi. Și acum să fim serioși, declară el. Mierlă ciuli urechile și slobozi câteva chemări lungi, de turturea. — Mai bine zi ceva ciorilor ălora care zboară pe deasupra, observă Chisăliță. Zi-le să plece, nu-mi plac ciorile. Când zboară prea jos e semn că o să plouă. — Nu știe limba ciorilor, observă Isaia, între
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
după altul. Faraon își lăsă acordeonul și se îndreptă din șale. — Tu ! își aminti brusc Calu, arătând spre Marchiză. Nu ți-am văzut mersu’ pe faleză ! Tu ce ne arăți ? — Eu ? zise, mai degrabă veselă, Marchiza. Eu... fac cinste ! — O-ho-ho ! slobozi Calu un boncăluit. Sări ca ars și, înșfăcând-o de după umeri, o îmbrânci în tufișuri. — Vezi că e simțitoare cu inima, strigă după el Isaia, chicotind. — O să-i ocolesc inima... veni din tufișuri răspunsul. Tăcură, unii ca să tragă cu urechea
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
se bălăngăne. Te pomenești că iese mortu’ din el. Cutia de lemn înțepenită în coada cabinei lui Faraon arăta chiar ca un sicriu. Bunelu se închină iute și făcu semn țiganului. Acela se cocoță peste fiare și zgâlțâi cutia care slobozi un vaier de arcuri încâlcite. — Gambana, explică Faraon, trăgând cutia lungă cât un stat de om în mijloc. Isaia se învârti în jurul ei, ciocăni lemnul, deschise capacul, de unde îl privi, ca un obraz rotofei, un cadran de ceas cu limbile
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]